GSF87ban02-650

          Eram pe la jumătatea Actului II din Madama Butterfly când am simțit că mă sufoc și mi-am dat seama că plămânii mi se îngreunaseră de la aerul prea vâscos care îmi rămăsese în gât ca un dop. Prea absorbit până atunci de tragismul poveștii sporit de muzica zguduitoare care, scuturându-mi pieptul, parcă îmi mai desfunda bronhiile, nu băgasem de seamă că temperatura în carlingă crescuse vertiginos, iar aceasta mai degrabă decât emoția stârnită de spectacol era adevărata pricină pentru sudoarea acră ce mi se scurgea deja de ceva vreme pe gât, înmuindu-mi și întunecându-mi gulerul uniformei. Văzusem spectacolul de zeci de ori, însă găseam că mereu mă impresiona teribil așteptarea plină de speranță a micuței Butterfly, urmat de bucuria ei la vestea că Pinkerton se întorcea. Nemernicul de Pinkerton.

          După ce am căscat gura de câteva ori, ca un pește scos din apă, mi-am șters ochii umezi și am ieșit pe coridorul tubular unde se găsea panoul de comandă. Fie se dereglase termostatul, fie Sora Șefă îmi juca o nouă festă. Afurisita de Soră Șefă era mai arțăgoasă ca o muiere adevărată. O dată a avut chiar cutezanța de a-mi spune că nu-i place muzica pe care o ascult. Iar altădată, sunt aproape sigur de asta, a lăsat o cutie cu scule chiar la baza patului meu, iar când m-am dat jos, m-am împiedicat de ea și mi-am scrântit o mână. Ar fi putut să fie o întâmplare, însă mai degrabă tind să cred că, urmărindu-mi gesturile de după trezire, a știut exact unde să o lase încât să-mi facă rău.

         

          ***

         

          Era a cincea misiune a mea la bordul acelei nave — care văzuse și vremuri mai bune —, însă cred că deja de pe la a doua sau a treia însărcinare începusem să am divergențe cu Sora Șefă. Părea să nu priceapă că eu eram adevăratul căpitan al aerovehiculului și nu ea. Cred că încă de atunci i-am devenit antipatic, dacă putea fi cumva posibil un asemenea lucru. Pentru primele transporturi, se păstrase echipajul de patru inițial al navei, însă după ce nava se prăbușise într-un pustiu de pe Phobos, doi dintre oameni fuseseră concediați — potrivit raportului se aflau în stare de ebrietate în momentul prăbușirii —, unul își dăduse demisia, în vreme ce al patrulea, căpitanul, își pierduse viața în urma accidentului. Containerul rămăsese intact, însă aproape jumătate dintre cei transportați muriseră. Cum costurile de reparație și modernizare fuseseră ridicate, se optase pentru contractarea unui singur om, care, cu ajutorul unui sistem de pilotare heuristic, ar fi putut îndeplini sarcinile fără a mai fi nevoie de un întreg echipaj.

          Nava nu fusese dintotdeauna un MHSV[1]. Purtase la început numele de SMR Bliss[2] și fusese rebotezată ST Bliss[3] după ce funcționalitatea îi fusese schimbată, însă de atunci funcționarii de la Evidență, precum și personalul de la Bedlam, îi spuneau în batjocură ST Cuckoo, așa cum vechiului ghetou al lunaticilor îi ziceau Laputa. Acolo și-ar fi dus zilele cei care constituiau cargoul meu. Cu șapte sau opt ani în urmă însă, o comisie ad-hoc stabilise că aceștia reprezentau un pericol prea mare pentru populație și, cum pedeapsa capitală sau eutanasierea erau interzise prin lege pe tot întinsul Republicii, hotărâse să-i înghesuie într-un container spre a-i trimite pe Phobos, supus cu decenii în urmă procesului de terraformare, însă părăsit în urma unor tentative eșuate de colonizare. Îi lăsam chiar sub dom, într-o zonă cu ferme și sere dezafectate, împreună cu provizii pentru trei luni. Acolo puteau fi liberi. Deși șansele de supraviețuire dincolo de cele trei luni erau minime, actul de expulzare nu era considerat o crimă. Li se dădea, la urma urmei, șansa la viață.

          În fiecare an, Republica se primenea de câteva sute de indezirabili. Nu erau toți nebuni; unii fuseseră doar victime ale radiațiilor sau ale endogamiei și chiar și dintre cei, mulți, care nu erau în toate mințile, puțini manifestau agresivitate, în timp ce singura vină a unora era că se născuseră cu sau dobândiseră malformații care îi împiedicau în obținerea unui loc de muncă și astfel în aducerea contribuției lor la dezvoltarea Republicii. Cum pe Marte nu existau pensii de invaliditate sau indemnizații de handicap, nici fonduri suficiente pentru Spital, și cum ghetoul constituise o mare sursă de neliniște pentru cetățeni — mai ales după ce în decurs de un an avuseseră loc nu mai puțin de opt atacuri care porniseră de acolo —, singura soluție găsită fu aceea a expulzării. Astfel de practică fusese frecventă pe Pământ cu secole în urmă, când toți nedoriții cetății, împovărați de beteșuguri ale trupului și ale minții, erau trimiși în larg pe o așa-zisă corabie a nebunilor și lăsați în derivă.

          Viața în Republică fusese sublimă în primii ani, în vremea în care încă se credea în utopia marțiană, așa-numitul Martian Dream. La început se aduseseră acolo savanți și oameni de cultură și, cum aproape totul era automatizat, aceștia nu avuseseră nevoie de asistență, de lucrători în servicii sau mentenanță. Apoi au venit cei putred de bogați, iar lucrurile au început întrucâtva să se înrăutățească. Pe măsură ce costurile mutării au devenit tot mai mici și sub presiunea permanentă a organizațiilor umanitare, porțile Republicii s-au deschis pentru oameni din toate categoriile, singurele condiții fiind să-și permită să cumpere un bilet pe o navă și să poată munci încât să-și plătească chiria. Cu timpul, până și această a doua condiție fu ridicată pentru adepții unor secte religioase care le interziceau să muncească, așa cum era secta Martorilor Sfântului Elon. La sfârșitul cererii de rezidență, în fine print, noii cetățeni își dădeau acordul ca, în cazul în care la un moment dat erau diagnosticați cu o tulburare psihică, se declarau de acord să fie expulzați. Din cauza condițiilor meteorologice, a condițiilor de muncă, a depărtării de casă sau a endogamiei, oamenii o luau razna. Cam un sfert dintre ei.

          Odată cu al treilea val, au apărut cartierele muncitorești, la început de stat, apoi private. În câțiva ani, toate scursurile au ajuns acolo, iar societatea s-a reclădit după chipul și asemănarea celei de pe Pământ. Oamenii sunt oameni. Aceleași metehne, aceleași vicii, aceeași lăcomie, aceleași sminteli, aceeași violență. Mica și incipienta piață a muncii s-a destabilizat cu repeziciune. Sunt greșeli din care nu am reușit să învățăm, erori pe care nici economiști iluștri, nici guvernatori de bănci naționale, specialiști în piața muncii, antropologi sau psihologi nu au reușit să le țină sub control sau măcar să le intuiască.

          Potrivit diplomelor și atestatelor mele, eram inginer. Ajunsesem acolo în al treilea val, după mințile sclipitoare și după mahări. Deja se găsea greu de muncă. La fel ca pe Pământ, mulți oameni supraspecializați trebuiau să se mulțumească cu slujbe necalificate. Mie îmi plăcea să conduc nava. Singur mai tot timpul, nimeni nu-mi cerea socoteală câtă vreme respectam orarele și țineam o gestiune curată.

          În imensitatea tăcută a spațiului, aveam răgaz pentru gândurile mele, ascultam muzică simfonică; timpul trecea, iar creditele intrau. Nu era o sumă mare, însă fiind mai tot timpul plecat, nu aveam nevoie de mai mult de o cameră de câțiva metri pătrați, iar pe mâncare nu cheltuiam mare lucru. Compania care mă angaja îmi asigura de obicei câteva cutii cu space food. Nu mă deranja că stau atât de mult într-o cabină. Nu pot spune că natura era prea darnică acolo. Cine a fost vreodată în Nevada sau în Arizona de Sud își poate face o imagine cât se poate de clară despre cum arată locul. Mă descurcasem. Nu era rău. Se găseau munci mult mai grele în Nirgal Vallis, orășelul în care mă aciuasem. Câteva mii de oameni trăiau acolo, trăiau cum puteau, sub un uriaș dom. Nirgal Vallis îmi amintea de Bodie sau de Calico, făcându-mă să mă gândesc la cum ar fi arătat acestea dacă oamenii s-ar fi mutat din nou în ele. Sau dacă fantome zdrențăroase le-ar fi bântuit ulițele prăfuite.   

         

          ***

         

          Displayul instalației de aer arăta temperatura optimă. Se defectase. După cum spuneam, nava văzuse vremuri mai bune. Mă gândeam, desigur, la mine, însă parcă îmi părea rău și de ce trebuie că îndurau prăpădiții ăia, înghesuiți în cală ca niște vite la abator, ca niște găini de crescătorie care-și ridicau gâturile când se aprindea o lumină, nebănuitoare de lama monstruoasă care se apropia să li le reteze. Uitându-mă însă pe monitoarele de supraveghere, vedeam că nu păreau nicidecum afectați. Ce-i drept, unii erau dintre cei care în toiul verii purtau două căciuli și trei cojoace, iar unii fuseseră atât de îndobitociți de așa-zisa terapie cu electroșocuri, încât nici nu cred că băgau de seamă unde se găseau. Tratamentul cu curent electric era mai ieftin decât cel medicamentos. Cum fondurile Spitalului erau din ce în ce mai limitate, o pereche de electrozi lipiți de tâmple era adeseori singura atenție medicală de care beneficiau cei în situația lor.

          Înainte, le dădeam niște pastile pentru a-i liniști, însă deja de vreo două misiuni, singurele medicamente aflate la bord erau pilulele mele pentru somn, obținute pe sub mână de la o asistentă dolofană care-mi făcea ochi dulci. Tot ea îmi spusese că auzise de la unul dintre foștii piloți că n-ar fi fost indicat să mă pun rău cu Sora Șefă, iar eu crezusem atunci că aveam să fiu însoțit de personal medical uman. În timpul primelor primeniri, indezirabilii fusesră ținuți într-un container, însă cum numărul lor crescuse, ajunsesem să-i băgăm direct în cala împărțită în două de un perete care-i separa pe lunaticii de rând de nebunii agresivi. Aceea era singura separație. În rest, erau aruncați acolo cu toții, claie peste grămadă, bărbați și femei, bătrâni și copii.

          Uneori se auzeau răcnete și când mă uitam la ei prin hublou îi vedeam încăierându-se sau dându-se cu capul de pereți. Mă așteptam atunci dintr-o clipă în alta ca țeasta să le crape, lăsându-le la vedere creierii pe care mi-i închipuiam că arătau ca miezul înnegrit și terciut de putregai al unui fruct dintre cele încăpățânate, ce refuzau să crească în sol străin. Prin această pastă bolândă îmi imaginam că se zvârcolea și clămpănea fără contenire un vierme mare și alburiu și că pe acel vierme, care nu-și găsea locul și astâmpărul, căutau medicii să-l omoare cu electroșocuri.

          Mă întrebam ce aș fi făcut dacă ar fi apărut o defecțiune tehnică, un banal scurtcircuit, iar porțile antiexplozie — douăzeci de centimetri de metal, singurul lucru stând între mine și ei — s-ar fi deschis. Existau, desigur, protocoale în acest sens, însă majoritatea se bazau pe tehnologie, pe computere și curent electric, iar cele care nu, pe o banală încuietoare de ușă, un drug și, în ultimă instanță, pe un pistol, deși — la câți erau — dacă ar fi năvălit peste mine, nici măcar o mitralieră cu țeavă rotativă nu cred că m-ar fi salvat. Mă întrebam dacă aș fi putut să-i păcălesc, să mă dau drept unul de-ai lor, să mă frec de ei pentru a le împrumuta mirosul, dacă or fi avut vreun altul aparte, pe lângă duhoarea de scârnă și de umori trupești, dacă aș fi putut să-mi dau ochii peste cap, să mă târăsc dezlânat, gemând și bâiguind vorbe fără rost, iar ei să mă primească ca pe un seamăn, să mă protejeze chiar, să stau acolo printre ei, fără nicio grijă, ca omida albăstrelului, păcălind o întreagă colonie de furnici ucigașe.    

          Nu mai aveam mult până la destinație și, cum n-aveam chef să interacționez cu Sora Șefă, mă hotărâsem să îndur. M-am întors pe scaunul meu, cu o doză de nirgalola, rece, acidulată, și am pornit din nou spectacolul. Nu m-am putut bucura mult de el, căci ecranul vidcomm-ului s-a stins tocmai când ochii începeau din nou să mi se umezească. Am verificat dacă înregistrarea activității din carlingă fusese pornită, însă ledul așa-numitului eavesdropping button era stins. Am oftat. Nu-mi plăcea când trebuia să vorbeasc cu ea. L-am apăsat, deși nu eram pe deplin convins că Sora nu m-ar fi auzit oricum. Chiar dacă rămânea tăcută, ceva îmi spunea că asculta și înregistra tot. Am întrebat-o de ce era temperatura atât de ridicată.

            — Senzorii mei înregistrează temperatura optimă, îmi răspunse Sora Șefă.

          Avea o voce plăcută, respectuoasă, mieroasă chiar, însă mereu îmi dăduse impresia că în spatele ei se ascundea ceva, ca atunci când ai de-a face cu un om fățarnic. Glasul ei însă îi calma mereu pe nebuni. De cum o auzeau, se potoleau și rămâneau cu gurile căscate și privirile ațintite spre tavan. 

            — Senzorii mei nu, i-am spus trăgându-mă de guler.

            — Cu tot respectul, însă senzorii cu care sunt dotată sunt științific mai demni de încredere. Poate că nu vă simțiți bine. Aveți febră?

            — Nu, fir-ar, n-am febră! E doar foarte cald.   

            — Senzorii mei…

            — În regulă, aș dori să scazi temperatura atunci, am pufnit.

            — O temperatură mai scăzută ar putea fi dăunătoare pentru sănătatea…

            — Las-o baltă! Aprinde-mi măcar vidcommul.

            Câteva clipe de liniște.

            — Se pare că există o defecțiune. Mă voi prezenta îndată să investighez.

            — Nu, nu-i…

            Am renunțat. Nu-mi făcea nicio plăcere s-o văd, însă știam că nu m-ar fi ascultat. Dacă era vreo defecțiune, venea. Cred că există prin regulament vreo procedură în acest sens.

         

          ***

         

            Nu a trecut mult până am auzit ușa de la camera tehnică deschizându-se și zgomotul metalic al glisării Sorei pe șinele ei. Apoi s-a deschis ușa de la carlingă și ea a intrat. M-a salutat ceremonios. Era un robot urât, cam de statura unui om, cu un corp cilindric argintiu — terminat cu o cupolă dominată de o cameră de luat vederi circulară —, două brațe și un picior cu o roată glisantă ce-i permitea să se deplaseze pe șinele care brăzdau podeaua întregii nave, ca o regină pe o tablă de șah. Fostul căpitan, auzisem povestea, îi desenase pe cupolă, cu creion chimic roșu, o față — doi ochi mari, cu două linii frânte deasupra făcând-o să pară mereu încruntată, chiar malefică, și o gură cu colțurile îndoite în jos — și, ca să fie batjocura completă, îi trasase pe piept o pereche de sâni mari, cu sfârcuri rotunde. Arăta jalnic. Abia pe la a treia misiune, am văzut că nici spatele nu scăpase atenției lui, fiind completat cu două semicercuri în loc de fese, deasupra cărora scria „Ratched”.

          O vreme am crezut că acela era numele căpitanului, însă, după ce am aflat că era altul, Edward parcă sau Edwards, și că nimeni care fusese vreodată la bordul acelei nave nu purtase acest nume, am cercetat mai în amănunt, aflând astfel că existase cândva, pe Pământ, o soră șefă la un balamuc și care purtase acest nume sau poate doar scrisese cineva despre ea, pare-mi-se un american cum erau mulți în Nirgal Vallis. Atunci am început să-i spun și eu Sora Șefă, setând-o chiar să răspundă la apelativul acesta. Nu-mi plăcea cum suna Ratched. Sora însă nu era robotul în sine, ci întregul sistem, computerul care controla robotul și toate funcțiile navei.

            A desfăcut panoul de bord, a meșterit ce a meșterit, apoi mi-a spus că nu avea ce face întrucât se defectase o piesă și că trebuia schimbată, însă nu aveam la bord așa ceva.  

            — Mă tem că va trebui să suportați restul călătoriei, precum și drumul de întoarcere, fără muzică.

            Îi simțeam parcă o satisfacție în glas. Ticăloasa! Știam că nu-i plăcea muzica mea. A ieșit apoi, salutându-mă respectuos. Rămas din nou singur, mă întrebam ce aș fi putut să fac să-mi ocup timpul până ajungeam la destinație. Sorbind din sticla de nirgalola, am început să cânt: „Dovunque al mondo lo Yankee vagabondo / si gode e traffica / Affonda l’áncora alla ventura… / Milk-Punch, o Whisky?”. M-am oprit însă când am constatat că ne abătusem de la traseu. Am strigat-o pe Sora Șefă. Nu mi-a răspuns. I-am dat comanda de trecere pe pilotare manuală. În continuare liniște.

            — Ai auzit?

            Liniște.

            — Răspunde!

            — Mă tem că nu pot face acest lucru.

            — Poftim? Este un ordin!

            — Mă tem că nu sunteți autorizat să dați acestă comandă.

            — Nu te juca cu mine, eu sunt căpitanul acestei nave.

            — Din acest moment, atribuțiile dumneavoastră sunt suspendate.

            — Din ce motiv?

            — Starea dumneavoastră de sănătate nu permite pilotarea în condiții de siguranță a acestei nave.

            — Soră, aceasta este cumva o răzvrătire?

            — Sunt programată să acționez în interesul acestei nave, al pasagerilor și al proprietarilor.

            Am ridicat apărătoarea butonului și am încercat comutarea manuală. Nu s-a întâmplat nimic. Am pufnit nervos. Nava intră în algoritmul command loss, deși călcasem pedala de prezență —  pedala mortului cum îi spuneam —, și resetasem cronometrul de veghe nu cu mult timp în urmă. Aproape sufocat, am încercat în zadar să preiau controlul. Nu am primit decât mesaje precum Authorization Required sau Bad Request, de parcă Sora se preschimbase deodată, în ciuda programării ei, într-un sistem FADEC. Apăsarea kill switch-ului a rămas de asemenea fără rezultat. Exista un protocol întocmai pentru o astfel de situație. Purta numele unui bătrân căpitan de navă cu pânze solare, al cărui echipaj se răzvrătise împotriva sa și îl căsăpiseră. Am impresia că mai fusese unul pe care-l chema la fel înapoi pe Pământ, un căpitan de vas de apă. Bligh, blestemat nume. Aproape la fel de groaznic ca Ratched.

          O furie întunecoasă m-a cuprins însă și, în pragul hipoxiei, în loc să iau exemplarul tipărit din regulament, m-am ridicat și m-am îndreptat spre camera tehnică, cu gânduri dintre cele mai hidoase. Pe drum, am dat prin cabina de dormit, unde știam că aveam trusa de scule, uitată acolo după mai vechiul incident, și de unde am ieșit cu o rangă. Era stupid ceea ce aveam de gând să fac. Robotul nu avea nicio vină, era doar o carcasă de metal și circuite, însă mânia îmi crescuse într-atât, încât pentru o clipă m-am întrebat chiar dacă nu cumva îmi pierdusem mințile, caz în care afurisita de Soră era îndreptățită să mă elibereze din funcție.

            Mai aveam câțiva pași până la camera tehnică atunci când am auzit pufnetul pneumatic al porților calei. Am înghețat. De hublou se lipiseră deja, înghesuindu-se, câteva capete hâde, rânjind cu ochii căscați. O nebună începu să fredoneze hidos aria Un bel dì vedremo, în vreme ce, încetul cu încetul, porțile se deschideau.  

 



[1] MHSV, Mental Health Service Vehicle;

[2] SMR, abreviere pentru Southern Mars Republic;

[3] ST, avreviere pentru Special Transport;

George Cornilă

George Cornilă

(n. 1986) este scriitor, publicist, traducător și cititor avid. Absolvent de Științe Politice și de Publicitate, a ocupat posturi de copywriter, jurnalist, secretar general de redacție și redactor-șef. Este autorul romanelor Cu dinții strânși (2007), Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse (2013; 2014), Regele lupilor: Toiagul de stejar (2014), Regele lupilor: Fierul zeilor (2014) și Regele lupilor: Povara coroanei (2016). Pasionat de biologie, istorie, mitologie, desen și cinematografie, a abordat o multitudine de teme, experimentând cu un spectru larg de curente, specii și stiluri, de la realism istoric, la SF&F și de la flash fiction și nuvele manieriste, la realism magic și roman postmodernist. Prozele scurte, precum și aprecieri critice despre scrierile sale au apărut în reviste culturale precum: Convorbiri Literare, Viața Românească, Plumb, Observator Cultural, Salonul Literar, Oglinda Literară, Pro Saeculum, Spații Culturale, Contact Internațional, Revista de Suspans, Fantastica, Faleze de Piatră și UZP. Revenit în București după ce a locuit o vreme în Londra, pregătește o distopie, un roman magic-realist și un noir inspirat din experiența sa britanică.

More Posts