Când vine vorba despre literatură pentru copii, nimic nu mă încântă mai mult decât să văd un autor român contemporan, eventual cu câteva volume „serioase” la activ, publicând o carte pe această nișă. Am mai spus-o și o repet, dacă vrem ca literatura să aibă un viitor în România, aici trebuie să lucrăm cu toții, la sădirea seminței dragostei pentru povești în sufletele tinerei generații, la încurajarea obiceiului lecturii pentru cei mici.

Așa stând lucrurile, apariția cărții „Pumn-de-fier” în colecția „Junior” a editurii Polirom m-a bucurat cu atât mai mult cu cât autorul, Mircea Pricăjan, era un nume deja cunoscut datorită celor două romane pe care le scrisese, celor două antologii pe care le îngrijise și numeroaselor traduceri pe care le semnase deja.

În câteva vorbe, cartea ne prezintă schimbările care au loc în lumea unui copil, în jurul vârstei de șapte ani, atunci când trecerea de la statutul de preșcolar la cel de școlar coincide cu un accident nefericit în urma căruia se alege cu o fractură de antebraț, care necesită imobilizare în ghips. Și află, într-un fel sau altul, câte încercări în plus trebuie să treacă o persoană cu o astfel de restricție în viața de zi cu zi. Nu este neapărat o carte a transformării, în nici un caz un bildungsroman, nu ne prezintă o călătorie inițiatică, ci doar ne povestește câteva săptămâni din viața unui copil, așa cum e ea, cu bune și cu rele, cu banalități și părți interesante.

Din punct de vedere al scriiturii, și dacă aș vrea nu aș avea ce să-i reproșez. Povestea curge natural, foarte ușor de urmărit chiar și pentru un elev din ciclul primar de învățământ, mizând pe un stil mai degrabă practic decât estetic, însă foarte îngrijit. Acest lucru aduce, bineînțeles, un mare plus, dată fiind audiența avută în vizor.

Ce însă mi s-a părut mie că nu prea funcționează, având în vedere același criteriu, este dozarea acțiunii în poveste. Introducerea se întinde pe mai mult de jumătate din carte, mai mult de o sută de pagini, iar când începe (și prin acțiune mă refer la partea interesantă pentru copii, cea cu care aceștia au fost atrași spre această carte, anume partea în care super-puterea copilului se face simțită) este foarte străvezie. Nu cred că un copil ar avea răbdarea necesară să parcurgă mai bine de o sută de pagini de cotidian doar pentru a citi apoi câteva scene care te pot duce cu gândul că la mijloc s-a petrecut ceva miraculos. Salut curajul autorului de a împărtăși, așa cum el însuși ne duce cu gândul, atât de multe din viața proprie sub forma acestei ficțiuni, îi admir măiestria literară cu care o face, însă, trebuie să recunosc, nu cred în șansele acestei cărți de a se face plăcută publicului ei țintă. Nu când așteptările acestuia au fost conduse, de către titlu și copertă, către o poveste cu un super-erou de vârsta lor.

O parte foarte bună a cărții este cea psihologică, orice părinte putând rezona, într-o mai mică sau mai mare măsură, cu strădaniile protagoniștilor adulți și cu emoțiile pe care năzdrăvanul lor li le servește regulat. La fel cum orice copil ar putea, probabil, să găsească pisălogeala propriilor părinți în vorbele personajelor de mai sus. Însă caută oare copiii așa ceva când aleg o carte? Sincer, aș crede că nu. Nu vreau să spun că acest mini-roman nu oferă destul cititorului în schimbul timpului pe care-l cere, vreau doar să spun că nu cred că și l-a ales prea bine. Copiii vor magie, vor acțiune, vor întâmplări extraordinare, vor să evadeze din cotidian când citesc o poveste, să plece într-o aventură. Iar aici exact asta nu se întâmplă, ba mai mult, ca un făcut, frustrările personajului principal par a se trage chiar din acest fapt.

Probabil, dacă și-ar fi propus, Mircea Pricăjan ar fi putut scrie o carte minunată pentru copii, pornind de la ideile de aici, mai ales că piste avea destule. Însă pe unele dintre ele le-a lăsat în aer (cea a gândacului), pe altele le-a retezat scurt (cea a evadării), iar pe altele le-a condus în direcții prea puțin interesante pentru copii (cea a glasului interior).

Și din păcate nici finalul nu aduce o schimbare de situație pentru tânărul cititor, dimpotrivă, credința mea e că l-ar face să se simtă cumva păcălit. Nu pot divulga de ce, dar sunt convins că vă veți da singuri seama, citind cartea.

În concluzie, „Pumn-de-fier” este o carte bună, extrem de bine scrisă, care pentru cititorul aplecat spre realism poate fi chiar o lectură excelentă. Nu aș stărui însă în fața celor mici să o citească. Însă dacă o fac din proprie inițiativă, cu atât mai bine.

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website