Nava-mamă Speranţa se îndepărta de planetă, mărindu-şi treptat viteza. Chiar privită de la o asemenea distanţă părea imensă, aşa cum ar trebui să fie întotdeauna speranţa. Am aşteptat cu răbdare să se îndepărteze, nu atât pentru a fi în litera regulamentului cât pentru a mă simţi cu inima împăcată. Nu am început coborârea decât după ce Speranţa a dispărut în scânteierea albastră a saltului în hiperspaţiu.

Lângă mine, Pauline mă privea zâmbind încurajator. Mă plăcea aşa cum o plăceam şi eu pe ea. De fapt atracţia reciprocă era una dintre condiţiile ca să poţi forma o pereche pentru terraformare. Dacă totul mergea bine şi terraformarea se desfăşura într-un mod acceptabil puteam să trimitem un semnal spre nava-mamă ca la următorul ciclu să oprească la planeta noastră şi să-şi reverse pe ea mulţimile de oameni care căutau o nouă casă în locul Terrei distruse. Din miile de navete lansate înainte ca noi să părăsim nava-mamă, niciuna nu trimisese un astfel de semnal. De sute de ani mama-navă rătăcea prin spaţiu, iar când ajungea lângă o planetă cu caracteristici cât de cât apropiate de cele ale Terrei mai trezea o pereche de terraformatori şi o lansa spre noua lor posibilă patrie. Dacă terraformarea dădea greş sau nu se încadra în parametri prestabiliţi aveam să ne petrecem zilele unul alături de altul până când vom hotărî altfel.

I-am răspuns la zâmbet, am îmbrăcat şi eu costumul, apoi mi-am prins centura de siguranţă conform regulamentului şi am introdus datele de coborâre, după care am apăsat maneta şi m-am rezemat de spătar: de aici încolo totul avea să se desfăşoare automatizat. Am ajuns cam la doi kilometri de suprafaţa planetei când mi-am dat seama că exista ceva care nu mergea cum trebuie. Deşi nu era nicio turbulenţă, naveta se zguduia părând că dintr-o clipă în alta avea să se desfacă în bucăţele. Doar o clipă mai târziu centura de siguranţă s–a rupt şi m-am lovit cu capul de ceva, apoi mi-am pierdut cunoştinţa.

*

Nu ştiu cât am zăcut inconştient, dar după toate semnele cred că destul de multă vreme. Când mi-am revenit eram întins pe spate pe o suprafaţă dură, iar în jurul meu se zăreau la limita câmpului vizual câteva stânci roşcate. Am respirat adânc, mi-am adunat puterile şi am ridicat puţin capul. Naveta, care părea de-a dreptul indestructibilă, îşi etala rămăşiţele pe o lungime de aproape o sută de metri. Modulul de teraformare care avea şi el propria lui capsulă de rezistenţă era zdrobit, iar seminţele şi embrionii pe care ar fi trebuit să-i punem în incubatoare erau şi ei împrăştiaţi prin praful roşcat dintre stânci. Dar cel mai rău era că la numai câţiva paşi de mine zăcea Pauline. Avea casca spartă şi picioarele răsucite într-un unghi imposibil. Am lăsat capul pe spate şi am început să mă gândesc, dar nu prea aveam multe opţiuni. Mai aveam oxigen pentru încă vreo cinci ore, dar chiar dacă aş fi avut pentru cinci zile ar fi fost acelaşi lucru. Mâna mi s-a îndreptat spre clapa de deschidere a căştii, apoi m-am oprit: în afară de o durere surdă în umărul drept nu simţeam altceva, aşa că mai puteam aştepta. Am ridicat iar capul şi am încercat să mă uit la Pauline care privea cu ochii goi spre cerul înstelat. Dincolo de modulul de terraformare se zăreau rezervoarele cu alimente, iar puţin mai departe, din rezervorul de apă, se scurgea un şuvoi subţire şi cristalin. Planeta avea în mod sigur atât apă cât şi oxigen, echipele de teraformare nu erau lansate chiar la întâmplare, dar în ce măsură puteam să folosim şi una şi alta era greu de spus fără laboratorul portabil. M-am lăsat iar pe spate, am răsuflat adânc şi am deschis casca: dacă nu puteam respira aerul planetei nu avea rost să mai lungesc agonia. M-am sufocat în încercarea de a respira amestecul urât mirositor de gaze care mi-a asaltat nările. Spre surpriza mea în curând calitatea aerului din jur păru să se îmbunătăţească brusc şi, în afara unui uşor miros de praf, în scurtă vreme nu am simţit nimic altceva. Aerul mi se părea mai dens decât eram eu obişnuit, aşa că tras de câteva ori adânc în piept ca să mă conving că totul era în regulă şi că puteam respira normal, apoi, ajutându-mă numai de mâna stângă, mi-am dat jos costumul. Nu am leşinat, dar efortul m-a epuizat, aşa că m-am întins iar pe spate pe solul pietros acoperit de praf. Mă simţeam transpirat de efort şi când am întins mâinile în praful roşcat primul gând a fost şi cel mai irealizabil: „aş face o baie” am şoptit şi vocea mi-a răsunat ciudat de tare în aerul dens.

– Bae, bae, mi s-a părut că îmi răspunde cineva la şoapta mea şi am început să râd încetişor.

Mi s-a părut că aud un fel de ecou al râsului meu, aşa că m-am oprit şi am ascultat atent. Nu se auzea nimic decât un fel de fâşâit, ca şi cum undeva în depărtare ar trece vântul prin sălcii. De unde naiba sălcii? M-am gândit eu şi atunci am auzit iar şoapta, ca şi cum ar fi fost adusă de vânt:

– Bae, bae.

– Da vreau o baie, am spus înainte de a-mi da seama ce fac. O baie caldă, într-o cadă imensă şi multă spumă şi un burete aspru.

Un timp s-a aşternut tăcerea, apoi ceva a pocnit la câţiva metri de mine şi chiar lângă modulul spart de teraformare a apărut o cadă de baie. Am ridicat capul şi am văzut că era plină cu apă caldă acoperită de spumă, iar un burete în formă de inimă era pe marginea căzii şi l-am recunoscut imediat: un burete exact ca ăsta avea şi bunica mea. Ba chiar şi cada de baie era asemănătoare cu a bunicii: avea mânerele aurite şi picioarele le avea în formă de gheare de leu. Am oftat adânc şi m-am ridicat în picioare, clătinându-mă: în umăr nu mai simţeam nicio durere. Oare eram mort şi mă aflam în Rai? În Rai trebuia să fiu fără îndoială pentru că dacă m-aş fi aflat în iad în locul căzii de baie ar fi fost probabil un cazan cu smoală clocotită.

– Rai, Rai, şopti vocea depărtată, iar eu m-am dezbrăcat pe îndelete, cufundându-mă în îmbrăţişarea înspumată şi caldă a apei. M-am frecat îndelung cu buretele aspru şi am încercat să gândesc raţional. Dar cum să gândesc raţional când mă lăfăiam într-o cadă de baie care în mod logic nu avea ce căuta acolo? Am deschis ochii şi am privit la peisajul suprareal din jurul meu. Eu într-o cadă cu spumă roz şi mânere aurite în mijlocul unui peisaj apocaliptic: bucăţi din navetă împrăştiate peste tot printre stâncile roşcate, Pauline moartă, iar eu prizonierul unor halucinaţii absurde.

– Rai, Rai, şopti iar vocea depărtată şi eu am scuturat din cap.

– Ăsta nu-i raiul, am spus eu şi fără să vreau mi-am adus aminte de Biblia pentru copii din care îmi citea bunica mea şi de pozele colorate ale cărţii. Raiul are iarbă verde şi flori frumos mirositoare, iar păsări de toate soiurile ne încântă urechile cu trilurile lor minunate sub soarele strălucitor şi cerul fără niciun nor… Şi prin Rai curg râuri cu lapte şi miere şi…

M-am oprit abia în clipa în care mi-am dat seama că citeam parcă din vechea Biblie pentru copii. Şi am avut o senzaţie neplăcută că mai citea cineva alături de mine din memoria mea care devenise oarecum un fel de bibliotecă publică. Am încercat să trântesc uşa bibliotecii, dar se pare că era deja prea târziu: foşnind uşor dinspre dealurile roşcate din jur, cobora spre mine un covor mătăsos de iarbă de un verde incredibil. Din loc în loc, flori multicolore spărgeau monotonia verde a ierbii şi câţiva pomi au apărut de nicăieri. Unii păreau a fi smochini, dar mai erau şi alţii pe care nu îi puteam recunoaşte, deşi toţi păreau încărcaţi de roade. Un stol de păsări de toate mărimile a apărut de după dealuri şi s-a instalat jumătate în pomi, jumătate pe resturile sfărâmate ale navetei, iar stelele dispărură şi pe un cer incredibil de albastru un soare prinse a străluci vesel. Am încercat să-mi închid mintea ca să nu mi se poată citi şi restul pentru că acum îmi era clar că halucinaţiile mele luaseră forma imaginii pe care mi-o formasem eu în copilărie despre Rai.

– Fără harfe te rog, am şoptit dar se pare că era deja prea târziu.

Am simţit o atingere uşoară undeva în eul meu interior şi după numai o clipă m-am dat bătut: la poalele fiecărui pom apăru o harpă care părea a fi din aur şi ale căror strune se mişcau uşor, aparent mişcate doar de boarea abia perceptibilă care adia în jurul lor. Am închis ochii strângându-i cât am putut, dar totul a fost în zadar pentru că numai după câteva clipe am auzit un clipocit uşor şi când i-am deschis am văzut un râuşor de lapte cum curgea vesel prin dreapta mea făcând spume de parcă abia atunci ar fi fost muls. Unduindu-se încet, un râu de miere aurie apăru din senin şi prinse să curgă în stânga. M-am apropiat neîncrezător şi am cufundat degetul în râu: după gust, părea să fie miere de tei aşa că, deşi puţin probabil să răcesc în Rai, în caz de ceva aveam la îndemână un remediu naturist.

Aducându-mi aminte de rezervoarele de apă sparte, am spus:

– În rai curgea şi un râu cu apă curată şi cristalină. La urma urmei dacă tot era visul meu, măcar să îl fac ca lumea.

Iar atingerea uşoară prin mintea mea şi aceeaşi voce şoptită spuse cu tristeţe:

– Nu apă. Numai lapte şi miere. Nu apă…

Am ezitat puţin, dar mi-am înghiţit vorbele pentru că nu prea credeam că o înjurătură ar fi fost bine primită mai ales în Rai. Poate că trebuia să procedez altfel. Am închis ochii şi mi-am imaginat că imediat dincolo de râul de miere curge un izvoraş zglobiu de apă limpede. Apoi am spus:

– Sunt sigur că dincolo de râul de miere era şi un râu cu apă limpede. Era aşezat acolo pentru că de câte ori mănânc miere mi se face sete şi trebuie să am apă la îndemână.

Câteva minute de linişte apoi un pârâiaş limpede îşi făcu apariţie dincolo de râul cu miere. Clipoci câteva minute, apoi dispăru. Tocmai eram gata să protestez când se auzi un oftat exasperat şi pârâiaşul apăru din nou, de data asta definitiv. Am rotit ochii prin Raiul meu personal să văd ce îmbunătăţiri i-aş mai putea aduce pentru că eram sigur că urma să mă trezesc din moment în moment trântit pe spate printre stâncile roşcate.

Pe nava-mamă aveam la dispoziţie săli de gimnastică şi o sală de jocuri; am încercat să suprapun peste imaginea raiului din copilărie, undeva, dincolo de copacii din zare, cele două săli şi am simţit că ceva nu este în regulă. Atingerea minţii mele fusese de data asta mai puţin uşoară ca până acum. Ba a fost chiar insistentă, undeva la limita durerii, dar când a încetat am auzit un oftat dezolat.

– Fără sală, fără jocuri, a susurat vocea şi eu am ridicat resemnat din umeri: măcar am încercat.

Urmă un moment lung de pauză, dar simţeam aerul vibrând uşor în jurul meu ca şi cum s-ar fi chinuit să formeze cuvintele. În cele din urmă se formară şi dacă până atunci păreau neutre de data asta întrebarea părea de-a dreptul acuzatoare:

– Tu eşti Adam? Sau Pierre?

Am început să gândesc cu cea mai mare viteză de care mă credeam capabil: Pierre

era pilotul navetei cu umărul dislocat, închis într-un costum de supravieţuire cu o rezervă de numai cinci ore de oxigen, rătăcit iremediabil într-un peisaj apocaliptic presărat cu stânci tăioase şi inospitaliere. Pe de altă parte, Adam era răsfăţat cu aer din belşug, baie înspumată şi râuri cu lapte şi miere. Dar cum avea să reacţioneze creatorul micului meu Eden dacă avea să-şi dea seama că îl mint? Mi-am mişcat umărul şi am fost încântat de mobilitatea lui aşa că am spus hotărât:

             – Adam sunt acum. Când eram acolo în navetă eram Pierre dar aici în Eden sunt Adam. Aşa trebuie să fie!

            Am auzit ceva ca un mormăit neîncrezător apoi vocea ceva mai puţin tăioasă de data asta m-a întrebat:

– Atunci unde este Eva?

Am privit plin de speranţă spre costumul sfâşiat al Paulinei şi am arătat cu mâna:

– Acolo este Eva. Când eram în navetă era Pauline, dar aici este Eva.

O gheară curioasă şi iscoditoare îmi scotoci iar prin memorie şi după câteva

minute care mi s-au părut interminabile am văzut că Pauline începe să mişte uşor, iar picioarele îndoite în unghiul acela imposibil se îndreaptă ca de la sine.

M-am repezit spre ea şi am luat-o în braţe privind uimit cum pleoapele i se zbat uşor apoi ochii ei verzi ca iarba de sub ea m-au privit întrebători:

– Ce se întâmplă, Pierre? Şi eu i-am pus repede mâna pe gură apoi, am ajutat-o să îşi dezbrace costumul greoi: pe corpul superb nu avea nici măcar o singură vânătaie.  În timp ce o ajutam privirea i s-a oprit pe zgârieturile şi rupturile costumului de supravieţuire. Nu era deloc fata prostuţă pe care o crezusem eu atunci când am întâlnit-o prima dată, pentru că, după ce privi scurt costumul sfâşiat, aruncă o privire şi spre resturile navetei acoperite de iarbă şi de flori. Puţin probabil ca vreo persoană să scape fără nici măcar o vânătaie dintr-un asemenea impact. Ochii începură să i se lumineze de un început de înţelegere, dar eu am lămurit-o rapid de frică să nu înceapă iar să întrebe:

– Eu sunt Adam şi tu eşti Eva şi suntem în Grădina Edenului. Nu mă întreba mai multe pentru că nu ştiu. Dar dacă vrei să rămâi în viaţă aşa trebuie să fie, am spus eu cât de serios şi apăsat am putut.

Fără să mă înţeleagă pe deplin, am văzut-o cum dă afirmativ din cap. Ne cunoşteam de prea multă vreme ca să nu ştie când vorbeam serios. O clipă mai târziu am văzut-o cum se strâmbă uşor şi am bănuit că era scanată şi memoria ei. Se pare că imaginea ei despre Eden era uşor diferită faţă de a mea pentru că mici schimbări aproape imperceptibile au început să se producă în jurul nostru: numărul de flori a crescut spectaculos, o pasăre albastră a paradisului s-a aşezat pe cel mai apropiat copac din preajma noastră, s-a agăţat de o creangă şi cu capul în jos a început să cânte atât de tare şi de ritmat încât am crezut că are ascunsă pe undeva vreo staţie de amplificare. Spre bucuria mea au dispărut ca duse de vânt şi harfele, dar odată cu ele şi micul râuleţ cu apă cristalină.

Am prins-o pe Pauline, mă rog, pe Eva, uşor de cot şi i-am explicat:

– Dacă ce bănuiesc eu este adevărat nouă sute de ani vom mânca numai lapte şi miere aşa că în mod sigur ni se va face sete după o vreme. Pune râul înapoi!

– Cum? m-a întrebat Eva perplexă.

– Tot aşa cum l-ai şi eliminat!

A închis ochii şi după numai câteva clipe râul a reapărut şi era acum mult mai lat

şi mai bogat în ape. Pe maluri se vedea un pietriş fin, iar din loc în loc un nisip auriu se întindea pe maluri formând o mică plajă.

– Bine că nu ţi-ai făcut o piscină, am mormăit eu, dar Eva nu mă băgă în seama. Se apropie de unul din copaci şi rupse o crenguţă mică. O curăţă de frunze, apoi bătători cu piciorul o porţiune de plajă cu nisip mai fin şi scrise cu capătul crenguţei cu litere de tipar ca să pot citi şi eu:

„Ce se întâmplă?” apoi mi-a întins crenguţa ca să-i răspund.

Ca să poţi scrie câteva cuvinte trebuie mai întâi să te gândeşti la ele, aşa că mi se părea inutil să folosesc creionul improvizat: oricum mi s-ar fi citit gândurile. Mi-am cântărit aşadar cât am putu de atent cuvintele apoi i-am spus:

– Naveta s-a deteriorat la impactul cu solul, iar noi, împreună cu componentele ei, am fost aruncaţi la sute de metri. Un peisaj dezolant ne înconjura peste tot: stânci aride, praf roşcat şi nicio speranţă. Tu aveai casca de la costum spartă, picioarele rupte, ce mai, păreai moartă de-a binelea, iar eu aveam un umăr dislocat şi o rezervă de numai câteva ore de oxigen. Din navetă nu mai puteam recupera nimic, nava-mamă era la zeci de ani lumină depărtare, aşa că am hotărât să-mi scot casca ca să termin mai repede. M-am asfixiat câteva secunde, apoi aerul a început să devină respirabil. Am crezut că sunt pe moarte şi am un vis final, aşa că am hotărât să mi-l îmbunătăţesc şi mi-am dorit o cadă cu apă caldă şi înspumată. A apărut, m-am dezbrăcat şi am intrat în apă şi m-am simţit aşa de bine încât am hotărât că în mod sigur sunt în Rai. Aşa că praful şi bolovanii roşcaţi din jurul meu au început să se transforme în ce vezi tu… Am continuat să cred că este un vis până când… tu ai înviat. Concluzia trage-o singură dacă poţi.

Un hohot uşurel de râs răsună peste ritmurile păsării paradisului şi am văzut-o pe Eva cum se încruntă gânditoare, privind în gol:

– Asta înseamnă că mintea noastră a fost scanată, iar acest Rai este un amestec din ceea ce a fost găsit în mintea noastră cu ceea ce ne-am dorit noi.

– Scanată de cine, Eva? am întrebat eu şi am privit în jur căutând un răspuns.

– Nu ştiu, ridică Eva din umeri. O entitate atotputernică şi capabilă de toate aceste modificări. O entitate care locuia aici pe planetă şi care probabil că se plictisea aşa că noi i-am apărut ca o interesantă divagaţie a monotoniei zilnice.

– Interesantă ipoteză, am spus. Şi cum ar trebui să numim această entitate?

O clipă mi s-a părut că râurile s-au oprit din curgerea lor, pasărea paradis şi-a

strâns aripile şi a tăcut, apoi şoapta s-a auzit clar şi parcă puţin timidă:

– Puteţi să îmi spuneţi Dumnezeu.

Sergiu Somesan

Sergiu Somesan s-a născut pe 8 decembrie 1954 in oraşul Reghin, Judeţul Mureş.

A urmat cursurile Institutului de Mine din Petroşani.

Intre 1972 si 1990 a ocupat mai multe funcţii, in cele mai diverse domenii: – topograf la Mina Dalja în Petroşani , merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor ( limba si literatura Romana), director la Casa de Cultură a Sindicatelor din Codlea. Din 1990 pana in anul 2000 a ocupat mai multe funcţii in administraţia publică locală, în cadrul Primăriei Municipiului Codlea.

Blog personal: http://sergiusomesan.wordpress.com/

Sergiu Somesan

Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş, România) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan. A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani. Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”. Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate. Cariera sa literară — care continuă şi în prezent —, este la fel de interesantă. Publică poezii începând din 1971, în revistele Orizont (Timişoara), Convorbiri literare (Iaşi) şi Tomis (Constanţa). Din 1972, publică proze în Vatra, Revista Magazin, Viaţa Militară, Pentru patrie, dar şi în Helion-ul timişorean, precum şi în multe alte fanzine şi almanahuri (de pildă Anticipaţia 1987). În plus, un volum de versuri la Editura Litera, Cuvinte de vânzare. În 1987, ia premiul I la concursul Helion organizat de Casa Universitarilor din Timişoara, cu povestirile „Să n-o săruţi pe Isabel” şi „O casca albă şi un copil în ploaie”. După 1990, devine redactorul a trei reviste (Alfa, Comando şi Vampirii) dintre care cea mai longevivă a fost Alfa (doi ani!), apoi lucrează ca ziarist la Gândul Liber şi la Transilvania Expres. În 2000, publică volumul de povestiri SF Să n-o săruţi pe Isabel (Editura Arania, Braşov). În 2001, apare a doua sa carte, Radiestezia — realitate şi mister (Editura Arania, Braşov) — aceasta dorindu-se un eseu asupra paranormalului. Pe 8 decembrie 2001, îi apare al doilea volum de proză scurtă fantastică, Carte de magie (Editura Arania, Braşov). În mai 2003, la Timişoara, în cadrul celei de-a doua săptămâni internaţionale a SF-ului, lansează încă un volum de proză scurtă, intitulat Cadouri de Crăciun (Editura Karmat Press, Ploieşti), iar în 2004 volumul de proză scurtă fantastică Aproape îngeri (Editura Cartea Românească). Urmează, tot în 2004, un nou volum de proză fantastică, Numărul fiarei (Editura Vremea XXI) şi o carte cu o prezentare grafică deosebită (coperta îmbrăcată în catifea!), cu titlul Poiana îngerilor (Editura Aldus). A mai publicat volumele de povestiri Şapte flori erotice (Editura Vremea, 2006) şi o antologie în limba engleză din propriile sale scrieri, Do Not Kiss Isabel (Editura Infarom Publishing, 2008). Postat iniţial integral pe internet, Apocalisa după Ceauşescu (Editura Vremea, 2012) este primul său roman, debutul unei proiectate trilogii din care vor mai face parte Apocalipsa după Virgil şiApocalipsa Omului-oglindă.

More Posts