GSF53 banner1

          Victor Măerean se întorcea spre hotel, păşind încordat pe caldarâmul unei străduţe înguste din Bizerte şi privind neliniştit în jur. Era în Tunisia de două săptămâni, dar până-n urmă cu două zile stătuse în Tunis, unde fugise după incidentul de la Londra, sperând că o ţară francofonă va fi un adăpost mai sigur. După nici două săptămâni, constatase că speranţa îi fusese deşartă. Tentativa de asasinat – a cărui victimă trebuia să fie el, şi nu celălalt – îl trezise definitiv la realitate, revelându-i în sfârşit poziţia lui în afacerea asta, poziţie pe care ar fi putut s-o deducă mult mai devreme. Scăpase totuşi, pentru a doua oară, printr-un noroc inexplicabil, iar acum se refugiase într-un oraş mai mic, după ce încercase să-şi piardă urma, transformându-și drumul până aici într-un adevărat slalom. Ştia că mutarea asta nu-i va oferi decât un răgaz scurt, aşa că intenţiona să rămână foarte puţin. Abia acum conştientizase situaţia lui de fugar şi necesitatea de a fi permanent în mişcare, cel puţin până-i va contacta iarăşi pe americani.

          Alesese Bizerte fiindcă nu voia să se depărteze de coasta Mediteranei. Intenţiona să plece mai departe, spre Palermo, cu vaporul – avea motive să nu mai folosească avionul, unde era obligat să-şi lase aparatul în bagajul pentru cală şi să rămână fără protecţie pe parcursul zborului. În urmă cu câteva zile primise o informaţie cu care spera să-i recâştige pe cumpărători şi să stopeze atacurile lor inexplicabile, declanşate chiar în momentul în care tranzacţia părea finalizată, însă era nevoit mai întâi să le demonstreze că situaţia s-a schimbat, că el a devenit iarăşi o persoană indispensabilă. În ultima vreme intenţionase de câteva ori să refacă legătura cu ei, sperând că incidentul din aeroport fusese declanşat la iniţiativa unui agent zelos, şi nu reprezentase un act premeditat. După atacul din Tunis înţelesese însă că nimic n-a fost întâmplător şi că va fi foarte dificil să-i contacteze atâta vreme cât era nevoit şi să-i evite; problema părea fără soluţie. Hotărâse să meargă la Palermo, unde avea o cunoştinţă prin care voia să le trimită un mesaj. Asta era tot! Era suficient ca ei să afle un singur amănunt pentru a-şi modifica intenţiile în privinţa lui. Apoi, după ce se vor aşeza iarăşi la masa negocierilor, Victor era dispus să scadă preţul, conştientizând tardiv că ceruse prea mult. Probabil că asta îi determinase să caute o alternativă mai ieftină, lăcomia lui transformându-i din parteneri de afaceri în vânat şi vânător.

          În Bizerte, Victor căutase un hotel mic, pentru a nu repeta greşeala din Tunis, unde se expusese cazându-se într-un hotel pretenţios şi atrăsese multe priviri indiscrete printr-un comportament extravagant, cheltuindu-şi banii pe femei şi jocuri de noroc. Aici spera să-şi piardă urma în mulţimea de turişti, majoritatea europeni, printre care s-ar fi putut face mai greu remarcat şi-l mulţumea faptul că hotelul nu ducea lipsă de clienţi, fiind situat în apropierea falezei. Desigur, poziţia hotelului era de apreciat pentru cine venise să stea la plajă. Situaţia lui era diferită. Radical diferită.

          În cele două zile scurse de la sosirea sa în oraş, Victor părăsise camera doar pentru a servi cina: seara precedentă la o terasă de lângă hotel, iar acum la un restaurant din port, unde se aventurase cu gândul să caute în drum o agenţie de voiaj. Găsise două, însă ambele erau închise – era târziu, se înnoptase deja – şi amânase totul pentru ziua următoare. Între timp căpătase convingerea c-ar fi mai prudent să nu apeleze la o agenţie. Renunţase încă din restaurant la ideea cu agenţia de voiaj, când îi văzuse pe cei doi marinari de la masa alăturată şi fusese tentat să-i întrebe cum s-ar putea îmbarca spre Palermo astfel încât să evite formalităţile. Ulterior se răzgândise şi nu-i mai întrebase nimic; observase că marinarii erau americani şi, după toate câte păţise, era firesc să se ţină la distanţă de tot ce avea legătură cu America. Ajunsese la concluzia c-ar fi mai indicat să iasă în dimineața următoare şi să dea o raită prin port, până va găsi oportunitatea să afle ce-l interesează. Timpul începuse să curgă în defavoarea lui, trecuseră deja două zile de când stătea pe loc, riscând să fie iarăşi localizat.

          Acum se întorcea spre hotel, organizându-şi mintal activităţile pentru ziua următoare şi fiind atent totodată la ce se întâmpla în jur. Înainta prevăzător, stăpânit de senzaţia că la fiecare colţ de stradă îl pândeşte cineva. Faptul că scăpase din ultimul atentat, reuşind probabil să-şi piardă urma, nu-l liniştise câtuşi de puţin. Noaptea trecută nu reuşise să doarmă mai deloc: pe lângă insomnia provocată de temerile sale, mai avusese parte şi de scandalul din camera alăturată.

          A zâmbit când a realizat că l-a numit scandal. De fapt, vecinii săi – probabil un cuplu tânăr – se hârjoniseră toată noaptea, făcându-l pe Victor să tresară de fiecare dată când reuşea să aţipească.

          Întorcându-se de la restaurant, după ce străbătuse pe jos aproape jumătate de oraş, a ajuns în sfârşit pe strada hotelului. Strada îngustă semăna cu uliţa unui ghetou, însă reclamele luminoase şi becurile aprinse odată cu lăsarea întunericului împrăştiau bezna nopţii şi creau o vagă senzaţie de siguranţă. Victor fusese stăpânit toată seara de o nelinişte care-l împiedicase să-şi savureze plimbarea şi masa. Era grăbit s-ajungă la hotel, să se ştie în cameră, cu uşa încuiată.

          Hotelul, deşi se afla în capătul opus al străzii, se distingea deja printre celelalte clădiri datorită intrării prelungite cu trei trepte mari, de calcar, ce păreau că muşcă din trotuar. Până la treptele albe, asemănătoare unei imense danturi cabaline, drumul era flancat de câteva bazaruri cu produsele expuse pe tejghele care alcătuiau tablouri diforme şi multicolore, cu amănunte ce se estompau în lumina palidă, obligând trecătorii să se apropie pentru a distinge ce reprezintă fiecare pată de culoare. Nu se vedea vreo logică în aranjarea produselor, iar grămezile de mărunţişuri amestecate şi divers colorate erau cea mai sigură capcană pentru clienţii nehotărâţi. Era suficient să-i atragă un singur lucru din grămadă pentru ca, imediat, o curiozitate virală să-i cuprindă şi să-i ţină lipiţi de tejghea minute în şir. Vânzătorii știau că odată intraţi în mrejele căutării, clienţii nu vor pleca mai departe cu mâna goală.

          Bazarurile nu-l atrăgeau pe Victor, el fiind tentat de terasele aglomerate şi îmbietoare, de care-şi lipise privirea şi la plecarea spre port. Cele două zile petrecute în camera mică şi anostă fuseseră peste măsură de plictisitoare, însă amintirea atacului din Tunis era încă proaspătă în mintea lui şi hotărâse că nu e cazul să se mai expună inutil.

          Ajuns în dreptul hotelului, Victor s-a întors rapid, cu intenţia de a surprinde un eventual urmăritor. Întoarcerea bruscă i-a aruncat ochelarii spre vârful nasului. I-a prins cu mâna dreaptă, i-a împins înapoi şi şi-a băgat iarăşi mâna în buzunarul în care avea pistolul cumpărat la plecarea din Tunis de la un francez. Cealaltă mână, pe care o ţinea în celălalt buzunar, era încleştată pe aparat, cu degetul mare deasupra butonului. Năduşea abundent din cauza sacoului, însă nu se putea lipsi de el, avea nevoie de buzunare. De două zile, de la atacul din Tunis, nu se mai despărţise de aparat, de pistol şi de ochelari.

          A intrat în hotel cu mâinile în buzunare, a trecut pe lângă recepţie şi s-a îndreptat spre scări. Nu folosise încă liftul şi nici n-avea de gând să urce sau să coboare altfel decât pe scări. Aparatul putea fi folosit pentru protecţie doar în spaţii relativ largi, iar liftul era mult prea mic. Pe lângă asta, ieşirea din lift rupea liniaritatea observaţiei permanente a ceea ce se întâmpla în jur, făcând posibilă o surpriză greu de evitat.

          Victor stătea la ultimul etaj, etajul cinci, însă pe la patru s-a oprit şi a ascultat atent, cu senzaţia că aude pe cineva în spatele său. Nu urca nimeni, de jos nu venea niciun zgomot. În schimb, de sus se auzeau nişte chicoteli asemănătoare celor care-l împiedicaseră să doarmă noaptea trecută. Mirarea i-a ridicat sprâncenele şi i-a desenat două cute pe frunte: „Ce pereţi subţiri au ăştia!?”. Uimirea sa era îndreptăţită. Camera celor doi era la capătul culoarului, după a lui, adică la vreo douăzeci de metri de scară, distanţă de la care n-ar fi fost normal să-i audă pe amorezi.

          Ajuns la ultimul etaj, a constatat că nu subţirimea pereţilor era vinovată pentru zgomot. Cei doi se sărutau pe culoar, în dreptul scărilor. Văzându-l pe Victor, s-au întors stingheriţi cu faţa spre perete, ea pufnind într-un râs înfundat, el aranjându-şi geaca de piele. Nu păreau aşa tineri cum şi-i imaginase Victor noaptea trecută, dar, în definitiv, dragostea n-are vârstă.

          A trecut pe lângă ei cu o figură degajată, evitând să-i privească şi să-i pună într-o situaţie jenantă. În sinea lui zâmbea: „Nu mai au răbdare până-n cameră. Şi ăla, îmbrăcat cu geacă pe căldura asta! Eu măcar am motiv să port sacou…”. Instantaneu, l-a străfulgerat un gând care l-a făcut să realizeze pericolul: „De ce poartă amorezul geacă pe canicula asta!?”. În acelaşi moment, Victor a apăsat butonul aparatului, s-a aruncat la pământ în cealaltă parte a culoarului şi a scos pistolul din buzunar. Cei doi orbecăiau, fiecare cu câte un pistol în mână, însă nu trăgea nici unul. Nu ştiau unde să tragă. Victor a ţintit şi a tras rapid, întâi în el şi apoi în ea – de la trei metri nu putea să rateze. Amortizorul, pe care şi-l improvizase din şaibe late pentru şuruburi metric opt şi tubul tăiat dintr-un marker gros, s-a comportat mulțumitor, zgomotul pocniturilor fiind doar puțin mai puternice decât căderea celor două corpuri pe mocheta maronie care acoperea tot coridorul. N-a luat mâna de pe buton până când nu s-a asigurat că nu iese cineva din vreo cameră. După ce s-a convins că nimeni n-a auzit nimic, Victor a oprit aparatul, a luat de jos cele două cartuşe goale, a târât repede cele două corpuri în camera lui şi a ieşit cu un prosop în mână, să şteargă petele de sânge de pe mochetă.

          Îi cărase răsuciţi pe spate şi nu lăsaseră urme de sânge pe traseu. Când a ajuns la locul unde căzuseră cei doi, Victor a încremenit. Era o singură pată de sânge, nu două, aşa cum ar fi fost normal. A băgat mâna în buzunar, a prins iarăşi aparatul şi a apăsat îngrozit butonul, aruncându-se în acelaşi timp la pământ, cu faţa spre uşa camerei sale. A pipăit buzunarul în care-şi ţinea pistolul. Era gol! Şi-a amintit că lăsase pistolul pe masă, lângă scrumieră, înainte să meargă la baie să ude prosopul. Coridorul era pustiu, iar uşa camerei lui, rămasă întredeschisă, părea în continuare nemişcată. După o ezitare de două secunde, s-a ridicat şi s-a avântat spre capătul culoarului, cu degetul încleştat în continuare pe butonul aparatului. A trecut în viteză prin dreptul camerei sale, cu privirea îndreptată spre uşa deschisă. Prin deschizătura uşii, i-a văzut pentru o fracţiune de secundă pe cei doi, neclintiţi, în aceeaşi poziţie în care-i lăsase.

          S-a întors rapid şi şi-a băgat capul în cadrul uşii, atâta doar, cât să vadă înăuntru. Amândoi erau nemişcaţi, iar pistolul său era pe masă. Numai că masa era dincolo de cele două corpuri care zăceau pe parchet. Fără să intre încă, a luat degetul de pe butonul aparatului. Acum distingea şi culorile. Femeia avea o pată mică, roşie, pe piept, sub sânul stâng. Deci cel nevătămat nu putea fi decât bărbatul, însă pe el nu-l vedea bine, pentru c-o aşezase pe ea deasupra. Împins de spaima care-l cuprinsese, Victor a tăbărât peste ei, a răsturnat corpul femeii deoparte şi a-nceput să lovească, furios şi încrâncenat, faţa bărbatului. Sub impulsul pumnilor săi, capul lovit balansa inert la stânga şi la dreapta. S-a oprit abia când a realizat că stă cu genunchiul într-o baltă de sânge scurs de sub corpul celui pe care-l lovea. Privirea lui a căutat cu înfrigurare până când a găsit gaura lăsată de glonţ în geaca de piele a celuilalt, o gaură perfect rotundă, uscată, fără urme de sânge. Dezvelind pieptul individului, Victor a înţeles de ce nu rămăsese a doua pată pe coridor: geaca de piele impermeabilă adunase sângele ca într-un căuş, eliberându-l abia în cameră, după ce se strânsese mai mult şi găsise o cale de ieşire, sângele formând acum o baltă care se lăţea continuu pe parchet.

          A răsuflat uşurat, iar spaima de mai devreme s-a transformat în furie: „Să-i ia dracu’ pe toţi supereroii din filme. Să-l văd eu pe unul dintre ăştia într-o situaţie ca a mea şi să-l întreb dacă nu i-a sărit inima din piept? Cum să nu te gândeşti că ăla e viu, dacă nu i-a curs sânge?”. Nici acum, când ştia că-s morţi, nu se putea linişti. Neîncrezător, le-a verificat totuşi lipsa pulsului, întâi bărbatului şi apoi femeii, convingându-se că nu mai are de ce se teme. A luat pistolul de pe masă, l-a băgat în buzunar şi a plecat din nou să şteargă pata de sânge de pe coridor. De data asta a închis uşa după el. A găsit prosopul acolo unde-l aruncase şi a curăţat mocheta până când nuanţa de roşu a dispărut, lăsând loc unei pete mari de apă. N-avea rost să insiste, mocheta era oricum maro şi nici înainte nu se vedea mare lucru.

          La întoarcere, până să apese clanţa uşii, privirea i-a fost atrasă de scrumiera masivă, aşezată lângă fereastră. S-a apropiat şi a constatat că vederea nu-l înşelase. Scrumiera avea două găuri de glonţ în partea de sus. Lângă ea, în lambriul de lemn, se mai vedeau încă trei găuri. „Extraordinar! Au tras totuşi!”. Înspăimântat şi uşurat în acelaşi timp de constatarea făcută, a înţeles ce noroc fantastic avusese. Acţionase în ultimul moment. Încă o secundă şi acum el ar fi fost victima, zăcând probabil în camera lor. A răsucit scrumiera cu găurile spre perete şi a aşezat-o în dreptul găurilor din lambriu. S-a uitat pe jos, însă n-a văzut niciun glonţ, rămăseseră toate înfipte în lambriu şi în lemnul de bambus cu care era căptușită scrumiera. A făcut doi paşi în spate şi a privit cu atenţie: aşezase scrumiera perfect, nu se mai observa nimic.

          Când să intre în cameră, inima a-nceput să-i bată iarăşi cu putere. „La dracu! Sunt morţi, doar am verificat.”. A apăsat hotărât clanţa şi a intrat brusc. Totul era aşa cum trebuia să fie. A închis uşa după el, a încuiat-o şi s-a aşezat pe fotoliu. Văzând balta de sânge care se întinsese până sub masa de sticlă, Victor a simţit cum i se dă stomacul peste cap şi i-a venit să vomite. S-a abţinut, dar în gură i-a revenit totuşi gustul dulceag al desertului de la restaurant.

          Ar fi băut ceva, însă camera n-avea minibar şi nu se punea problema să mai coboare. Era convins că expresia feţei l-ar fi trădat, că toată lumea ar fi înţeles ce s-a întâmplat doar văzându-i figura crispată. Încerca să se gândească la ce are de făcut în continuare, însă privirea i se lipea necontenit de corpurile celor doi. S-a apropiat de ei, intenţionând să-i ducă în baie, şi abia atunci i-a atras atenţia pistolul din mâna bărbatului. S-a aplecat să-l ia, reuşind cu mare dificultate să-l desprindă. Degetele mortului strângeau cu putere patul şi garda trăgaciului. L-a luat apoi şi pe cel din mâna femeii. Erau pistoale serioase, nu ca al său, iar ţevile se prelungeau cu amortizoare veritabile. Ambele pistoale aveau ataşat câte un dispozitiv pentru recuperarea cartuşelor goale. Le-a scos încărcătoarele, a completat unul dintre ele cu cartuşe din celălalt, l-a băgat în pistol, iar pistolul l-a băgat în buzunar. Celălalt pistol împreună cu pistolul său le-a pus pe masă. Pe cei doi i-a dus în baie şi i-a răsturnat în cadă, apoi a şters parchetul cu prosopul folosit pe coridor. Şi-a curăţat anevoie pantalonii pătaţi de sângele ce se coagulase deja, după care s-a aşezat iarăşi pe fotoliu.

          Era obosit. Efortul şi mai ales spaima prin care trecuse îl epuizaseră. A realizat că, deşi nu-i mai e frică, e stăpânit totuşi de o nelinişte crescândă. Întrebări fără răspuns îl asaltau nechemate: Cum de l-au găsit aşa repede? Unde a greşit? Când vor apărea următorii? Era conştient că în ritmul ăsta n-o mai duce mult, nu era pregătit pentru aşa ceva. A înţeles că trebuia să plece încă din seara asta, nu mai putea rămâne aici nicio secundă, oricum n-ar reuşi să doarmă cu doi morţi alături.

          Brusc, i-a venit să râdă şi nu s-a abţinut. S-a relaxat complet imaginându-şi ce-ar fi făcut în urmă cu doi ani într-o situaţie similară. În urmă cu doi ani, când îl surprinsese vecinul lui Mişu încercând să iasă din casă cu tabloul într-o mână şi cu sticla de Chivas în cealaltă…

          Mişu îi spusese încă de când închiriase apartamentul că vecinul său are un tablou de douăzeci de mii de dolari, dar că el nu dă o lovitură lângă casă, din principiu. Într-o seară, la un şpriţ, cum Mişu se tot plângea că nu mai iese nimic şi că-i lefter, Victor i-a propus pe un ton serios, dar ca şi cum ar fi făcut o glumă:

          – Hai la vecinu’! Luăm tabloul, îl vindem şi facem rost de bani. Dacă valorează cât spui tu, un an încheiat nu ne mai doare capul.

          – Nu ţi-am zis, mă, că eu nu fur de la vecini? Du-te tu dacă vrei, că moşu’ e

          plecat la băi, la Căciulata!

          Şi Victor s-a dus. Printr-o coincidenţă nefericită, vecinul s-a întors chiar atunci de la Căciulata şi a intrat pe uşă tocmai când voia el să iasă cu tabloul şi cu sticla de whisky, sticlă pe care o găsise în vitrina de lângă tablou şi-o apucase cu un gest reflex, aproape fără intenţie. Ar fi putut să se ascundă după uşă, apoi să-l lovească pe proprietar şi să iasă fără probleme cu prada, însă metodele lui de acţiune nu includeau violenţa. El se ocupa numai de găinării, majoritatea la pont, cu risc minim. Nu lovise niciodată pe cineva, îşi asumase întotdeauna riscul de a fi prins asupra faptului, iar pentru asta făcuse puşcărie de trei ori.

          Văzându-l pe proprietar, Victor a dat frumos bună seara, a pus sticla şi tabloul jos, apoi a ieşit pe lângă bătrânul paralizat de frică. Însă frica l-a ţinut doar până l-a văzut pe Victor dincolo de uşă, moment în care a pus lanţul de siguranţă şi a-nceput să ţipe ca din gură de şarpe. Mişu a ieşit speriat pe casa scării şi, înţelegând rapid situaţia, s-a alăturat lui Victor în încercarea de a-l potoli pe bătrân. Într-un final, vecinul a catadicsit să accepte rugăminţile lor şi să nu facă plângere la poliţie, numai că Mişu a fost nevoit, după nici două luni, să-şi caute chirie în altă parte. Asta pentru că stimabilul domn începuse să-l tapeze de bani, iar când Mişu n-a mai avut de unde să-i dea, bătrânul şi-a amintit subit povestea cu tabloul.

          … Şi iată că acum, după ce împuşcase doi oameni, Victor nu simţea nicio remuşcare. Amintirea întâmplării cu tabloul i-a alungat teama şi Victor a reuşit să gândească lucid la ceea ce avea de făcut în continuare. Trebuia să plece în seara asta şi să meargă în port, unde, într-un fel sau altul, se va îmbarca spre Palermo. La nevoie ar putea plăti o ambarcaţiune mai mică să-l ducă până acolo, îi rămăseseră peste treizeci de mii de dolari din banii luaţi ca aconto de la americani. Camera o achitase pentru toată săptămâna şi, dacă punea pe uşă indicatorul cu „Do not disturb!”, putea câştiga un avans de cinci zile până s-ar fi descoperit cadavrele. După o scurtă reflecţie, a înţeles că probabil n-o să le descopere nimeni nici după cele cinci zile, fiindcă vor muşamaliza totul cei care comandaseră atentatul. La Londra, Victor fusese nevoit să-i omoare pe cei doi agenţi în parcarea aeroportului, sub privirile a cel puţin patru martori, iar la ştiri nu apăruse nimic, nici în seara respectivă, nici în zilele următoare. Probabil că iniţiatorii atacului asupra sa nu erau interesaţi de publicitate şi rezolvaseră problema cu discreţie, fiind de aşteptat să urmeze aceeaşi procedură şi de data asta.

          Gândul i-a zburat apoi către atentatul din Tunis. Pentru individul de acolo nu-şi făcea griji, între el şi cadavrul din Tunis nu se putea face nicio legătură, pentru că, practic, fusese vorba de un accident.

          O privire aruncată spre cele două pistoale de pe masă l-a mobilizat să treacă la acţiune. Avea bagaje puţine şi le-a îngrămădit pe toate în valiza de voiaj. Şi-a verificat încă o dată buzunarele sacoului: în dreptul avea pistolul cel nou, iar în stângul avea aparatul. Ochelarii erau la ochi. Nu putea trece cu valiza prin faţa recepţiei, s-a hotărât deci să coboare pe scara exterioară de incendiu. A ieşit din cameră, s-a asigurat că nu e nimeni pe culoar, s-a dus la fereastra din capătul coridorului şi a deschis-o, după care s-a întors în cameră. A luat valiza, cele două pistoale de pe masă, eticheta cu „Do not disturb!”, a ieşit, a încuiat uşa, a agăţat eticheta şi, după o ultimă privire spre celălalt capăt al culoarului, a încălecat pervazul. Odată ieşit afară, a tras geamul după el. Apoi, în loc să coboare, a urcat până la capătul scării metalice, a lăsat pe acoperişul clădirii cele două pistoale care nu-i mai trebuiau şi abia pe urmă a coborât, fără grabă, cele cinci etaje. Ajuns în stradă, s-a asigurat că nu poate fi văzut dinspre intrarea hotelului şi a pornit în direcţia portului. În mâna dreaptă avea valiza, iar mâna stângă o ţinea în buzunar, încleştată pe aparatul care-i salvase viaţa pentru a doua oară. Salvarea vieţii sale nu era nici una dintre cele două întrebuinţări sortite iniţial aparatului miraculos al profesorului Marinescu. Trecuse mai bine de un an de când îl întâlnise prima oară pe profesor şi avusese ideea că merită să-l cunoască mai bine.

         

          ***

 

          Avea un pont de la Mihai Gabroveanu – Mişu, pentru prieteni – însă, de la păţania cu tabloul, Victor Măerean nu se mai baza pe informaţiile lui fără a le verifica personal. Pe o alee cochetă, alături de câteva case construite pe vremea când Bucureştiul era considerat micul Paris, se înălţa şi un bloc vechi, lipit de parc şi îmbrăcat în iederă până la etajul al doilea. Victor stătea pe o bancă din parc, încă de la ora şase dimineaţa, supraveghind intrarea blocului. După informaţiile primite de la Mişu, la etajul patru, apartamentul paisprezece, locuia o profesoară care pierduse o mică avere după falimentul unei bănci, iar acum îşi ţinea banii acasă, în valută. Profesoara trebuia să fie plecată la mare cu un nepot, însă Victor voia să se asigure că nu-i altfel, motiv pentru care aştepta de două ore ocazia să intre în bloc. Cum lângă uşa de la intrare observase un interfon, spera să intre odată cu vreun vizitator îndreptăţit să folosească interfonul fără a trezi suspiciuni. Până acum ieşiseră deja câteva persoane, i-ar fi fost uşor să se strecoare înăuntru înainte să se închidă uşa în urma lor, însă blocul avea numai cincisprezece apartamente şi, probabil, toţi locatarii se cunoşteau între ei, iar Victor nu voia să atragă atenţia vreunuia. Era hotărât să aştepte pe cineva care va apela interfonul – ceea ce presupunea că respectivul nu e unul dintre locatari – iar când acestuia i se va deschide, urma să intre şi el, nonşalant, cu un aer de om ajuns acasă. Până acum, profesoara nu ieşise – i-o arătase Mişu într-o fotografie făcută cu telefonul – aşa că intenţiona să sune la uşa ei şi s-o întrebe de vărul lui, George Adam, cel care-i dăduse adresa asta cu doi ani în urmă. Era replica sa obişnuită, Victor o folosea de fiecare dată când locuinţa verificată se dovedea a nu fi goală. Dacă nu-i va răspunde nimeni, va căpăta certitudinea că profesoara e plecată la mare şi va opera liniştit deseară.

          Pentru eventualitatea în care profesoara era acasă şi l-ar fi putut recunoaşte ulterior – fiindcă nu voia nicicum să renunţe la treaba asta, ci, eventual, s-o amâne – îşi lăsase barbişon şi mustaţă încă din urmă cu trei săptămâni. În acelaşi scop îşi procurase o pereche de ochelari cu lentile rotunde şi ramă metalică, ochelari pe care-i considera potriviţi cu barbişonul şi mustaţa. Toate astea îi modificau complet fizionomia: privindu-se în oglindă, până să plece de acasă, Victor nu se mai recunoscuse nici el.

          Trecuseră două ore de când stătea pe bancă, dar bănuia că mai are mult de aşteptat, nu prea se fac vizite la opt dimineaţa. Iată că deja se întorcea unul dintre cei plecaţi mai devreme. Era un bătrân trecut de şaizeci de ani, care ieşise foarte devreme, când afară nu era încă lumină. O pereche de ochelari aproape negri îi acopereau jumătate de faţă, ascunzându-i trăsăturile, însă Victor l-a recunoscut după parpalacul şi servieta pe care le remarcase şi la plecare.

          Păşind pe prima dintre cele trei trepte de la intrarea blocului, bătrânul s-a împiedicat, reuşind anevoie să evite căderea. S-a redresat în ultima clipă, iar celelalte două trepte le-a urcat precum orbii, căutând treapta cu piciorul fără să privească-n jos şi pipăind aerul cu mâna întinsă înainte. Dacă era orb, pentru Victor ar fi fost o bună ocazie să intre odată cu el. Văzându-l că deschide uşa blocului tot pe pipăite, Victor s-a hotărât brusc. A traversat rapid aleea, a urcat treptele şi a prins uşa cu mâna, înainte ca aceasta să se închidă complet. Până să intre, a privit încă o dată în spate. Nu mai venea nimeni.

          A intrat fără zgomot şi l-a văzut pe bătrân deschizând o a doua uşă, care separa holul de la intrare de casa scărilor. S-a apropiat încet, intenţionând să-l lase pe celălalt să intre în apartament înainte să urce şi el. După câteva secunde a deschis uşor a doua uşă, pe care bătrânul o închisese după el, şi l-a văzut pe acesta oprit la jumătatea primului rând de trepte, fără ochelari la ochi, căutând ceva în servietă. Dinspre servietă s-a auzit un declic, concomitent cu asta făcându-se întuneric şi pe hol, şi pe casa scării. Victor, care tocmai păşea peste pragul celei de-a doua uşi, s-a împiedicat şi a tras o înjurătură birjărească. În momentul următor l-a auzit pe bătrân cum îşi cere scuze şi, imediat, s-a făcut lumină. Realizând cum înjurase, Victor şi-a cerut şi el scuze, apoi a început să urce grăbit scările pe lângă bătrânul care-şi închidea precipitat servieta.

          Cu toate că bătrânul părea să fie orb – după ochelarii negri şi după felul cum intrase în bloc – trecând pe lângă el, Victor şi-a întors faţa pentru a nu-i fi memorate trăsăturile. Gestul fusese instinctiv, fiindcă mintea îi stătea deja în altă parte. În timp ce urca spre apartamentul profesoarei nu se mai gândea la motivul care-l adusese aici, se întreba de ce se scuzase celălalt în momentul în care se stinsese lumina. Se comportase ca şi când el ar fi stins-o, dar cum? La fel de ciudat era că lumina se aprinsese imediat ce bătrânul îşi ceruse scuze, ca şi cum tot el ar fi aprins-o.

          Ajuns la etajul trei, Victor a privit atent împrejur, căutând comutatorul electric, în speranţa că va găsi un răspuns la întrebările care-l frământau acum. N-a văzut decât butoanele soneriilor, câte una lângă fiecare uşă. La etajul patru, aceeaşi constatare, doar sonerii.

          Realizând c-a ajuns în faţa apartamentului paisprezece, a lăsat deoparte dilema cea nouă şi a sunat la uşă. A repetat în gând ce trebuie să spună dacă-i deschide cineva şi a aşteptat răbdător câteva secunde, apoi a sunat din nou, de data asta mai lung. Nu i-a răspuns nimeni, iar el a pornit liniştit pe scări în jos. Totul părea în regulă, prin urmare va avea de lucru la noapte. Studiase între timp yala şi broasca uşii, era treabă de două minute să le deschidă pe amândouă. Intenţionase să-l cheme şi pe Gioni Patent, însă acum s-a răzgândit. Era prea simplu, n-avea rost să mai împartă banii cu altcineva.

          La parter s-a oprit să caute şi aici comutatorul electric, însă nici aici nu era vreunul. Abia în holul dintre cele două uşi, la intrare, a găsit un întrerupător pe care l-a apăsat. Prin uşa deschisă, a văzut cum se face întuneric pe casa scării. Probabil că mai devreme fusese o scurtă pană de curent, fiindcă bătrânul n-ar fi avut cum să stingă lumina tocmai de acolo, de la jumătatea scărilor. Şi-a scos asta din minte şi a ieşit din bloc, enumerând în gând problemele cu care s-ar putea confrunta la noapte.

          Traversând parcul, Victor a constatat că nu se poate concentra, gândurile fiindu-i întrerupte de o idee incompletă. A încercat de câteva ori s-o surprindă în totalitate, însă fără succes. Era asemenea ţânţarului care bâzâie pe întuneric, făcându-se nevăzut imediat ce se aprinde lumina. În final, până să iasă din parc, Victor s-a aşezat pe o bancă, străduindu-se să-şi stăpânească agitaţia care-l cuprinsese aparent fără motiv. După câteva minute, chiar în momentul în care voia să se ridice şi să plece, un gând l-a străfulgerat şi l-a ţintuit pe bancă: „Când s-a stins lumina… Daa!… Asta trebuie să fie!”. S-a ridicat sprinten şi a pornit hotărât înapoi, trebuia să mai intre o dată în bloc. Ideea care-i venise era cam trăsnită, însă voia neapărat s-o verifice, altfel nu putea scăpa de întrebările care-l asaltau insistent.

          Ajuns în faţa uşii de la intrarea blocului, Victor n-a mai avut răbdare s-aştepte până intră sau iese careva. Asigurându-se că nu vine nimeni de afară şi sperând că n-o să iasă cineva nici din bloc, a apăsat pe butoanele interfonului, la întâmplare, până când a răspuns cineva, iar el a rostit sec: „Poşta!”. Auzind zgomotul făcut de zăvorul deblocat, a deschis uşa, a intrat şi s-a oprit lângă întrerupătorul de pe hol. L-a apăsat şi a văzut prin geamul celei de-a doua uşi cum se stinge lumina pe casa scării. A deschis cea de-a doua uşă şi a observat că, deşi becurile erau stinse, lumina care pătrundea prin geamul uşii de la intrare ajungea pe scări în sus, până la mezanin. Fruntea i s-a descreţit şi s-a simţit mulţumit de constatarea făcută. Asta îi confirma bănuiala pe baza căreia îşi construise un mic raţionament. A lăsat uşa spre casa scării deschisă şi, asemenea unui copil care se joacă, a aprins şi a stins lumina de mai multe ori. Acolo unde stătea el, în holul dintre uşi, n-avea nicio importanţă dacă becurile de pe casa scării erau stinse sau aprinse. În hol intra suficientă lumină de afară, prin geamul uşii de la intrare. Becurile erau necesare doar pe scări în sus. Cu toate astea, data trecută se făcuse întuneric şi aici, pe hol; Victor îşi amintea perfect că pentru câteva clipe nu mai văzuse nimic şi se împiedicase de prag, ca şi cum cineva stinsese becurile, acoperind în acelaşi timp şi geamurile uşii de la intrare.

          Acum era convins că pentru toată întâmplarea se făcea vinovat bătrânul cu servietă de piele şi ochelari negri, altfel n-ar fi avut nicio noimă să-şi ceară scuze. Rămânea un mare semn de întrebare cu privire la metoda folosită. Dacă n-ar fi văzut chiar el, Victor n-ar fi crezut aşa ceva în ruptul capului. De fapt, nici aşa nu era sigur că nu s-a înşelat, că n-a fost doar o părere. Totul durase atât de puţin, încât amintirea momentului se dilua cu repeziciune, ştearsă de presupunerile şi ipotezele ce-i bombardau aproape involuntar creierul, alungându-i certitudinea căpătată cu numai câteva minute în urmă şi îndemnându-l să se îndoiască de ceea ce văzuse. S-a hotărât să nu lase problema nelămurită, concluzionând că trebuie să-l abordeze pe bătrân. Ştia că individul se oprise la etajul unu, însă nu fusese atent la ce apartament.

          Alături de el, fixat pe perete, Victor a zărit un avizier cu lista locatarilor. La etajul unu erau apartamentele patru, cinci şi şase, iar în dreptul lor, trei nume: Golea Izabela, inginer Marinescu Anton şi stomatolog Petre Petre. O analiză rapidă l-a făcut să concluzioneze: „Nu poate fi stomatologul, ăştia-s plini de bani, iar moşuleţul avea un parpalac ponosit şi o servietă din piele, veche de cel puţin douăzeci de ani. Nu poate fi decât inginerul Marinescu Anton.”. Un impuls de moment l-a îndemnat pe Victor să urce şi să sune la uşa apartamentului cinci, dar s-a oprit la timp. Trebuia să se gândească bine, să nu facă vreo greşeală. Dacă pornea cu stângul, rămâneau şanse foarte mici să mai afle ceva de la inginer, iar el realiza că nu se pune problema să fure ce avea bătrânul, trebuia să-l convingă pe acesta să-i explice cum a procedat.

          Hotărât să nu strice nimic grăbindu-se, Victor a ieşit din bloc, a traversat parcul şi s-a oprit într-o berărie cu terasa improvizată din câteva mese aşezate pe trotuar. Deşi era sezonul în care terasele Bucureştiului zumzăie de clienţi, ora matinală scosese din casă doar câţiva muşterii plictisiţi. Victor a cerut o halbă cu bere şi s-a aşezat la una dintre mesele cu vedere spre parc, sperând că, dacă mai iese inginerul, o să-l poată observa. Realizând că blocul era prea departe, iar prin frunzişul des al parcului nu se întrezărea decât o bucată mică de zid acoperit cu iederă, a renunţat la activitatea de spionaj. Aşteptând să vină chelnerul cu berea, Victor şi-a întors privirea către o reclamă ce acoperea jumătate dintr-o clădire şi a încercat să nu se mai gândească la nimic. Era un exerciţiu de relaxare despre care citise într-o carte de yoga şi la care apela din ce în ce mai des, considerându-l foarte interesant. Dac-ar fi fost sincer cu el însuşi, ar fi recunoscut că în momentele în care „nu se gândea la nimic” nu era foarte sigur că nu se gândeşte la nimic, îndoială căpătată după ce constatase că în timpul pauzelor de gândire reţine tot ce se întâmplă în jur. După ce se lăudase însă tuturor cunoscuţilor cu eficienţa metodei sale de relaxare, prefera să nu-şi mai recunoască dubiile pe care le avea cu privire la asta.

          Trezindu-se la un moment dat cu berea în faţă, a băut cu sete jumătate de halbă şi şi-a întors iarăşi gândurile către blocul din spatele parcului. Posibilitatea de a stinge lumina fără să umbli la instalaţia electrică ar fi o mină de aur în „meseria” lui. Cu atât mai mult cu cât nu era vorba numai de lumina electrică. Chiar dacă nu-şi imagina cum a fost posibil, era convins că inginerul reuşise cumva să anuleze şi lumina venită de afară. Pentru a înţelege fenomenul, era necesar să-l abordeze pe inginer fără să-i ofere acestuia vreun motiv de suspiciune. S-a hotărât să adune cât mai multe informaţii despre bătrân, pentru a avea toate atuurile necesare unei acţiuni încununate de succes. Ştia că o bună documentare dezvăluie cele mai eficiente metode de abordare a unei probleme. Ştia asta din experienţa contrariului: avusese de câteva ori în viaţă nesăbuinţa de a acţiona la inspiraţie, de atunci preferând să fie mai puţin inspirat şi mai bine informat.

          Ar fi trebuit să amâne culegerea de informaţii pentru ziua următoare, iar acum să se ocupe de pregătirea spargerii din seara asta, însă era incapabil să se abţină: în minte îi stăruia continuu figura inginerului şi trucul acestuia cu dispariţia luminii. Oricum, spargerea se preconiza a fi una fără probleme, nu necesita pregătiri speciale, iar el era stăpânit de o agitaţie pe care nu şi-o mai putea controla când se gândea la ce i se întâmplase în casa scării.

          N-a mai avut răbdare nici măcar să-şi termine berea. S-a ridicat, a plătit şi a traversat iarăşi parcul până în faţa blocului îmbrăcat în iederă, aşezându-se pe aceeaşi bancă pe care stătuse şi de dimineaţă. N-a fost nevoit s-aştepte mult. După câteva minute a coborât scările blocului un bătrân cu figură de portar ieşit la pensie. Era altul, nu cel de data trecută. Avea o faţă umilă, zâmbitoare, mergea puţin aplecat şi-şi ţinea mâinile întinse pe lângă corp, cu palmele lipite de vipuşca decolorată a unor pantaloni vechi, dar bine întreţinuţi, pantaloni care aparţineau cu siguranţă unei foste uniforme. Părea să aibă peste şaptezeci de ani, iar Victor şi l-a imaginat cum ar fi trebuit s-arate în tinereţe, păzind intrarea unui hotel din Bucureştiul interbelic, îmbrăcat într-un costum roşu, plin de fireturi.

          L-a aşteptat să coboare scările şi l-a interpelat încercând să folosească un limbaj cât mai curtenitor. A abordat un mod de exprimare pe care l-a considerat potrivit cu noua sa înfăţişare – barbişon, mustaţă, ochelari rotunzi:

          – Bună ziua, stimate domn! Îmi permit a vă inoportuna c-o întrebare.

          – Da, vă rog!

          – Tatăl meu, generalul de brigadă Floroiu, m-a rugat să-l caut pe unul dintre cunoscuţii săi care stă la adresa asta şi pe care nu l-a mai văzut de foarte mult timp, domnul Marinescu. Un domn cam de vârsta dumneavoastră.

          – Ah! Nu sunt eu cel pe care-l căutaţi. În blocul acesta locuieşte un singur domn Marinescu, dar nu poate fi vorba nici despre dânsul, pentru că dumnealui e mult mai tânăr decât mine.

          – Aşaa?

          – Păi da. Dânsul nu are decât şaizeci şi cinci de ani. Până la şaptezeci şi unu, cât am eu…

          – Şaizeci şi cinci aţi spus? Atunci el este. Ştiţi cumva dacă domnul Marinescu e acasă?

          – Asta nu ştiu să vă spun, că domnu’ profesor e ca şi mine, n-are stare, aşa că se plimbă mult, mai ales dimineaţa şi seara.

          – Profesor aţi spus? Atunci nu este el. Domnul pe care-l caut eu e inginer.

          – Păi inginer e. Dar eu îi spun dom’ profesor, c-a predat la liceul Saligny până să se pensioneze.

          – Ce materie a predat?

          – Electronică sau electrotehnică. Dar de ce mă întrebaţi, nu v-a spus asta domnul Floroiu?

          – Cine!?

          – Tatăl dumneavoastră, prietenul domnului profesor.

          Simţind că pierde controlul discuţiei, Victor s-a hotărât s-o scurteze:

          – Nu s-au văzut din tinereţe, tata nu mai ştie prea multe despre el.

          – Păi atunci de unde-i ştie adresa, că dom’ profesor stă aici doar de zece ani?

          – Nu ştiu. Mă scuzaţi, mă grăbesc.

          Şi, trecând pe lângă septuagenarul devenit prea curios, Victor s-a îndepărtat cu paşi repezi pe aleea pietruită. Din urmă, l-a ajuns totuşi întrebarea celuilalt:

          – Nu mai mergeţi la dom’ profesor?

          – Merg să-i cumpăr ceva, să nu mă duc cu mâna goală.

          Şi a mărit pasul, furios pe el însuşi pentru gafele din ultima parte a discuţiei. Nu se punea problema să-l mai întâlnească pe inginer tot în aceeași zi. Era evident că trebuie să-şi pună la punct un plan de acţiune bine gândit, altfel risca să gafeze şi la întrevederea cu inginerul. Ieşind din parc şi amestecându-se în mulţimea de pe trotuarul aglomerat, Victor a reuşit să scape de senzaţia neplăcută, că-l urmăreşte privirea insistentă a bătrânului.

          Fără o motivaţie logică, micul său interogatoriu îl convinsese, o dată în plus, că trebuie neapărat să-l cunoască pe inginerul Marinescu. Iar acum, după ce aflase că bătrânul a fost profesor de liceu, ştia cum anume să-l abordeze. După câteva sute de metri a renunţat să se mai gândească la asta, reuşind să se concentreze asupra loviturii de la noapte.

 

Daniel Barbu

Daniel Barbu

S-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş. A publicat proză scurtă în revistele online SRSFF şi Gazeta SF.

More Posts