GSF54 banner01-650

          Ajuns acasă, Victor a pus ibricul de cafea pe aragaz, a ieşit în balcon, şi-a aprins o ţigară şi s-a aşezat pe şezlongul care ocupa jumătate din suprafaţa rămasă liberă, lângă grămada de lucruri inutile pe care amâna de multă vreme să le arunce. Avea întotdeauna un şezlong instalat în balcon, pentru că el nu concepea să iasă fără să aibă unde se întinde. Nici iarna nu renunţa la cafeaua şi ţigara de dimineaţă, savurate în poziţia confortabilă din care putea urmări forfota bulevardului. Asta îi crea o falsă şi plăcută senzaţie de bunăstare: el întins pe şezlong, cu ţigara într-o mână şi cafeaua în cealaltă, având lumea la picioare precum mahării celebri. Încercase pentru o perioadă scurtă să se apropie şi mai mult de imaginea clasică a miliardarului din filme, fumând pipă. Renunţase rapid, dezamăgit de timpul pierdut cu tabieturile fumătorilor de pipă, lipsit de răbdarea cu care trebuia să îndeplinească adevărate ritualuri înainte şi după fiecare partidă de fumat. În plus, el fuma foarte aritmic, reuşind uneori să termine două pachete pe zi, iar următorul pachet să-i ajungă o săptămână încheiată. Pipa îl obliga să fie, dacă nu mai moderat, cel puţin mai ordonat, iar Victor simţea că asta îi anulează nişte grade de libertate la care el nu voia să renunţe. Fumatul ţigărilor se potrivea mult mai bine cu viaţa lui dezordonată.

          Adierea uşoară a vântului i-a agăţat o bucată din scrumul ţigării în barbişonul cu care nu era obişnuit. S-a speriat, crezând că se va aprinde, şi a-nceput să-şi lovească barba cu palma, scăpând pe jos ţigara care s-a strecurat între borcanele goale de lângă şezlong. A ridicat-o dintre borcane şi a strivit-o în scrumieră, pipăindu-şi între timp barba, cu cealaltă mână, în locul unde simţise bucata de scrum. Nu-i plăcea nici cum îi stă, nici cum se simte cu barbă, însă era obligat s-o mai suporte până dimineața următoare. Era o deghizare bună pentru cazul în care-l va vedea cineva deseară. Astăzi nu-l văzuseră decât cei doi bătrâni, inginerul şi cel cu figură de portar, şi era puţin probabil să-l mai întâlnească pe vreunul dintre ei la noapte.

          A intrat în casă intenţionând să se uite în oglindă şi să vadă dacă şi-a ars barba, iar privirea i-a fost atrasă de ibricul murdar de cafea. Cafeaua dăduse în foc şi flacăra era stinsă. A răsucit butonul aragazului, trecând liniştit mai departe, spre oglinda de la baie. Rareori făcea cafea fără s-o uite pe foc, aşa că aragazul era într-o stare deplorabilă. De fapt, tot apartamentul arăta ca după o petrecere a burlacilor, cu haine aruncate sau făcute grămadă, cu bucătăria plină de farfurii şi pahare nespălate, cu holul aglomerat de pantofi şi ghete amestecate în neorânduială. Femeile din viaţa lui, legături pasagere ce nu-i activaseră încă niciun sentiment statornic, se ocupau în mod obişnuit de curăţenie, însă acum era în mijlocul unei relaţii destul de bizare, cu o studentă care stătea la el câteva zile, dispărând apoi câteva săptămâni. De fiecare dată când revenea, femeia muncea stoic până reuşea să cureţe casa care arăta „ca o cocină”, după cum se exprimase la prima ei vizită, nu ca un reproş, ci ca o constatare. Îşi suportau unul altuia defectele: ea nu-l întreba de ce casa arată cum arată, el n-o întreba unde a fost plecată atâta vreme.

          Victor s-a privit în oglinda de la baie şi a constatat că barba îi era intactă, scrumul nu lăsase urme. O vecină măritată, dar cu bărbatul plecat în cea mai mare parte a timpului – era marinar – îi apreciase noul look, amintindu-şi insinuant că aşa arăta primul său iubit. Dama arăta bine, deşi era puţin în afara standardelor lui – avea patruzeci şi doi de ani, iar Victor numai treizeci şi opt – însă până acum se neglijaseră reciproc şi nu trecuse nici unul pragul celuilalt. Amintirea ultimului dialog cu vecina l-a făcut să privească mai atent imaginea din oglindă: „Oare să-mi păstrez barbişonul în continuare? Nu! Exclus!”. Nu-i plăcea cum arată şi, pe lângă asta, barba îi producea o senzaţie de mâncărime cu care nu se obişnuise nici acum, după trei săptămâni.

          Ieşind din baie, Victor s-a împiedicat de un pantof care stătea fără rost şi fără pereche în mijlocul holului. L-a împins neglijent cu piciorul spre grămada de încălţări de lângă uşă, observând abia acum dezordinea din toată casa. „Hm! Oare când mai apare Amalia?”. Amalia era studenta, care lipsea deja de două săptămâni. Fruntea lui Victor s-a încreţit a mirare când o întrebare fugară i-a trecut prin minte: „La ce anume o fi studentă?”. Erau împreună de câteva luni, iar el n-o întrebase încă.

          Şi-a făcut altă cafea, pe care a păzit-o până când a început să fiarbă, apoi şi-a turnat-o în ultima ceaşcă rămasă curată. Pe celelalte le abandonase nespălate, pe masă şi prin chiuvetă, pe măsură ce le folosise. Cu ceaşca în mână, a intrat în sufragerie, s-a aşezat pe un fotoliu şi a pornit televizorul. În sufragerie se străduia să nu facă dezordine, era camera în care-şi primea musafirii. Adică pe Mişu, singur sau, rareori, însoţit de vreo nouă prietenă. Alţi musafiri n-avea, dintotdeauna fusese un singuratic. Părinţii îi muriseră într-un accident de tren când el era în liceu, iar rudele, puţine şi îndepărtate, le văzuse atât de rar încât nici nu mai ştia pe unde sunt şi dacă mai trăiesc. Se mulţumea cu Mişu – singurul său prieten de încredere – şi cu partenerele din legăturile sale efemere. În afară de apartament, care-i rămăsese după moartea părinţilor, Victor n-avea nimic al lui, nu-i plăcea să se simtă legat nici de oameni, nici de lucruri.

          Şi-a băut cafeaua privind un program documentar la televizor, până când a simţit că începe să moţăie, moment în care s-a mutat în pat încercând să se mişte cât mai lent, să nu-i piară somnul. Spera să poată dormi acum şi să fie odihnit la noapte. A adormit după terminarea reclamelor, când sonorul televizorului a revenit la un volum normal. A dormit şi a visat că s-a întâlnit cu Mişu şi cu Amalia în casa profesoarei, unde au făcut un bairam halucinant şi zgomotos, fără să le pese de vecinii care ar fi putut suna la poliţie.

          Spre seară, când s-a trezit, şi-a amintit visul şi, cu toate că nu mai era superstiţios – fusese odată – a avut senzaţia că nu e de bun augur. L-a uitat repede, cuprins de febra pregătirilor pentru spargere. Întotdeauna devenea agitat cu câteva ore înainte şi se liniştea doar în apropierea momentului plecării.

          La zece minute după miezul nopţii s-a echipat, şi-a verificat buzunarele şi a ieşit încuind uşa după el.

         

          ***

 

          Spargerea a decurs uşor şi fără incidente neprevăzute, însă rezultatul a fost mult sub aşteptări. Toţi banii profesoarei erau o mie patru sute de dolari şi, răscolind sistematic prin apartament, Victor n-a găsit nicio bijuterie. În alte condiţii ar fi fost dezamăgit, dar acum nu-i stătea mintea la asta. S-a grăbit să termine, nerăbdător să se dedice unei probleme mult mai incitante: bătrânul cu parpalac. Nu reuşise să-şi scoată din minte ideea că inginerul avea ceva ce-i trebuia lui, motiv pentru care era hotărât să rezolve cât mai repede misterul întunericului de pe casa scării. Dăduse lovitura din apartamentul profesoarei acţionând mecanic, din rutină, lipsit total de concentrare. Gândul îi fugise permanent la bătrânul cu parpalac şi ochelari de soare.

          Ajuns acasă, Victor l-a sunat pe Mişu să-l anunţe că poate veni să-şi ia partea lui de pradă, apoi şi-a ras barbişonul şi mustaţa, redevenind el, cel dintotdeauna. Nu trecuse de patru dimineaţa, însă n-a mai avut răbdare să doarmă sau să-şi ocupe timpul cu altceva. A ieşit din casă şi a pornit agale înapoi, către blocul din spatele parcului. La ora cinci era deja pe banca din parc, sperând că bătrânul va fi la fel de matinal ca şi în dimineaţa precedentă.

          Inginerul Marinescu şi-a făcut apariţia pe uşa blocului la câteva minute după ora şase. Era îmbrăcat tot cu parpalacul ponosit, iar în mână ţinea aceeaşi servietă veche. Cu mâna liberă, acesta şi-a scos din buzunar ochelarii negri şi i-a aşezat pe nas, deşi lumina zorilor era încă destul de firavă. A coborât treptele de la intrarea blocului şi a plecat pe alee, spre ieşirea din parc. Imediat, Victor s-a transformat în umbra lui. Proceda ca un urmăritor profesionist, încercând să păstreze o distanţă apreciabilă între el şi cel urmărit, deşi era imposibil ca bătrânul să presupună c-ar putea fi ţinta unui filaj. În ochii unui eventual privitor, zelul cu care Victor se ascundea după maşini, pomi, clădiri sau chiar stâlpi – mult mai subţiri decât corpul său – ar fi părut exagerat, dacă nu chiar penibil.

          După câteva minute de peregrinări pe străduţe pustii, a realizat că bătrânul nu era orb, însă avea în mod cert probleme cu vederea. Surprinzător era faptul că acesta evita bulevardele mari, bine iluminate electric, unde începea să aibă putere şi lumina zilei, preferând străduţele întunecoase, umbrite de casele înalte şi lipite de trotuar. Traversând un gang cufundat în beznă, unde cel urmărit a devenit o siluetă neagră, sinistră, ce se contura pe pata luminoasă din celălalt capăt al gangului, Victor a simţit o strângere de inimă. A avut pentru o clipă senzaţia că urmăreşte o creatură a întunericului – un vampir poate – nevoită să stea departe de razele soarelui.

          După jumătate de oră, ajuns la o construcţie începută de multă vreme şi abandonată neterminată, devenită aproape o ruină, inginerul a intrat în ceea ce fusese gândit a fi o parcare subterană. Era un demisol imens, fără ziduri, plin de stâlpi din beton distribuiţi uniform pe toată suprafaţa construcţiei, meniţi să susţină multele etaje ale acelei foste viitoare clădiri. Stadiul în care clădirea fusese abandonată, cu demisolul şi încă un etaj construit, făcea să pară inutilă şi nefirească peria aceea de stâlpi de susţinere care acum nu susţineau mai nimic.

          Victor s-a oprit pe moment în partea cealaltă a străduţei, ascunzându-se după o fostă tonetă de ziare pe jumătate ruginită. În spatele tonetei nu risca să fie remarcat de către inginer şi nici nu-l putea pierde din vedere pe acesta, reuşind să vadă printre stâlpii din beton, până dincolo de clădire, unde se întindea un teren viran împânzit de bălării şi gunoaie. Observând că bătrânul s-a oprit în centrul acelei ruine, punând geanta jos ca şi cum ar fi ajuns la capătul plimbării sale matinale, Victor şi-a ridicat sprâncenele a mirare şi a rămas ascuns în spatele tonetei. Nedumerirea lui cu privire de destinaţia ciudată a inginerului a crescut atunci când l-a văzut pe acesta cum începe să măsoare distanţa de la servietă până la diverse marcaje pe care şi le stabilea singur, folosind pantoful ca unitate de măsură, după metoda folosită de copii odinioară, când jucau fotbal şi erau nevoiţi să măsoare lungimea porţilor sau distanţa de la care să execute lovitura de pedeapsă. Începându-şi măsurătoarea de lângă servietă, bătrânul a aşezat pe jos câteva cărămizi, la distanţe egale una de alta, apoi şi-a scos ochelarii de la ochi, i-a băgat în buzunar, a revenit la servietă şi a deschis-o.

          În momentul următor, uimirea lui Victor Măerean s-a transformat în stupefacţie. După câteva secunde, în care a avut senzaţia că priveşte o scenă dintr-un film ştiinţifico-fantastic, şi-a amintit motivul pentru care-l urmăreşte pe inginer. Un rânjet, mai degrabă tâmp decât de satisfacţie, i-a împins colţurile gurii spre urechi. Inginerul Marinescu, pur şi simplu, dispăruse. În jurul locului unde-l văzuse mai devreme pe bătrân apăruse acum o emisferă neagră, cu diametrul de aproximativ zece metri. Un spaţiu în care nu se mai vedea nimic, o emisferă de întuneric. Emisfera nu era totuşi completă: acolo unde întâlnea tavanul, întunericul nu reuşea să treacă mai departe, lipsindu-i calota superioară. Graniţa spre lumină nu era bine delimitată, întunericul diluându-se treptat şi formând o aură semiîntunecată în jurul petei complet negre. Privită în ansamblu, imaginea semăna cu negativul supraexpus al unei lumânări aprinse în beznă. Doar că, de data asta, razele de lumină ale lumânării erau de fapt raze de întuneric.

          Victor a început să se dezmeticească bine, să iasă din starea extatică în care nu ştia cât timp rămăsese, iar acum îşi făcea griji. Nu pentru inginer, ştia că el trebuie să fie undeva în globul acela de întuneric, la fel cum fusese şi pe casa scării, dar se temea să nu treacă cineva pe stradă şi să vadă toate astea. Curiozitatea i-a alungat îngrijorarea când l-a văzut pe inginer apărând în semiobscuritatea de la marginea întunericului. Acesta ţinea în mână o agendă în care-şi nota ceva de fiecare dată când ajungea în dreptul cărămizilor aşezate mai devreme pe jos. Ajuns în dreptul ultimei cărămizi, bătrânul s-a întors în beznă şi, după câteva secunde, diametrul petei de întuneric a scăzut rapid la jumătate din cât fusese până atunci. Acum emisfera era completă, partea de sus nu mai atingea tavanul. Aproape imediat, bătrânul a apărut iarăşi în zona de penumbră, unde s-a oprit să scrie în agendă. Operaţia s-a repetat de câteva ori, până când pata de întuneric s-a transformat într-o emisferă cu raza de un metru, care acoperea doar partea de jos a corpului inginerului, lăsându-i bustul la vedere. În momentul următor, acesta s-a aplecat şi a dispărut în întuneric, iar după două secunde totul a revenit la normal. Bezna s-a risipit complet, lăsând în sfârşit să se vadă servieta care – abia acum se observa – fusese în centrul acelei emisfere de întuneric.

          Bătrânul şi-a băgat agenda şi pixul în buzunar, şi-a pus ochelarii la ochi, a ridicat servieta de jos şi s-a îndreptat spre străduţa pe care venise. Victor, marcat încă de magia globului de întuneric, uitase că trebuie să se ascundă. Abia a mai avut timp să facă un pas în spate, după toneta de ziare. L-a aşteptat pe celălalt să dispară din raza lui vizuală, apoi a traversat strada şi a intrat în clădirea părăsită, oprindu-se în locul unde fusese aşezată servieta. Pe jos nu se distingea nimic deosebit, doar hârtii şi gunoaie care nu făceau notă discordantă cu mizeria caracteristică împrejurimilor. Fenomenul nu părea să aibă urmări vizibile. Cu o privire expertă, Victor a studiat zona de jur împrejur, asigurându-se că locul în care stătea nu putea fi văzut din clădirile de peste drum. Bătrânul îşi alesese foarte bine poligonul pentru experienţe. Cu toate astea, nu era imposibil să treacă cineva prin dreptul clădirii părăsite, chiar dacă ora era extrem de matinală. Ca viitor beneficiar al unei serviete magice – fapt de care nu se mai îndoia – Victor se considera îndreptăţit să-l apostrofeze în gând pe bătrânul neglijent: „Cu servieta asta nu te plimbi pe corso ca şi cum ţi-ai scoate căţelul la promenadă, să-l vadă toată lumea!”.

          Fără să realizeze absurditatea reproşurilor sale, s-a hotărât să-l abordeze pe inginer încă din dimineaţa asta, pentru a preveni eventualele lui neglijenţe viitoare. Presupunând că bătrânul va urma la întoarcere acelaşi traseu întortocheat pe care venise, Victor a scurtat mult drumul înapoi, mergând pe bulevard, apoi pe strada gării, până când a ajuns la intrarea în parc. Abia după câteva minute l-a zărit pe celălalt la colţul străzii şi i-a ieşit în întâmpinare. Ajuns în faţa lui, s-a oprit brusc pentru a-i atrage atenţia, iar când acesta l-a privit nedumerit, Victor şi-a compus o faţă mirată şi plină de entuziasm.

          – Bună ziua, domnule profesor!

          – Bună ziua!

          – Bănuiesc că nu mă mai recunoaşteţi, nici n-aveţi cum, sunt douăzeci de ani de atunci, iar eu m-am schimbat mult.

          – Nu vă mai recunosc, îmi pare rău!

          – V-am fost elev, eraţi profesorul meu preferat, deşi nu eram cel mai bun din clasă. Probabil i-aţi reţinut numai pe ceilalţi, pe premianţi.

          Luat prin surprindere, profesorul Marinescu s-a simţit nedreptăţit de bănuiala că şi-ar aminti în mod discriminatoriu de unii dintre foştii săi elevi, doar pentru că aceştia fuseseră premianţi.

          – Vai, domnul meu! Eu n-am avut preferaţi niciodată. Dar cu vârsta… Şi apoi, chiar dumneavoastră spuneaţi că v-aţi schimbat mult, probabil v-am fost profesor în liceu?

          – Într-adevăr, ar fi greu să v-amintiţi de mine, dar eu m-am simţit atât de apropiat de dumneavoastră, încât mă consideram îndreptăţit să fiu recunoscut.

          Dulcegăriile menite să-l aducă în graţiile fostului profesor au început să-şi arate eficienţa. Mândru că măcar după atâta vreme i se recunosc meritele de dascăl bun, profesorul Marinescu a căzut în plasa vulgară întinsă de presupusul său fost elev:

          – Domnule, chiar dacă mă lasă memoria, intuiţia îmi spune că dumneavoastră sunteţi unul dintre cei care meritau recunoscuţi. Vă rog frumos să mă scu…

          N-a apucat să-şi ducă fraza până la capăt, fiindcă Victor l-a întrerupt cu o falsă indignare:

          – Doar n-o să vă cereţi scuze, domnule profesor? Şi vă rog să nu mă mai apelaţi cu „dumneavoastră”, mă faceţi să mă simt ciudat. Spuneţi-mi ca în liceu: elev Măerean Victor, sau numai Victor, cum îmi spuneaţi când vă meritam aprecierea.

          Folosise acest subterfugiu pentru a nu fi nevoit să se prezinte şi să-l pună într-o postură şi mai jenantă pe profesor, însă bătrânului i s-a părut deplasat să treacă atât de repede la un ton prea familiar, preferând să recurgă la o cale de mijloc:

          – Tinere, aprecierile dumitale mă flatează. Dacă n-am trăi într-o epocă agitată, în care toată lumea se grăbeşte, mi-ar face plăcere să-mi amintesc de vremurile bune folosindu-mă de memoria dumitale.

          – Dar, domnule profesor, o discuţie cu dumneavoastră ar fi o adevărată plăcere pentru mine, cu atât mai mult cu cât acum n-am nimic important de făcut.

          Văzând încurcătura de pe faţa celuilalt, Victor a înţeles că-l poate pierde mai repede decât îl câştigase dacă e prea insistent.

          – Ori, poate preferaţi altă zi sau altă oră?

          Ca şi cum îi fusese luată o povară de pe suflet, bătrânul şi-a recăpătat zâmbetul, permiţându-şi chiar o adresare mai puţin protocolară:

          – Victore, ziua nu contează, pentru un pensionar nu e nicio zi diferită de celelalte, dar aş prefera, din motive personale, să ne vedem mai pe seară şi, dacă se poate, în aer liber.

          A rămas stabilit să se întâlnească la opt şi jumătate seara, în parcul de lângă blocul profesorului. Fără să ştie că Victor e deja la curent, bătrânul i-a explicat unde stă şi i-a desenat o mică schiţă.

         

          ***

 

          Primei lor întâlniri i-au urmat altele, multă vreme derulându-se toate după acelaşi tipic: cei doi depănau presupuse amintiri comune. Victor a reuşit să nu forţeze nota, îşi impusese să fie răbdător, să şi-l apropie pe profesor cât mai mult înainte de a ataca problema care-l interesa. Au început să se vadă la două-trei zile, de obicei dimineaţa devreme, asigurându-se în felul acesta că bătrânul renunţase la experienţele sale matinale, pe care Victor le considera riscante. În câteva săptămâni devenise cel mai bun prieten al profesorului şi aflase cam tot ce era de ştiut despre el, mai puţin informaţiile despre valiza minune.

          Bătrânul se pensionase în urmă cu şase ani, nu din cauza vârstei, ci obligat de o problemă de sănătate. Un tratament greşit, pentru o sinuzită cronică, îi provocase o fotofobie permanentă, care se agrava pe măsură ce treceau anii.

          – La început nu mai puteam să stau la soare fără ochelari de protecţie, acum port ochelarii de soare şi în casă, cu draperiile trase. Nu suport lumina zilei, nu suport becurile aprinse, nu pot nici să-mi aprind aragazul fără să mă doară ochii. Mi-a procurat fiică-mea o pereche de ochelari cu lentile polarizate, care se colorează în funcţie de lumina ambientală. O vreme mi-au fost de folos, însă cu timpul am devenit mult prea sensibil, nu mai filtrau suficient lumina pentru mine. Acum folosesc ochelarii pe care-i ştii şi care seamănă mai degrabă cu ochelarii nevăzătorilor. De doi ani nu mai vine pe la mine decât fiică-mea. Ultima dată m-a vizitat un fost coleg de catedră, care la plecare mi-a spus: „Toni, de acum încolo ne vedem afară sau vorbim la telefon, că eu în cavoul ăsta nu mai intru.” N-am mai invitat pe nimeni de atunci, înţeleg cum se simt oamenii, de ce să sufere ei din cauza mea?

          – Mie mi-ar face plăcere să vă vizitez. Mai ales că se apropie toamna şi n-o să mai fie atât de confortabil să stăm de vorbă în parc.

          – Zici tu, Victore, dar după prima vizită o să-mi spui că te-ai mutat cu serviciul la Ploieşti şi n-o să mai calci pe la mine.

          Îi spusese bătrânului că se ocupă cu corectarea textelor care se publică într-o revistă cu apariţie lunară, o revistă despre pescuitul sportiv. Asta presupunea că poate lucra acasă, fără program fix, şi justifica disponibilitatea sa la orice oră pentru întâlnirile lor. Ideea îi venise amintindu-şi de o fostă prietenă care se ocupa cu asta şi de care Victor fusese nevoit să se despartă într-un mod brutal, simţindu-şi viaţa invadată de omniprezenţa femeii.

          – Haideţi să procedăm în felul următor: data viitoare mergem la dumneavoastră, iar dacă mi se va părea în neregulă, vă spun şi reluăm întâlnirile din parc.

          Prima vizită la profesor a fost într-adevăr ciudată, însă, pentru că avea un obiectiv prea important, Victor nu şi-a permis să renunţe şi a continuat să-l vadă acasă. După o săptămână se obişnuise deja. Apartamentul profesorului nu arăta deloc aşa cum s-ar fi aşteptat. Lipsea mirosul stătut pe care-l găseşti de obicei în casele bătrânilor, iar mobilierul nou, simplu şi elegant, crea o atmosferă confortabilă, mult diferită de ceea ce-şi imaginase el. Bătrânul renunţase la lustre şi veioze. Tot mobilierul era distanţat de perete cam zece centimetri, iar între perete şi corpurile de mobilier erau fixate aplice subţiri în care erau montate becuri de putere mică, astfel încât lumina, deşi slabă, părea că vine de peste tot. Nicăieri nu se vedea vreo sursă de lumină, însă, după câteva minute de stat în casă, nu se putea spune că e-ntuneric. Locuinţa profesorului semăna cu decorurile din filmele vechi, montate în studiouri iluminate artificial, unde nu se văd umbre.

          – Sistemul acesta de iluminat îl folosesc din primăvară. Faţă de senzaţia pe care ţi-o dădea locuinţa mea înainte, atmosfera de acum e mult mai primitoare. Până atunci procedam invers decât oamenii obişnuiţi: stingeam becul când intram într-o cameră, folosindu-mă doar de lumina slabă care intra prin uşa întredeschisă. Pentru cineva cu vederea normală, presupun că era foarte neplăcut să stea de vorbă cu mine într-o cameră luminată numai prin deschizătura uşii. Era ca şi cum te-ai ascunde sau ca şi cum ai sta la pândă. De asta au renunţat toţi să mă mai viziteze. După ce am văzut cât de mult s-a schimbat atmosfera, ce optimist pare totul după modificarea asta, am vrut să invit iarăşi pe unii dintre vechii prieteni, însă mi-am dat seama că-i prea târziu. Am stat atât de multă vreme singur, încât m-am obişnuit aşa. Mi s-a făcut groază la gândul c-ar putea să le placă, apoi să vină şi neinvitaţi, să-mi strice toate tabieturile şi să-mi alunge liniştea pe care am căpătat-o fără s-o cer.

          – Nu cumva şi eu vă tulbur liniştea?

          – Nu, Victore! Cu tine e altceva. Poate şi pentru că acum nu mă mai vizitează foştii prieteni, iar tu eşti singurul care-i înlocuieşte. Îmi place mult să stăm de vorbă şi dovadă stă faptul că de când te cunosc am întrerupt singura activitate care-mi mai suscita interesul.

          – La ce anume vă referiţi?

          – Ei, nu era nimic special. Lucram la ceva care speram la un moment dat că mă va ajuta în problema mea cu ochii.

          Victor a intuit că-i vorba de valiza pe care voia s-o vadă. Cu toate astea, pentru câteva momente a continuat să tacă. Ştia că trebuie să fie curios, dar nu se simţea curios. Era ca şi când ar fi ajuns la capătul drumului, însă pierduse motivaţia călătoriei pe taseu. Trecuse atâta vreme de când îl cunoştea pe profesor şi îşi intrase atât de bine în rol, încât i-au trebuit minute bune să realizeze că acesta e momentul pe care-l aştepta, momentul pentru care juca toată mascarada asta. A rostit întrebarea, nu împins de curiozitatea cu care plecase la drum, ci doar de amintirea acelei curiozităţi:

          – Ce lucrare a dumneavoastră ar putea fi mai puţin importantă decât mine? M-aţi făcut curios. Sunt sigur că-i vorba de ceva care merită dus până la capăt.

          – E ceva care, oricum, n-ar avea nicio finalitate, fiindcă atunci când am gândit-o n-am reuşit să-mi imaginez toate problemele care trebuiau depăşite.

          – Eu cred că ceea ce vă interesează pe dumneavoastră nu m-ar lăsa indiferent nici pe mine. Ar fi un subiect potrivit pentru discuţiile noastre.

          – E un subiect prea tehnic să poată susţine o discuţie plăcută, dar dacă vrei, o să-ţi arăt.

          – Vreau!

          – Hai s-o lăsăm totuşi pe mâine, acum sunt destul de obosit.

          – Bineînţeles, nu e nicio grabă.

          După ce s-au despărţit, Victor a plecat cuprins de o nelinişte provocată de dubla viziune asupra vieţii sale, viziune pe care o avea în acel moment. Simţea ceva, însă ştia că trebuie să simtă altceva. Trăia într-un fel care nu-l caracteriza şi nu mai găsea drumul către fostul său mod de viaţă, revenirea fiind blocată de o inerţie care-l împiedica să schimbe brusc sensul mişcării spre adevăratul Victor Măerean.

          În drum spre casă a început să se reaprindă în el vitalitatea pierdută în ultima vreme. Două luni de discuţii terne, două luni în care încercase şi reuşise să se transforme într-un conviv agreabil al profesorului îl metamorfozaseră în ceva ce nu fusese şi nu era în firea lui să fie: un visător inactiv, cu o gândire bătrânicioasă, unul care trăieşte numai din amintiri. Amintiri care nici măcar nu erau ale lui.

          Până acasă a reuşit să se scuture de starea care-l acoperise ca o haină de împrumut şi care începuse acum să-l strângă. S-a trezit ca dintr-o stază, revenind la gândurile din urmă cu două luni şi simţind iarăşi dorinţa aceea puternică de a pune mâna pe invenţia profesorului.

         

          ***

 

         A doua zi, Victor a ezitat mult înainte să meargă la blocul din spatele parcului, străduindu-se să-şi recapete atitudinea sa din ultima perioadă. Cu o zi în urmă, odată ajuns acasă, renunţase complet la monotonia ce-i caracterizase traiul în ultimele săptămâni. Se debarasase de toate reţinerile autoimpuse în scopul cuceririi încrederii profesorului, permiţându-şi în exces compensarea privaţiunilor suportate cu stoicism. Procedase precum naufragiaţii care, odată ajunşi înapoi în siguranţă, au senzaţia că nu vor scăpa niciodată de foame şi mănâncă până când vomită.

          De când începuse să-l vadă pe profesor, Victor încheiase relaţia cu Amalia, hotărât să se dedice total procurării maşinăriei din valiză, cu speranţa că asta-l va transforma în hoţul invizibil. Acum, odată ajuns acasă, i-a telefonat studentei, dornic s-o revadă. Cele două luni de abstinenţă îi provocaseră dorinţe acute. În timp ce aştepta să-i răspundă la apel, a realizat deja că greşeşte. N-avea nevoie de Amalia, care va presupune că relaţia lor o să revină la normal şi care-l va încurca din nou peste câteva zile. Îi trebuia ceva frugal, nu ceva de durată. Din fericire, Amalia nu i-a răspuns la telefon, iar el l-a sunat imediat pe Mişu, care a venit însoţit de două fete, fericit că Victor îi caută compania după o pauză atât de lungă. Nici pe Mişu nu-l mai văzuse tot de două luni, de când îi dăduse partea lui din banii luaţi de la vecina profesorului.

          Pentru Victor a urmat o noapte plină de toate senzaţiile aproape uitate şi savurate acum fără reţineri. De dimineaţă s-a trezit mahmur şi cu impresia c-a sărbătorit o victorie necuvenită. Şi-a amintit de profesor şi de faptul că acesta nu-i arătase încă valiza din piele. Se bucurase ca pentru final, deşi el urcase numai o treaptă dintr-o scară căreia nu i se vedea capătul. Era singur, Mişu şi fetele plecaseră, însă nu-şi mai amintea când anume plecaseră sau dacă el fusese treaz în momentul acela.

          A băut o cafea şi a plecat spre locuinţa profesorului Marinescu. Pe drum a realizat că nu poate scăpa de zâmbetul vicios, provocat de „învierea” lui, de revenirea la viaţa cu care era obişnuit. Nu putea merge aşa la întâlnire. Nu mai avea nimic comun cu cel care se despărţise cu o zi în urmă de bătrân, i-ar fi părut acestuia total deplasat. Şi-a dat seama că nici măcar nu se bărbierise şi a intrat într-o frizerie. Comportamentul serviabil al frizerului, mirosul de aftershave – asociat cu eleganţa – şi morga bătrânului de pe scaunul alăturat l-au ajutat pe Victor să se detaşeze de atitudinea vulgară recăpătată după o noapte de desfrâu. La fel de anevoios cum izbutise ziua precedentă să revină la normal, a reuşit astăzi să redevină cel ce fusese cu o zi în urmă.

          Abia a reuşit să nu pară schimbat, să-i arate bătrânului aceeaşi faţă cu care-l obişnuise. Din fericire, l-a găsit pe profesor într-o dispoziţie nouă, plin de vitalitate şi lipsit de interes pentru amănuntele care-l îngrijorau pe Victor.

          – Victore, m-am gândit bine şi cred că ai dreptate. Trebuie să-mi continui studiul început, chiar dacă n-o să mă ducă acolo unde speram.

          – De fapt, cam despre ce-i vorba?

          – Acum doi ani, când n-am mai putut ieşi din casă decât seara şi dimineaţa, mi-a venit o idee. Mi-am imaginat cum ar fi dac-aş reuşi să fac aerul din jurul meu mai puţin transparent. Citisem mai demult o lucrare despre mişcarea moleculară superaccelerată, mişcare ce transformă unele fluide transparente în filtre pentru diverse culori. Eu voiam să transform aerul într-un filtru pentru toate culorile. Numai că m-am lovit de două probleme: fluidele cu care se făcuseră testele respective aveau o densitate mult mai mare decât a aerului, iar mişcarea moleculară fusese accelerată prin efect termic. Ori eu trebuia să mă folosesc de aer, nu de alte substanţe, şi nu puteam apela la efectul termic.

          – De ce nu puteaţi folosi efectul termic?

          – Păi, ar fi trebuit să ridic temperatura aerului din jurul meu la câteva zeci de mii de grade. O vreme n-am reuşit să mă desprind de ideea că aerul trebuie încins pentru a deveni opac, dar după câteva luni am avut o revelaţie. De ce să accelerez mişcarea moleculară, când aş putea să amplific mişcarea electronică? Dacă mişcarea electronilor în jurul nucleului s-ar produce cu viteză mult mai mare decât cea obişnuită, atunci fiecare atom s-ar transforma într-o sferă impenetrabilă pentru radiaţia luminoasă. Mi-am imaginat că aş putea accelera mişcarea electronilor prin bombardarea lor cu o radiaţie de frecvenţă potrivită, până când se vor mişca atât de rapid încât vor forma acea sferă opacă pentru fotoni. Un strat suficient de gros, alcătuit din astfel de sfere, oricât de rare ar fi, se va transforma până la urmă într-un material mai puţin transparent.

          Victor Măerean era depăşit de explicaţiile profesorului şi, oricum, nu-l interesau amănuntele tehnice. Încercând să nu pară dezinteresat, a căutat să devieze subiectul spre ceva concret:

          – Şi cum aţi reuşit să faceţi asta?

          – Ideea mea era să identific frecvenţa cu care să obţin excitaţia maximă a electronilor. Mă refer la electronii elementelor din compoziţia aerului. Judecând logic, asta ar fi însemnat că în jurul unor emiţătoare de mare frecvenţă ar fi fost observate în anumite condiţii pete colorate sau chiar negre, fapt ce nu s-a întâmplat niciodată. Din fericire, atunci am fost suficient de orbit de optimism, încât să nu judec prea logic şi să-ncerc experimental ceea ce imaginasem teoretic. Am avut noroc să fac o greşeală după alta. Oscilatorul realizat de mine, neavând niciun filtru de bandă, a permis formarea unor armonici de ordine superioare, armonici care au produs în jurul emiţătorului – printr-un fenomen pe care nu mi-l explic într-un mod riguros, ci doar îl intuiesc – o deformare a culorilor. Acesta a fost primul indiciu că sunt pe calea cea bună.

          Profesorul se bucura vizibil să dea explicaţii, iar Victor l-a lăsat să-şi expună teoria până la capăt, reuşind la final să obţină ceea ce voia. Bătrânul a venit cu servieta şi i-a făcut o demonstraţie. N-a fost nevoie să se prefacă uimit. Deşi era pentru a treia oară martorul experimentului, Victor a rămas din nou cu gura căscată. Pentru câteva zeci de secunde, timp în care profesorul a ţinut pornit dispozitivul din servietă, Victor n-a mai văzut absolut nimic. Şi-a rotit privirea în toate părţile, şi-a apropiat şi şi-a depărtat mâinile de faţă, nu distingea nimic, bezna era desăvârşită. Aşadar, totul era aievea. Profesorul inventase o minune pe care se părea că n-o conştientizează.

          Conţinutul servietei l-a nedumerit încă şi mai mult. Într-o cutie de carton erau fixate destul de precar trei lămpi asemănătoare celor din televizorul bunicului, înconjurate de un păienjeniş format din fire şi alte piese mai mici. Lângă cutia de carton era un pachet format din treizeci-patruzeci de baterii rotunde, prinse cu leucoplast medical şi conectate între ele cu nişte sârme subţiri. Atât! Acesta era tot conţinutul servietei miraculoase. Simplitatea montajului cu care se putea face întuneric fără a stinge lumina era incredibilă. Cu toată ignoranţa lui pentru segmentul acesta al tehnicii, Victor a realizat imediat potenţialul unei astfel de invenţii.

          – Domnule profesor, vă daţi seama cât ar da cei de la NASA pentru servieta dumneavoastră?

          A regretat imediat întrebarea pe care o pusese. Îl luase gura pe dinainte. Până acum nu se gândise nici el la asta, ideea îi venise spontan. Singurul motiv pentru care-şi dorise o geantă ca a profesorului era s-o folosească în spargerile viitoare, ca metodă de camuflaj. Acum regreta c-a vorbit fără să gândească, însă l-a liniştit repede bătrânul, care părea amuzat de idee:

          – Ce NASA, Victore? Nu acceptă nimeni invenţii nebrevetate, iar ca să brevetezi o invenţie trebuie să explici ştiinţific ce stă la baza ei. Ori eu, în afara câtorva supoziţii, probabil obiective, nu ştiu exact ce se întâmplă acolo şi de ce obţin rezultatele astea. Ce să fac, să le spun că reuşesc din greşeală să fac întuneric în jurul meu? Îmi dau ăia cu servieta-n cap.

          Pe Victor îl mânca limba să-l contrazică. Abia se abţinea să nu strige la el: „Tataie, eşti dus cu pluta! Geanta asta face o grămadă de parai, fără nicio explicaţie ştiinţifică sau neştiinţifică.”. Fierbea pe dinăuntru. A reuşit anevoie să-şi stăpânească exaltarea care-l cuprinsese la gândul unei afaceri de asemenea anvergură. Adio spargeri mărunte, adio riscuri şi spaime. De-acum înainte, numai huzur şi desfătare. Mintea lui a început să lucreze rapid, analizând oportunităţile apărute odată cu ideea cea nouă. De ce să folosească invenţia profesorului pentru a-şi îmbunătăţi loviturile sale mărunte, când ar putea obţine o avere vânzând-o unora pentru care nu înseamnă mai nimic banii ce i-ar ajunge lui o viaţă-ntreagă. Toate astea şi multe altele i s-au succedat prin minte în câteva secunde, provocându-i o stare febrilă, aproape imposibil de stăpânit. Încercând să nu-şi exteriorizeze emoţiile,Victor a deviat subiectul discuţiei în altă direcţie:

          – De ce spuneaţi ieri că lucrarea dumneavoastră n-are nicio finalitate? Dacă o asamblăm frumos şi-i facem o carcasă estetică, va arata mult mai comercial.

          – Nu la asta mă refeream cu finalitatea, însă mă bucur că vrei să te implici şi tu în continuarea proiectului. Chiar voiam să-ţi propun asta, am ajuns la un punct de la care mi-e destul de greu să merg singur mai departe. Sunt prea lipsit de optimism.

          Abia atunci a realizat Victor că formulase fraza astfel încât se alăturase profesorului în ceea ce el numea continuarea proiectului. Şi-a impus să fie mai atent. O astfel de scăpare ar fi constituit o greşeală în alte condiţii. S-a gândit că deocamdată e mai bine să-l lase pe celălalt să vorbească.

          – Prin finalitate eu înţelegeam obţinerea unui aparat care să mă ajute în problema mea cu fotofobia. Mă gândeam la un dispozitiv mic, ataşat undeva în zona feţei, cu efect doar la nivelul ochilor mei, să nu-i deranjeze pe ceilalţi. Din păcate, numai blocul de alimentare cântăreşte aproape două kilograme, iar montajul electronic e prea voluminos ca să-l poţi considera un dispozitiv mic. Şi efectul obţinut nu e chiar cel pe care mizam.

          Pe Victor nu-l interesa scopul urmărit de profesor, însă ideea unui aparat mai mic, mai uşor de ascuns, i-a suscitat interesul, aşa c-a renunţat la tăcerea autoimpusă:

          – Alimentarea nu-i o problemă, acum sunt baterii foarte mici şi foarte puternice, iar lămpile şi celelalte piese pot fi înlocuite cu componente noi, miniaturale.

          – Probabil ai dreptate, dar documentaţia mea de specialitate e depăşită, nu mai sunt la curent cu noutăţile.

          – Nici nu-i nevoie. A trecut vremea cataloagelor tipărite şi a cărţilor de specialitate. Găsiţi pe internet tot ce vă interesează.

          – Ce internet, măi băiete? Eu n-am mai pornit televizorul de patru ani, că mă deranjează lumina ecranului şi dacă stau cu spatele la el, iar tu crezi că pot să citesc pe monitor?

          Mobilizat de ideea că s-ar putea aduce dispozitivul la un volum considerabil mai mic, Victor a decis să ia în serios sugestia de colaborare a bătrânului:

          – Am să caut eu, numai să-mi spuneţi ce să caut.

          Au început să lucreze împreună, avansând totuşi destul de încet. Faptul că bătrânul era nevoit să-l folosească pe Victor ca intermediar între el şi informaţiile necesare îngreuna mult progresul testelor pe care le făceau. Foarte rar, erau deranjaţi de fata profesorului, care era asistentă medicală undeva în provincie şi care, după ce s-a dovedit iniţial destul de sceptică, într-un târziu a fost mulţumită că bătrânul şi-a găsit un companion. Vizitele ei rare au devenit şi mai rare când a căpătat încredere în noul amic al bătrânului. Treptat, cei doi au început să-şi petreacă foarte mult timp împreună şi să lucreze la modificarea montajului. Prins de microbul cercetării, Victor a constatat la un moment dat că trecuseră patru luni şi nu realizaseră nimic concret. Scopul lui era să beneficieze de invenţia profesorului acum, nu intenţiona să-şi dedice viaţa studiului ştiinţific. Pe el îl interesau rezultatele practice, care se lăsau prea mult aşteptate.

          Adevărul era că rezultate aveau, însă veniseră atât de lent, încât era greu vizibilă diferenţa între fostul montaj din valiză şi cel de acum, care nu era mai mare decât aparatul de măsură al bătrânului. Însă Victor spera că-l vor putea reduce la dimensiunea unui telefon mobil, considerând că acesta ar fi cel mai bun camuflaj. Şi, pentru că-şi pierduse răbdarea, ştiind totodată că nu poate grăbi procesul tehnic, a început să-şi ocupe timpul cu componenta de marketing a afacerii. A lansat zvonul că un prieten de-al său are de vânzare un soi de armă pentru care caută cumpărători. S-a limitat la detalii vagi, lăsând astfel impresia că el e doar un intermediar. Spera că vor apărea mai mulţi potenţiali cumpărători până când profesorul va termina de miniaturizat aparatul, iar el va organiza un fel de licitaţie. Nu se gândise deocamdată la amănuntele vânzării şi nici la o sumă de pornire. Pentru asta considera că va avea suficient timp după ce vor apărea clienţii.

         

          ***

 

          Tocmai atunci s-a produs nenorocirea ce părea că va nărui toate planurile lui Victor. Profesorul reuşise să reducă montajul la o dimensiune convenabil de mică, însă ora târzie îl obligase să amâne probele pentru ziua următoare. Victor plecase spre casă după miezul nopţii şi tocmai urca scările spre apartamentul său, când l-a sunat domnişoara Marinescu. O anunţase vecina profesorului, doamna Golea, că pe bătrân l-a luat salvarea. Doar atât reuşise să afle. Deşi pe fata profesorului o suspecta de paranoia – de când fusese nevoit să treacă un adevărat test pentru a fi privit cu încredere şi acceptat în preajma bătrânului – Victor s-a întors imediat. A aflat de la doamna Golea că profesorul bătuse la uşa ei, acuzând ameţeli puternice şi bâlbâindu-se îngrozitor, iar ea sunase la spital şi încercase să-l liniştească până venise salvarea. Asta era tot ce ştia vecina. Victor s-a mai interesat de numele spitalului şi a plecat grăbit într-acolo, unde portarul, un individ arţăgos, nu i-a permis să intre, fiindcă era trecut de miezul nopţii, iar el nu era ruda pacientului. L-a informat însă că poate reveni dimineaţa, în timpul programului de vizită. Înţelegând că n-o să-l poată vedea pe bătrân, gândul lui Victor s-a îndreptat cu îngrijorare către aparat. A conştientizat rapid că sănătatea profesorului e o problemă secundară, ţinta lui fiind aparatul. Avea cheia de la apartamentul profesorului şi a fost tentat să meargă să ia montajul, dar şi-a amintit că după ultimele modificări nu-l mai verificaseră şi era posibil, aşa cum se mai întâmplase, să nu funcţioneze fără reglaje sau chiar ajustări majore. Panicat, Victor şi-a simţit spatele străbătut de un fior rece şi s-a rezemat de zidul spitalului: „Sunt un idiot! Trebuia să-i iau valiza anul trecut şi s-o vând atunci.”. Era perfect conştient că, dacă aparatul nu funcţionează în stadiul actual de construcţie, el nu ştie ce să-i facă. Deznădăjduit, şi-a propus să amâne toate deciziile pentru ziua următoare, însă i-a fost imposibil să se gândească la altceva. Supoziţia că bătrânul nu va mai putea continua ceea ce începuse părea justificată, iar posibilitatea ca el să explice altcuiva în ce constă invenţia, unui profesionist capabil s-o finalizeze, i s-a părut dintr-o dată imposibilă. Încercând să reproducă singur explicaţiile amănunţite ale profesorului, Victor s-a descoperit incapabil să lege două idei una de alta.

          A umblat multă vreme pe străzi, amplificându-şi continuu şi oarecum voluntar starea de depresie. Ajuns acasă, a realizat că deocamdată se consumă inutil şi a încercat să nu se mai gândească la ceea ce se întâmplase. S-a băgat în pat, cu intenţia să doarmă şi să uite, însă frământarea îl împiedica să pună geană pe geană. A apelat la metoda de relaxare yoga: aşezat pe spate, a încercat să-şi alunge din minte toate gândurile. După treizeci de secunde s-a răsucit brusc şi a zdrobit cu pumnul veioza de pe noptieră.

          – Relaxare pe dracu’!

          A luat din cămară o sticlă de coniac, s-a aşezat pe pat şi a pornit televizorul. După jumătate de oră a adormit cu sticla de coniac în mână şi cu capul răsucit într-o poziţie nefirească.

          În dimineaţa următoare s-a trezit cu o senzaţie persistentă de greaţă şi cu o durere acută în ceafă. Şi-a amintit ce se întâmplase cu o zi în urmă şi l-a înjurat suculent pe profesor, ca şi cum bătrânul era vinovat pentru ceea ce păţise. Mahmureala îl împiedica pe Victor să gândească raţional şi să fie mai optimist decât astă noapte, înainte să adoarmă, fiind stăpânit în continuare de aceeaşi deznădejde. Cu un efort de voinţă iniţiat mai mult de durerea de cap care-l forţa să ia măsuri, s-a hotărât să iasă cumva din starea în care se trezise. Căutând prin bucătărie, a constatat că nu mai are cafea. A coborât şi a băut două cafele într-o ceainărie. Aerul proaspăt şi cafeaua l-au ajutat să scape de greaţă, dar a rămas cu durerea din ceafă. Pe lângă asta, orice răsucire bruscă a capului îi înfigea două cuie în tâmple.

          Era ora zece când şi-a amintit că poate merge în vizită la spital. A pornit pe jos, cu speranţa că plimbarea îl va scăpa de durerea de cap, însă după două sute de metri a renunţat şi a oprit un taxi; era prea mult de mers, iar el era nerăbdător să afle ce păţise bătrânul şi cum se simte. La spital a aflat că profesorul făcuse o comoţie cerebrală şi, deocamdată, era stabil clinic, însă inconştient. Medicul l-a avertizat că vârsta pacientului nu-i va permite să grăbească procesul de recuperare, sugerând că va fi nevoie de multă răbdare din partea tuturor. Însă răbdarea era tocmai calitatea care-i lipsea lui Victor. A informat-o telefonic pe domnişoara Marinescu ce aflase de la medic şi a plecat spre casă, înţelegând că prelungirea vizitei lui nu va schimba situaţia.

          Spre seară şi-a luat inima în dinţi şi a urcat în apartamentul bătrânului, hotărât să verifice montajul şi să scape de incertitudinea care-i toca nervii, însă odată ajuns în faţa acelei aglomerări de fire şi componente alăturate provizoriu, care scotea în evidenţă fragilitatea întregului ansamblu, s-a speriat şi a renunţat, realizând că singura lui şansă e să-şi revină profesorul. Multă vreme n-a mai sperat, n-a mai disperat, n-a făcut altceva decât să aştepte. După câteva săptămâni a aflat că bătrânul va rămâne cu o pareză care-i va afecta jumătatea stângă a corpului. Medicul s-a arătat foarte pesimist, ştiind din experienţă că, la o asemenea vârstă, o semipareză duce la imobilizarea întregului corp, ţintuind bolnavul la pat pentru tot restul vieţii. Pentru Victor, vestea a reprezentat lovitura de graţie. Dezamăgirea lui a fost scurtă, urmată de un acces de optimism manifestat spontan printr-o vizită în apartamentul profesorului. Considerând că nu mai are ce pierde, s-a hotărât să verifice aparatul. După câteva ezitări în faţa încâlcelii de fire, care făcea să pară total neverosimilă posibilitatea funcţionării, a apăsat comutatorul ce alimenta montajul. Eşec total! S-a aprins doar becul care confirma alimentarea cu tensiune. A verificat integritatea firelor şi a lipiturilor, a măsurat tensiunea acumulatorului şi, pentru că asta era tot ce ştia să facă, a renunţat, acceptând de data asta fără drept de apel că-n lipsa profesorului e legat de mâini şi de picioare şi sperând că nu se vor adeveri temerile medicului.

          Trecuseră mai bine de două luni de la accident când cei de la spital au decis că bătrânul poate merge acasă. Deşi medicul fusese pesimist în privinţa diagnosticului post-traumatic, partea dreaptă a corpului bolnavului se recuperase în bună măsură. Cu foarte mare greutate, acesta se putea folosi şi de piciorul stâng, suficient cât să meargă singur, sprijinindu-se de pereţi, până la baie şi înapoi. În afara piciorului, partea stângă a corpului era pe de-a-ntregul moartă. Mâna îi atârna inertă, pendulând necontrolat în funcţie de mişcările bolnavului, medicul fiind nevoit s-o fixeze cu ajutorul unei orteze. Partea stângă a feţei, complet imobilă, îl împiedica să vorbească articulat, cei din jur înţelegând mai mult intuitiv ce spunea bătrânul.

          După externare n-au mers toate aşa cum ar fi trebuit. Timp de câteva zile, domnişoara Marinescu şi-a îngrijit tatăl, ajutată zilnic de Victor, după care bătrânul a făcut o criză nervoasă. Cuprins de un orgoliu tardiv, amestecat cu o pudoare masculină specifică îndeobşte celor mai tineri, acesta a obligat-o pe fiică-sa să plece acasă la ea, respingând prin reacţii furioase, aproape colerice, orice aluzie la necesitatea unui însoţitor permanent. Victor, martor al exploziei de furie, s-a simţit incapabil să-şi mai ajusteze comportamentul pentru a-i fi pe plac bătrânului devenit total imprevizibil. A rămas extrem de surprins atunci când, imediat după plecarea domnişoarei Marinescu, profesorul a redevenit cel de dinainte. Desigur, nu din punct de vedere fizic, deşi, cu o vitalitate nesperată pentru cineva aflat în situaţia lui, se deplasa singur din ce în ce mai mult, doar cu ajutorul unei cârje, încerca şi izbutea să vorbească mai coerent în fiecare zi, reuşind să demonstreze destul de repede că poate fi în continuare independent.

          Conformându-se dorinţei profesorului Marinescu, Victor a început să-l viziteze mai rar, fiind uimit de îngrijorarea pe care o simţea pentru celălalt în perioadele când îl lăsa singur. Oricât de motivat era interesul său pentru starea de sănătate a profesorului, grija pentru acesta îl indica drept posesorul unei conştiinţe pe care nu şi-o bănuise până atunci.

          După două săptămâni, Victor reuşea să înţeleagă cuvintele strivite şi neterminate pe care le putea articula acum bătrânul, cei doi putând să încropească dialoguri din ce în ce mai lungi. Chiar în ziua în care se hotărâse să aducă vorba despre experienţele lor întrerupte, l-a găsit pe profesor aplecat într-o poziţie chinuită, studiind montajul dezlânat şi rămas atâta vreme pe masa de lucru.

          – Stiam eo că ţeva nu e bine. De tlei luni mă gândesc la asta. Şi folosindu-şi mâna dreaptă, pe care era la fel de stăpân ca înainte, a apucat din păienjenişul acela un fir galben: Dezlipeste tu ăsta si lipeste-l aisi!

          Fără niciun comentariu – nici n-apucase să salute – Victor a început să lucreze sub supravegherea bătrânului şi la indicaţiile acestuia. După douăzeci de minute au făcut deja prima verificare şi în jurul antenei a apărut un elipsoid de culoare mov, cu miezul aproape opac. Inima lui Victor a început să bată cu putere, ştiind că acum sunt pe calea cea bună. Mai trecuseră de câteva ori prin asta şi reuşiseră întotdeauna să ajungă la efectul iniţial. Tot la indicaţiile profesorului, Victor a mai operat câteva ajustări, urmate de încercări cu rezultate din ce în ce mai bune. Spre seară puteau deja să facă întuneric pe o rază de un metru.

          – De mâine va tlebui să înţepem să-l adunăm. Mă gândesc să-l constluim întl-o calcasă de ladio.

          Victor ar fi vrut o carcasă de telefon mobil, însă n-a comentat. Şi-a amintit că nu trecuse mult de când s-ar fi mulţumit şi cu montajul din valiză, numai să fie funcţional.

 

Daniel Barbu

Daniel Barbu

S-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş. A publicat proză scurtă în revistele online SRSFF şi Gazeta SF.

More Posts