GSF55 banner 02-650 

        A doua zi, Victor a venit ceva mai târziu, după ce-şi pierduse toată dimineaţa prin magazine în căutarea unui aparat de radio cât mai mic şi mai apropiat de mărimea unui telefon mobil. A adus în final două radiouri, amândouă mici, doar puţin mai lungi decât un pachet de ţigări. A durat două săptămâni până când au reuşit să compacteze montajul cât să intre într-una dintre carcasele de radio. Efectul aparatului era însă destul de slab în comparaţie cu vechiul montaj din valiză şi au mai pierdut încă o lună până când au obţinut o sferă de întuneric cu diametru de zece metri. Între timp, profesorul îşi recuperase în mare măsură condiţia fizică, suficient cât să se deplaseze singur chiar şi afară din casă. Reuşise să meargă de câteva ori până la magazinul din apropiere, iar de vorbit putea vorbi aproape perfect, cu condiţia să nu se precipite şi să nu fie nervos. Victor bănuia că bătrânul face exerciţii de dicţie singur, după plecarea lui, pentru că evoluţia modului de exprimare fusese evidentă de la o zi la alta.

          După ce aparatul a căpătat toate caracteristicile urmărite de Victor, acesta l-a întrebat pe profesor ceva ce-l măcina de mai multă vreme:

          – Credeţi că s-ar putea vedea în interiorul sferei de întuneric cu ochelari pentru infraroşu?

          – Nu, ar fi imposibil. Radiaţiile infraroşii au lungimea de undă mai mare decât radiaţia din spectrul vizibil. Dacă lumina nu trece, cu atât mai puţin va putea trece orice radiaţie cu lungime de undă mai mare. În schimb, ar fi posibil să pătrundă cele din spectrul ultraviolet; sunt cele care urmează după radiaţia luminoasă şi ajung la lungimi de undă considerabil mai mici.

          – Există şi ochelari prin care să vezi ultravioletele?

          – Nu ştiu, nu cred! Dar se pot adapta unii pentru infraroşu, schimbând ecranul de recepţie cu unul sensibil la radiaţiile ultraviolete.

          – Am văzut prin filme ochelari pentru infraroşu şi sunt foarte sofisticaţi, presupun că e destul de complicat să-i modifici fără să ai acces la un laborator optic specializat pentru asta.

          – Cei pe care i-ai văzut în filme sunt sofisticaţi pentru că au în componenţă o sursă de lumină infraroşie şi un sistem binocular de mărire a imaginii, adică un binoclu. În cazul nostru nu-i nevoie de sursă de lumină, fiindcă atât soarele cât şi sursele de lumină artificială emit ultraviolete, iar ochelarii trebuie să fie eficienţi doar în întunericul produs de noi într-un spaţiu luminat, şi nu acolo unde-i întuneric pentru că lipseşte emisia luminoasă. Nici de binoclu nu e nevoie, efectul dispozitivului are o rază de câţiva metri, ce să mai măreşti? Fără accesoriile astea, cred că ochelarii pentru infraroşu pot fi construiţi astfel încât să semene cu nişte ochelari de soare, probabil se găsesc de vânzare chiar în forma asta.

          Posibilitatea nou apărută l-a determinat pe Victor să-şi reevalueze planurile. În mintea sa, asta echivala cu dublarea preţului de vânzare, deşi nu se gândise încă la un preţ anume. S-a decis să încerce şi construirea ochelarilor, cu riscul unei noi amânări. În definitiv, avea deja aparatul; putea încerca să obţină şi ochelarii, fără riscul de a mai pierde aparatul, ca data trecută, când se îmbolnăvise bătrânul. Entuziasmul i-a dispărut rapid, crezând că profesorul îl va întreba la ce-i sunt necesari ochelarii. Dar întrebarea n-a venit. Nici atunci şi nici după ce s-a apucat să-i construiască.

          În construirea ochelarilor nu l-a mai implicat pe bătrân. A găsit destul de repede ochelari pentru infraroşu, care la prima vedere semănau într-adevăr cu ochelarii de soare, doar că în spatele lentilelor aveau ataşat un mic sistem optic bine camuflat. Îl costaseră cam mult, însă vânzătorul fusese destul de persuasiv şi-l convinsese cu faptul că nu era necesar să-i scoţi de la ochi pentru a vedea normal. Privind prin partea de sus a lentilelor, vedeai ca prin orice alţi ochelari de soare; lăsând puţin capul pe spate şi privind prin partea de jos, vedeai numai corpurile care emiteau infraroşu: becuri, calorifere, feţele şi palmele oamenilor.

          Modificarea ce i-a făcut sensibili la ultraviolete s-a dovedit ceva mai complicată. Victor a apelat un fost coleg de liceu, despre care aflase întâmplător că şi-a construit singur, acasă, un mic observator astronomic. Acesta i-a modificat ochelarii fără să-şi manifeste curiozitatea cu privire la utilitatea lor. După câteva zile, Victor avea aparatul în buzunar şi ochelarii la ochi, amândouă perfect funcţionale.

          A verificat ochelarii într-o dimineaţă, la clădirea părăsită, unde făcuse şi probele cu aparatul. A fost extrem de încântat de rezultat. Prin ochelari se vedea perfect în interiorul sferei de întuneric, singurul inconvenient fiind că se vedea totul monocrom, cu o tentă maronie, ca în fotografiile sepia. Percepţia celorlalte culori dispărea numai în zona de acţiune a aparatului. Altfel, cu aparatul oprit, se vedea prin ei ca prin orice alţi ochelari de soare.

          Profesorului nu i-a spus nimic despre ochelari, se temea că bătrânul va fi tentat să-i folosească spre a-şi atinge scopul iniţial, cel pentru care inventase aparatul. Era de presupus că în felul acesta vor afla şi alţii despre invenţie, iar Victor n-avea niciun interes să se întâmple asta.

          Acum, când aparatul şi ochelarii erau gata, tot ce-i mai rămânea de făcut era să caute un cumpărător căruia să le vândă, însă a constatat cu surprindere că-i vine greu să păstreze aparatul şi să-l părăsească pe profesorul Marinescu fără nicio vorbă. Nesuferita aceea de conştiinţă, descoperită tocmai când avea mai puţină nevoie de ea, îl împingea să caute un pretext plauzibil pentru despărţirea de bătrânul de care-l legau acum nişte sentimente. Sentimente pe care altădată le-ar fi considerat umilitoare. Câteva zile a găsit şi a abandonat pe rând mai multe idei de a-l părăsi în mod onorabil. Până la urmă, chiar profesorul Marinescu a fost cel care l-a dezlegat de corvoada căutării unui pretext. Într-o dimineaţă, acesta l-a surprins pe Victor cu o remarcă aparent ironică:

          – Presupun că prietenia noastră se termină aici.

          Doar vorbirea oarecum robotică şi lipsită de inflexiuni, singura de care mai era capabil bătrânul invalid, dădea cuvintelor sale o tentă ironică. Jumătatea de faţă pe care mai rămăsese stăpân corecta defectul de vorbire, reflectând tristeţea ce lipsea din cuvinte. Surprins de afirmaţia bătrânului şi mişcat de amărăciunea din privirea lui, Victor s-a apărat în mod reflex de acuza implicită, cu o întrebare:

          – Ce vreţi să spuneţi, domnule profesor?

          Acum, după ce rostise întrebarea, n-ar mai fi vrut să primească răspunsul. O intuiţie de ultim moment îi spunea că acest răspuns n-o să-i fie pe plac. Dar nici nu mai putea să şteargă ce-ntrebase. A aşteptat răspunsul profesorului, iar acesta a venit ca o palmă pe care n-avea s-o mai uite:

          – Ştiu cine eşti, din ziua când ne-am întâlnit prima dată. De fapt, ca să fiu mai explicit, ar trebui să spun că ştiu cine nu eşti. Nu eşti un fost elev al meu. Mi-a fost ruşine atunci că nu te mai reţineam nici după nume, nici după figură, şi am trecut pe la liceu să văd cataloagele vechi. N-am avut niciodată un elev cu numele Victor Măerean şi am crezut iniţial că mă confunzi cu un fost profesor de-al tău. Am vrut să-ţi spun asta, însă au început să-mi placă vizitele tale şi, din egoism, am tăcut. Îmi căutam permanent scuze pentru a amâna să-ţi spun că faci o confuzie. Preferam să mă complac în jocul în care intrasem, dar din care nu făceam parte, doar din dorinţa de a păstra prietenia ce mă legase de tine încă din prima zi. Apoi, când am adus vorba de montajul meu din valiză, mi s-a părut ciudat interesul tău – o persoană fără veleităţi tehnice – pentru subiectul acesta. M-am edificat pe parcurs, văzând cum canalizai experienţele noastre în cu totul altă direcţie decât spre ţelul despre care-ţi vorbisem la început. Am înţeles că nu erai interesat de mine, ci de ceea ce descoperisem. Nu ţi-am reproşat nimic nici atunci. Am considerat că totul a fost destul de echitabil din moment ce şi eu mă folosisem de tine, chiar dacă motivul meu fusese unul sentimental, iar al tău, unul mercantil. Cu timpul, am constatat că-mi place în continuare compania ta, în ciuda defectului pe care ţi-l aflasem. De la o vreme, de când am terminat experimentele, te văd tot mai frământat şi mă gândesc că nu mai are rost să te ţin prizonier în relaţia noastră, fiecare am obţinut ce am avut nevoie.

          Victor a deschis gura să vorbească, dar a înţeles că nu mai e nimic de spus. A urmat o pauză lungă, pe care nici unul nu s-a încumetat s-o întrerupă. S-au ridicat la un moment dat şi s-au îndreptat spre uşă. În faţa uşii, s-au despărţit fără cuvinte, strângându-şi doar mâinile, profesorul mai tare ca de obicei, ştiind că va fi pentru ultima oară. Abia când a ajuns acasă a încercat Victor să scape cumva de starea de vinovăţie, tot drumul îşi repetase necontenit că sigur o să-l mai viziteze pe bătrân.

         

          ***

 

         Câteva zile a continuat să fie stăpânit de o tulburare, o nostalgie care-l împiedica să se simtă în apele lui. Îl apăsa o vină pe care nu voia să şi-o recunoască, fiindu-i totodată teamă să-şi analizeze simţământul. L-a căutat pe Mişu şi au colindat împreună cluburile şi barurile, câteva nopţi la rând, însă Victor era fals, nu se distra, ci doar mima distracţia, sperând că astfel îşi va recăpăta stăpânirea de sine. Abia când nu şi-a mai impus să fie altfel decât simţea că este a redevenit, treptat, cel de dinainte.

          A răspândit iarăşi informaţia că o cunoştinţă de-a lui vinde o invenţie proprie, cu aplicabilitate în domeniul militar, încercând de data asta să construiască o imagine mai atractivă a obiectului vânzării. N-a vorbit cu foarte mulţi, s-a orientat către câţiva, pe care-i ştia sau îi bănuia cu relaţii în branşă. După două săptămâni a întâlnit deja pe cineva care pretindea că-i poate găsi un cumpărător. Individul, un oarecare Petreanu, lucrase o vreme la o firmă de pază şi protecţie pentru ambasade. Scund, slab, cu o figură de familist cuminte, nu ţi l-ai fi imaginat niciodată în postura de bodyguard, însă părea că ştie cum se fac astfel de afaceri.

          Legătura cu Petreanu nu i-a făcut-o unul dintre cei pe care-i solicitase pentru asta, ci un fost coleg de închisoare, Gaşperu, un ţigan sărac cu duhul, la care Victor nu s-ar fi gândit să apeleze, dar care l-a căutat şi i-a spus direct, lipsit de subtilitatea celui ce ştie că o astfel de informaţie costă cu atât mai mult cu cât o ambalezi mai frumos:

          – Frate, am auzât că ai o afacere dă enteres conaţional. Te rezolvă Gaşperu dacă eşi la enterval cu neşte procente dă câştig.

          – Şi cât vrei, măi Gaşpere? L-a întrebat Victor râzând, fără să pună bază pe vorbele lui.

          – Să fie maxem cincizeci dă ieuro şi te duc azi la un ambasador care-ţ cumpără obectul.

          Când fuseseră împreună la puşcărie, pe Victor îl impresionase situaţia nenorocită a ţiganului. Avea cinci copii şi ajunsese la închisoare precum Jean Valjean: furase o ladă cu pâine, apoi se bătuse cu paznicul care-l surprinsese. După ce au ieşit, Victor l-a vizitat de câteva ori şi i-a dat ceva bani şi dulciuri pentru copii. La două luni s-a trezit cu Gaşperu la uşă: îi născuse nevasta şi voia să-l pună naş. I-a spus hotărât că nu se poate şi nu l-a mai căutat niciodată.

          Acum, văzându-l iarăşi pe Gaşperu la uşă, Victor a crezut că ţiganul vrea din nou să-l năşească, iar când celălalt a pomenit de bani, a sperat că va scăpa de insistenţele lui c-o mică donaţie, dar n-a scăpat. A fost nevoit să-i facă pe plac şi să-l însoţească, constatând ulterior că Gaşperu avea dreptate. Tuciuriul l-a dus la Petreanu, care s-a dovedit a fi interesat de afacere. După ce i-a explicat în ce constă obiectul vânzării, individul a devenit curios şi a pretins să vadă aparatul. Victor a realizat că lucrurile avansează mai repede decât se aşteptase el şi că acum se găseşte într-o situaţie pe care n-o prevăzuse. Nu se gândise ce va trebui să facă atunci când va sta în faţa unui potenţial cumpărător, aşa că l-a refuzat, sau, mai bine spus, a încercat să amâne o promisiune în sensul acesta. Celălalt n-a părut nici surprins, nici încurcat de refuzul său, oferindu-i o alternativă:

          – Înţeleg că nu poţi să-mi dai aparatul până nu primeşti banii, dar am nevoie măcar de o demonstraţie pe care s-o filmez şi cu care să pot dovedi că vinzi ceva interesant. N-o să mă creadă nimeni dacă mă duc să-i spun doar o poveste. Trebuie să-i arăt ceva concret, să ştie omul pe ce dă banii. Ca dovadă de încredere, vei alege tu locul, momentul şi condiţiile, iar eu voi veni singur, doar cu o cameră video.

          Incapabil să se decidă rapid, Victor a încercat să mai câştige timp, eschivându-se:

          – Nu ştiu ce să spun, ţi-am zis că aparatul nu e la mine, trebuie să vorbesc cu vânzătorul.

          Figura cuminte a celuilalt s-a transformat complet când gura lui a luat forma unui rânjet viclean:

          – Fie cum zici tu. În cât timp poţi aranja o demonstraţie?

          – Te sun eu peste câteva zile.

          – Bine, dar să ştii că omul meu de la CIA pleacă duminică din ţară.

          S-au despărţit scurt, fără să se salute. Victor încerca să nu se lase influenţat de laudele lui Petreanu: „Omul lui de la CIA pe dracu’. Mint şi eu, da’ ăsta prea mă crede tâmpit.”. Cu toate astea, un sâmbure de speranţă a încolţit în mintea lui. Dacă era vorba de unul de la CIA, putea obţine un preţ substanţial.

          Până seara târziu, Victor a fost stăpânit de o nelinişte din ce în ce mai acută, întrebându-se cum să facă o demonstraţie fără să-i arate celuilalt aparatul şi fără să se pună în pericol. Abia acum realiza cât de complicat e să vinzi ceva atât de valoros. Pentru ce avea el de vânzare, nu se putea baza pe cuvântul nimănui, trebuia să se asigure din toate părţile.

          Străduindu-se zadarnic să imagineze o modalitate de prezentare a aparatului, Victor a constatat la un moment dat că trecuse de miezul nopţii, iar lui nu-i venise încă nicio idee. A adormit târziu şi a avut parte de un somn agitat. Când s-a trezit era mai obosit şi mai neliniştit decât seara trecută. Toată dimineaţa s-a mişcat prin casă asemenea unui robot: făcea totul mecanic, fără să gândească ce face, frământându-şi mintea în căutarea unei soluţii.

          Pe la ora două nu ieşise încă din casă. S-a gândit că n-ar strica o plimbare, i-ar mai limpezi creierul. S-a îmbrăcat, a închis uşa de la balcon, a luat telecomanda de pe noptieră şi a stins televizorul. În secunda următoare a rămas împietrit. Apăsând butonul telecomenzii, a pornit din nou televizorul, după care l-a oprit iarăşi. Şi-a dat capul pe spate, într-un acces nestăvilit de râs, un râs sănătos, prin care şi-a eliberat toată tensiunea acumulată în ultima vreme. Găsise răspunsul la problema lui, iar acum i se părea atât de simplu, încât nu înţelegea cum de nu se gândise la asta mai devreme.

          A ieşit şi a căutat un magazin cu articole electrice, de unde a cumpărat o sonerie fără fir cu care s-a întors acasă. După ce lucrase atâta vreme cu profesorul, nu i-a fost prea greu să adapteze receptorul soneriei la aparatul lui. Apoi a făcut proba şi a constatat satisfăcut că totul funcţionează conform aşteptărilor sale. Stătea în balcon şi apăsa pe buton, iar în bucătărie se făcea întuneric timp de şapte-opt secunde, cât era temporizată soneria.

          A doua zi, dimineaţa, când afară nu se luminase încă bine, a mers la clădirea părăsită. În centrul clădirii, agăţată de o sârmă ruginită care ieşea din betonul unui stâlp, atârna o plasă veche şi murdară de vaselină uscată, pe care o văzuse acolo încă de anul trecut. A învelit aparatul în batistă şi l-a băgat în plasa murdară de vaselină. A ieşit din clădire, a traversat strada pân-a ajuns în dreptul chioşcului de ziare abandonat, s-a asigurat că nu-i nimeni prin preajmă şi a apăsat butonul soneriei. Pata de întuneric apărută avea aceeaşi formă şi dimensiune ca prima dată când îl văzuse aici pe profesor. Emisfera neagră a dispărut de la sine după câteva secunde. Victor şi-a recuperat aparatul şi a pornit spre casă, mulţumit de faptul că rezolvase problema. Afacerea lui începea iarăşi să capete contur. Şi-a ordonat mental operaţiile următoare şi, când a considerat că planul său n-are nicio lacună, l-a sunat pe Petreanu să aranjeze întâlnirea pentru ziua următoare:

          – Alo!

          – Te-ai hotărât?

          – Mâine dimineaţă, la cinci, în acelaşi loc unde ne-am văzut prima dată.

          – Voi fi acolo.

          A aşteptat seara şi a mers din nou la clădirea părăsită, după lăsarea întunericului. A pus aparatul în plasa murdară, s-a asigurat că nu l-a văzut nimeni şi a plecat spre casă, cu inima strânsă. Drumul spre casă a fost un adevărat exerciţiu de voinţă, pentru fiecare pas făcut fiind nevoit să-şi spună că ceea ce face e totuna cu ceea ce trebuie făcut. De vreo două ori a avut impresia că-l urmăreşte cineva şi i-a sărit inima din piept. Şi-a lungit drumul ocolind inutil câteva clădiri, iar când s-a convins că urmăritorul e doar în mintea lui s-a întors în sfârşit acasă. N-a mâncat nimic, nu-i era foame, era neliniştit, chiar speriat. A pornit televizorul, însă realizând că face zaping fără să-l intereseze niciun program, l-a stins şi s-a culcat. A dormit iepureşte până la ora trei, când s-a trezit panicat, lac de sudoare. Omisese ceva. L-a sunat pe Mişu, rugându-se în gând să fie acasă şi să-i răspundă la telefon. La ora asta nu mai avea cum să apeleze la altcineva şi nici n-avea pe altcineva în care să aibă încredere. Mişu i-a răspuns abia la al treilea apel:

          – Alo!

          – Mişule, sunt eu, Victor.

          – Ce e, mă? Te-au prins cu ceva?

          – Am nevoie de tine. Pot să vin să te iau?

          – Acuma?… E trei dimineaţa!

          – Mă grăbesc, Mişule! Unde eşti, acasă?

          – Acasă.

          – Vin într-un sfert de oră. Pregăteşte-te!

          N-a mai aşteptat să-i comenteze Mişu în telefon. A închis, s-a îmbrăcat la repezeală şi a coborât jos, de unde a luat imediat un taxi. Pe Mişu l-a găsit încălţat şi îmbrăcând o geacă galbenă, pe care l-a pus s-o dea jos:

          – Ia-ţi balonzaidul ăla gri şi nişte ochelari de soare!

          – De ce, mă!? Plouă cu soare la patru dimineaţa?

          – Nu, dar e posibil să te urmărească cineva şi nu trebuie să te recunoască.

          Cu o mişcare de recul, Mişu s-a oprit din îmbrăcat.

          – Victore, în ce vrei să mă bagi? Ştii că nu-mi plac treburile amestecate.

          – Nu te bag în nimic, trebuie să recuperez nişte bani de la fraţii Acordeon.

          – A, ţeparii ăia? Facem ca data trecută? Eu îi alerg şi tu le iei marfa? Păi bine, mă, Victore, la ora asta? Nu e nici măcar patru.

          – Şi ce, te încurc? Aveai bilete la teatru?

          Au mers cu maşina lui Mişu, pe care au parcat-o pe bulevard, la capătul de sus al străzii cu clădirea părăsită. Victor a avut grijă ca maşina să fie parcată astfel încât să nu se vadă de pe strada cu toneta de ziare. Ca ultimă precauţie, au murdărit cu noroi numărul de înmatriculare din spate, apoi au mers pe jos până în dreptul ruinei. Victor înainta cu inima strânsă, revenindu-şi abia după ce a văzut plasa murdară agăţată la locul ei. Şi-a înfrânat cu greu imboldul de a merge s-o verifice.

          Prin partea dinspre bulevard a construcţiei neterminate se ajungea la etaj urcând pe o rampă netedă, care ar fi fost în mod normal o scară dacă abandonarea clădirii n-ar fi întrerupt construcţia treptelor. Au urcat sus, iar Victor l-a dus pe Mişu lângă o grămadă de nisip aproape pietrificat.

          – Aici o să stai tu. Noi o să fim acolo. Şi i-a arătat toneta de ziare. Aşa că ai grijă să nu te poată vedea nimeni din direcţia aia! Acum îţi pui telefonul pe vibraţii şi nu te mişti de aici până nu te sun eu. În momentul în care te sun, o iei la fugă spre maşină şi te învârţi cu ea prin tot oraşul, până te convingi că nu te urmăreşte nimeni. Îmi dai un telefon abia când eşti sigur că nu se ţine nimeni după tine.

          – La ce oră trebuie să vină ăia?

          – La cinci şi jumătate, îi aduc eu.

          – Aoleu, păi mai e o oră! Eu stau aici, pe întuneric?

          – Ţi-e urât? Eu am stat pe întuneric două luni din cauza ta.

          Mişu a înghiţit în sec şi n-a mai comentat. Cu trei ani în urmă scăpase de închisoare doar pentru că Victor luase toată vina asupra sa când fusese prins în apartamentul unui om de afaceri. Intrase să fure banii din seif, după asigurările lui Mişu că apartamentul n-are alarmă. Au aflat mai târziu că alarma fusese montată chiar în după-amiaza dinaintea spargerii. Ar fi căpătat o pedeapsă mai mică dacă şi-ar fi trădat complicele, însă Victor preferase să-l facă scăpat pe prietenul său. Mişu îi era dator pentru asta şi n-avea de gând să-şi uite datoria. Şi-a setat telefonul pe vibraţii şi n-a mai zis nimic.

          Victor a plecat spre locul de întâlnire, unde l-a găsit pe Petreanu aşteptând deja lângă un Opel albastru. În maşină nu mai era nimeni, însă tot nu i-a plăcut că individul venise cu maşina. A mers şi l-a acostat fără introducere:

          – Mergem pe jos, e aproape.

          Petreanu n-a părut surprins.

          – Stai să-mi iau camera de filmat!

          A deschis portbagajul şi a scos un aparat de filmat imens, similar celor folosite de cameramanii profesionişti. Numai obiectivul avea aproape jumătate de metru. Văzându-l, Victor a întrebat intrigat:

          – Ce faci, domnule, crezi că filmăm cocoşul de munte la el acasă!?

          – Pe întunericul ăsta trebuie să am obiectiv cu diafragmă mare, altfel nu iese nimic pe film. Dacă mă chemai pe lumină, puteam să filmez şi cu telefonul.

          Dintr-o dată, lui Victor nu i-a mai plăcut deloc slăbănogul, părea că ştie cam prea bine ce face. A început să pună la îndoială eficienţa precauţiilor pe care le luase el şi care i se păruseră suficiente până atunci. Oare aparatul acela imens putea numai să filmeze sau mai făcea şi altceva? Şi-a impus să fie foarte atent la ceea ce va face Petreanu cu camera de filmat.

          Au plecat pe jos, iar după zece minute celălalt dădea semne de oboseală. Probabil camera de filmat era destul de grea. L-a auzit reproşându-i printre gâfâituri:

          – Ziceai că e aproape.

          – Mai sunt două sute de metri.

          Victor a preferat să ocolească şi să-l ducă prin gangul prin care-l urmărise prima dată pe profesor, nu voia ca Petreanu să vadă maşina lui Mişu. Afară se luminase bine când au ajuns la toneta de ziare. Victor a aruncat o privire scurtă către etajul clădirii, însă din locul în care se opriseră nu se vedea decât vârful grămezii de nisip. „Sper să fie Mişu la postul lui.”. S-a uitat apoi spre parter şi a realizat că de acolo, de lângă tonetă, plasa cu aparatul nu se observa, fiind mascată de un stâlp din beton. „Poate-i mai bine aşa. Cine ştie ce face ăsta cu aparatul lui de filmat?”. Petreanu s-a oprit şi el şi a privit atent în toate părţile, apoi a întrebat:

          – Acum ce facem?

          – Acum îndrepţi camera spre parterul clădirii de colo şi începi să filmezi. În momentul acela, eu îl avertizez pe cel care vinde aparatul, iar el o să-ţi facă demonstraţia.

          – El unde e?

          – Nu contează unde e, după ce-l anunţ, va fi acolo unde trebuie.

          Cameramanul de ocazie a insistat, argumentându-şi curiozitatea:

          – Ar fi bine să ştiu unde e, altfel sunt nevoit să iau un cadru prea larg şi n-o să se mai distingă nimic pe film.

          – O să ţină dispozitivul pornit câteva secunde, ai timp să focalizezi cum vrei.

          Petreanu era deja cu camera pe umăr. După ce a pornit-o şi a mai făcut câteva setări, a început să filmeze şi a rostit peste umăr, răsucindu-şi capul doar pe jumătate:

          – Poţi să-l anunţi, eu sunt gata.

          Victor s-a prefăcut că face semn cuiva, ridicând de trei ori mâna stângă deasupra capului. În acelaşi timp, cu mâna dreaptă a apăsat butonul soneriei fără fir. În momentul în care a apărut pata de întuneric, l-a văzut pe slăbănog cum se uită cu o faţă nedumerită, când prin ocular, când peste camera de filmat, direct spre pata neagră apărută în mod neverosimil. După ce emisfera de întuneric a dispărut, Victor a remarcat că Petreanu vrea să traverseze fără a se opri din filmat. A scos telefonul şi a apăsat butonul de apelare rapidă alocat lui Mişu. Imediat, l-a văzut pe Mişu cum ţâşneşte de după grămada de nisip, apoi l-a observat pe slăbănog cum îndreaptă camera spre fugar, însă, pentru că se aştepta la asta, Victor i-a pus mâna pe obiectiv.

          – Nu, tăticu’, nu aşa ne-a fost vorba. Demonstraţia s-a terminat, nu mai ai ce filma. Şi a tras de obiectiv, îndreptându-l în jos şi împiedicându-l pe celălalt să mai filmeze.

          Piticania, cu o forţă nebănuită, i-a secerat picioarele şi, renunţând la filmat, dar fără să lase camera din mână, a luat-o la goană după Mişu, care dăduse deja colţul în bulevard. Când a auzit motorul ambalat şi scrâşnetul roţilor pe asfalt, Victor a ştiut că deocamdată totul decurge conform planului său. Slăbănogul n-ajunsese încă la colţul străzii. Urmărindu-l în continuare cum aleargă cu camera în mână, Victor s-a ridicat de jos, a traversat rapid străduţa şi a intrat în clădirea părăsită. A recuperat aparatul, apoi a ieşit pe partea cealaltă a clădirii, făcându-şi loc printre bălăriile de la marginea terenului viran. A traversat terenul în diagonală, ocolind câteva grămezi de moloz şi o parcelă de urzici, intrând apoi printre două garduri, pe un drumeag care ieşea în stradă. Ajuns în stradă, a privit înapoi, a văzut că nu vine nimeni după el şi a revenit la un mers liniştit, de om care-şi face plimbarea de dimineaţă. Feţei îngrijorate de până atunci i-a luat locul un zâmbet mulţumit. Totul decursese aşa cum se aşteptase.

          Pe la şapte şi jumătate l-a sunat Mişu:

          – Cum e, i-ai păgubit?

          – E bine totul. Partea ta e două sute, dar întâi trebuie să vând marfa.

          – Două sute de euro?

          – Nu. Verzişori.

          – A, e bine şi aşa! Da’ ştiu că-ţi erau datori, nu glumă!

          – Mişule, ar fi bine să stai ascuns câteva zile.

          – Bine, mă! Nu-ţi fă griji, că nu mi-au văzut nici tălpile de la pantofi.

          – Te cred, dar ştii tu! Paza bună…

          – Stai liniştit! Bag maşina în garaj şi două zile mă uit la televizor.

          Victor nu-i spusese lui Mişu despre ce-i vorba, iar acum îi părea rău că-l băgase în treaba asta. Ţinea la el şi n-ar fi vrut să păţească ceva. Abia astăzi văzuse că slăbănogul e un profesionist, iar asta-l convingea de pericolul ce plutea în jurul întregii afaceri. Şi acum îl dureau picioarele sub genunchi, unde primise lovitura lui Petreanu. Şi-a dat seama că nu e indicat să mai ţină aparatul la el, măcar o vreme. S-a dus pe malul canalului, unde era un buncăr vechi, nemţesc, în care-şi ascundea ţigările când era elev. A îndepărtat cărămida care masca încă scobitura din perete şi a pus aparatul împreună cu ochelarii înăuntru. Ascunzătoarea asta n-o mai cunoştea decât un vecin din copilărie, care era plecat din ţară de opt ani şi despre care se spunea c-ar fi murit prin Franţa.

          S-a întors acasă liniştit, acum nu mai avea altceva de făcut decât s-aştepte oferta lui Petreanu. Îi părea bine că slăbănogul îşi dăduse arama pe faţă. Asta-l îndreptăţea pe el să-şi impună condiţiile de acum înainte, celălalt nu mai putea să comenteze. Victor se simţea foarte pregătit să negocieze la sânge, nu mai era hoţul mărunt şi grăbit de anul trecut. Învăţase să aibă răbdare.

         

          ***

 

          Pentru cineva care intra în pub şi îi vedea din spate, cei doi ar fi putut să pară gemeni. Amândoi aveau aceeaşi înălţime, acelaşi spate atletic terminat cu câte o ceafă groasă, aceeaşi tunsoare de boxeri şi aceeaşi îmbrăcăminte: pantaloni crem şi cămăşi albe cu mânecă scurtă. Din faţă nu mai semănau defel. Unul era tânăr, avea un bronz proaspăt, figură elegantă şi un zâmbet jovial, iar celălalt părea să aibă puţin peste cincizeci de ani, avea faţa turtită ca a unui buldog şi un rictus ce te făcea să presupui că strânge o felie de lămâie între dinţi. Îşi spuneau Jim şi John, însă fiecare dintre ei ştia că numele celuilalt e altul. Amândoi păreau plictisiţi de discuţia pe care o purtau, lăsând impresia că abia aşteaptă să plece. Veniseră pe rând: întâi Jim, frumosul, apoi, la numai câteva minute, cel cu faţa strivită. Lăsaseră impresia că s-au întâlnit întâmplător şi se salutaseră cordial, ca două cunoştinţe vechi:

          – Hello, Jim!

          – Hello, John! Ce mai faci? Cu ce ocazie pe la Londra?

          – Afaceri, ca de obicei. Au trecut vremurile în care călătoream de plăcere.

          Privindu-i faţa acră, nu te puteai abţine să te întrebi ce anume i-ar fi făcut vreodată plăcere? Au mai continuat câteva minute cu politeţurile. Stăteau amândoi la bar, pe singurele scaune rotative aşezate în partea dreaptă a tejghelei. În cealaltă parte, cea din dreptul uşii, veneau din când în când clienţi care comandau şi apoi se retrăgeau la câte o masă.

          Cei doi vorbeau o engleză corectă, deşi păstra fiecare accentul altei limbi. La John se simţea rusa vorbită prea multă vreme ca mai să poată scăpa vreodată de ea, iar Jim avea ceva rupt în modul de exprimare, ceva ce te ducea cu gândul la o limbă scandinavă. După câteva minute de discuţii aparent amicale, au început să vorbească mai încet, întrerupându-şi conversaţia când venea cineva la bar sau când ajungea barmanul în dreptul lor să ia vreo sticlă de pe raft. Jim a fost cel care a schimbat subiectul conversaţiei:

          – Am văzut filmarea pe care mi-ai trimis-o, dar calitatea e prea slabă şi nu se poate face o analiză concludentă a fenomenului.

          – Nu ţi-am trimis-o pentru analiză, ci ca să vezi ce am de vânzare. Dacă eşti interesat şi stabilim un preţ, o să primeşti filmarea originală, unde poţi distinge şi termenul de expirare al sticlelor goale de pe jos.

          – Nu intenţionez să discut despre bani până nu ştiu pe ce ar trebui să-i dau. Putem face o ofertă numai după ce analizăm filmul original. Trebuie să ne convingem că filmul nu e măsluit sau că nu s-a folosit vreun trucaj la filmare. Cu un calculator şi ceva practică în domeniu, orice puşti poate realiza un filmuleţ plauzibil la prima vedere.

          – Filmul e autentic, filmarea n-am primit-o de la altcineva, a fost făcută acum două zile de omul meu. Şi nu e vorba de niciun trucaj, cel care a făcut filmarea a studiat terenul imediat după demonstraţie şi n-a găsit urma niciunui truc.

          – Vrei să spui că individul care a făcut demonstraţia n-a fost acolo? A proiectat raza aceea de întuneric de undeva de la distanţă?

          – Ba da, a fost acolo, dar…

          John s-a oprit fără să-şi mai termine fraza. Spusese mai mult decât ar fi fost cazul s-o facă, celălalt părea mai abil în arta vorbirii. Iar el fusese avertizat că trebuie să obţină doar o ofertă de principiu, o ofertă care să constituie un punct în plus în faţa celuilalt cumpărător, cel cu care intenţionau de fapt să negocieze.

          – Uite ce e! Avem de vânzare exact ce ai văzut pe film. Dovada o vom face înainte să vă cerem banii, dar trebuie să ştim în ce măsură sunteţi dispuşi să plătiţi, n-avem timp de pierdut cu cine nu-şi permite să finalizeze o negociere de asemenea anvergură.

          – Despre ce sumă e vorba?

          – O sută de milioane.

          – N-am libertatea să negociez la o asemenea valoare şi te asigur că n-o va face nici altcineva, fără informaţii suplimentare. În afacerea asta sunt în joc prea multe necunoscute şi prea puţine certitudini. Fenomenul acesta e produs de un dispozitiv portabil sau de o instalaţie netransportabilă, consumă un watt sau un terawatt, poţi sta în mijlocul petei de întuneric sau razele acelea sunt radioactive? Filmarea originală ar putea răspunde măcar unora dintre aceste întrebări.

          John ar fi putut să-i spună că nu poate fi prea mare din moment ce un singur individ a făcut demonstraţia, iar apoi a fugit cu dispozitivul la el fără să-l mai poată ajunge cineva din urmă. Însă nu voia să mai spună ceva din care celălalt să facă noi deducţii. Dacă şeful va decide, atunci îi va da filmarea originală, cea pe care o primiseră deja din România. Lui Jim îi dăduse copia făcută de către omul lor de la Bucureşti, pe care acesta le-o trimisese cu două zile în urmă, imediat după demonstraţie.

          Deocamdată nu mai era nimic de făcut, negocierea se lovise de piedici peste care cei doi n-aveau dezlegare să treacă. S-au salutat la fel de cordial ca la începutul discuţiei şi au plecat, fiecare în altă direcţie, pierzându-se repede pe străduţele ce păstrau încă aerul Londrei Victoriene. După cinci minute, amândoi vorbeau aprins la telefoanele mobile.

         

          ***

 

          În Langley, Virginia, un soare puternic transformase dupăamiaza într-un cuptor infernal. Ziua toridă părea că oprise timpul, lipsa oricărei mişcări sugerând că te afli în mijlocul unei scene cu recuzită de mucava, al unei fotografii tridimensionale lipsite de viaţă. Nici măcar un fir de iarbă sau frunza vreunui copac nu clintea sub o cât de mică adiere. Toate astea erau însă valabile numai afară, sub arşiţa insuportabilă; în sediul CIA, cursul zilei se derula normal.

          În partea de nord a clădirii, într-o încăpere largă, lipsită de ferestre şi fără nicio legătură cu canicula de afară, lumina ambientală era alcătuită numai din strălucirea unor monitoare imense care acopereau în întregime pereţii. În dreptul monitoarelor stăteau, la câteva panouri de comandă, operatori care modelau cu îndemânare imaginile din faţa lor, folosindu-se de zoom-uri, filtre de culoare, convertoare de imagini, amplificatoare de rezoluţie, instrumente de decupat şi lipit, toate de natură digitală, desigur.

          În mijlocul încăperii, stând în picioare, discutau doi indivizi cu vârste respectabile, amândoi îmbrăcaţi în civil, însă cu atitudini milităroase. Toată scena părea desprinsă dintr-un film de spionaj, lipsind doar tipa cu corp de supermodel, care se fâţâie tot timpul filmului pe lângă personajele principale, fără să aibă ceva de făcut, şi care la final este salvată cu mari eforturi din mâinile personajului rău de către personajul bun.

          Cei doi, văduviţi fiind de prezenţa superbului exemplar feminin, se dovedeau a fi ancoraţi cât se poate de adânc în viaţa reală şi purtau o discuţie care demonstra că cea mai puternică ţară din lume îşi întinde sfera de interes mult peste propriile graniţe. Cu atât mai mult în cazul noilor descoperiri, pentru care prezenţa concurenţei constituie întotdeauna un certificat de calitate.

          – Trebuie să procurăm cât mai repede filmarea originală, cea pe care mi-ai adus-o nu poate demonstra veridicitatea fenomenului.

          Pe toate monitoarele răspândite de jur împrejur se vedeau frame-uri sau fracţiuni de frame-uri din filmarea cu producerea petei de întuneric, filmare primită de către agentul lor din Londra de la cei care voiau să vândă. Analiza filmării dura, neîntrerupt, de peste douăzeci şi patru de ore, de când o primiseră şi căpătaseră certitudinea că merită studiată atent.

          – Avem deja informaţii care ne confirmă că nu-i vorba de o cacealma, prin urmare nu asta trebuie să ne preocupe în momentul de faţă. Important e să găsim urgent sursa filmării şi, prin ea, invenţia în sine. Aţi reuşit să stabiliţi coordonatele locului în care s-a făcut demonstraţia?

          – Nu chiar. Filmul e prea scurt, rezoluţia prea mică, iar aparatul de filmat a rămas tot timpul în aceeaşi poziţie, furnizându-ne, practic, un singur cadru. Filmul primit de noi a fost făcut cu telefonul mobil de pe un monitor pe care presupun că rula filmarea originală. Pe perioada apariţiei petei de întuneric, în centrul monitorului se reflectă imaginea unui televizor din cameră, unde am surprins o secvenţă din filmul „Marea evadare”. După frecvenţa cadrelor, am dedus că emisiunea a fost difuzată în sistem PAL. Asta restrânge destul de mult aria de căutare. Dacă ţinem cont şi de arhitectura ruinei clădirii din filmare, cred că e vorba de o ţară est-europeană, probabil România sau una dintre componentele fostei Iugoslavii. În timpul apariţiei reflexiei, pe ecranul televizorului nu se distinge nicio siglă şi nu apare nicio subtitrare. Am studiat programele televiziunilor din ţările respective pe ultima săptămână, însă, din păcate, filmul acesta a fost difuzat şi în Croaţia, şi în Serbia, şi în România. De ce crezi că nu e o cacealma?

          – Cel care l-a contactat pe agentul nostru e membru într-o structură paramilitară al cărei şef a luat ieri legătura cu conducătorul unei grupări arabe, grupare susţinută financiar de trei dintre cei mai puternici decidenţi ai preţului petrolului. Condiţiile în care s-au întâlnit lasă să se întrevadă premisele unei negocieri de anvergură şi ar fi o coincidenţă prea mare să nu discute chiar despre noua lor achiziţie. Nu s-ar aventura într-o astfel de negociere dacă n-ar avea de vânzare ceva foarte serios.

          – Deci, chiar au dispozitivul care produce fenomenul filmat?

          – Nu încă. Cel care ne-a dat filmul nu ştie nici cum arată, nici cât de mare, nici cât de puternic e dispozitivul care produce fenomenul respectiv, deşi susţine că filmarea a fost realizată de către omul lor. Nu înţeleg cum au putut să realizeze filmul şi să le scape totuşi vânzătorul! Vreau să mă anunţi de îndată ce vei mai scoate ceva din imaginile astea.

          – Mă îndoiesc că mai putem face ceva, băieţii mei au stors-o ca pe o lămâie. Ar fi indicat să te axezi pe procurarea filmării originale.

          – Nu cred c-o vom putea obţine încă. Probabil vor pretinde s-o plătim separat şi o vom face, indiferent de preţ, însă nu cred că se vor grăbi, din moment ce au făcut filmarea doar de trei zile. Dacă asta-i tot ce au deocamdată, nu vor fi dispuşi să ne dea originalul până nu vor intra în posesia obiectului vânzării.

          – De unde ştii că au făcut filmarea acum trei zile?

          – Aşa a afirmat omul lor de la Londra, într-un context în care n-avea niciun interes să mintă.

          – Atunci nu poate fi vorba decât de România, un post de televiziune românesc a avut în program „Marea evadare” alaltăieri seară, pe când în Croaţia şi Serbia l-au difuzat abia cu cinci zile în urmă.

          Pe faţa celuilalt s-a ivit un zâmbet de satisfacţie. Era prima informaţie demnă de luat în seamă, primul amănunt important.

          – În cazul acesta, avem deja un punct de plecare. Ştiu cine-i omul lor din România. Trebuie să-l supraveghem şi să aflăm dacă lucrează singur sau mai sunt implicaţi şi alţii. Mă duc să-i pun la treabă pe cei din Bucureşti, tu vezi dacă mai poţi scoate ceva de aici. Şi a arătat cu bărbia spre monitoarele de pe pereţi, după care a părăsit grăbit încăperea.

          Celălalt a rămas pe gânduri câteva clipe, apoi s-a îndreptat către operatorii din faţa ecranelor. Era în continuare convins că aflaseră tot ce se putea afla din filmuleţul primit. Ar fi fost cu totul altceva să aibă la dispoziţie filmul original. Cu toate astea, analiza materialului va continua susţinut. Se întâmplă des ca amănunte trecute cu vederea de mulţi observatori să dezvăluie până la urmă informaţii edificatoare.

         

          ***

 

          Mărunţelul se plimba nervos prin spatele biroului, gesticulând agitat şi vorbind pe un ton agresiv, fără să-i pese că individul din faţa lui era de două ori mai mare decât el. Părea obişnuit să dea ordine, iar gorila cu care vorbea lăsa impresia că e făcută să le asculte.

          – Ţi-am cerut să obţii un preţ orientativ, era vorba de un acord de principiu, nu ţi-am pretins să semnezi un contract, iar tu vii şi-mi spui că individul te-a dus de nas şi nu s-a angajat cu absolut nimic?

          – Îmi pare rău, domnule, mi-a cerut amănunte pe care am considerat că nu e bine să i le dau până nu intrăm în posesia dispozitivului. Dacă le dăm filmarea originală, e posibil să treacă peste noi şi să meargă direct la sursă. Cu tehnica lor, există riscul să afle de pe film tot ce-i interesează.

          Mărunţelul, deşi nu părea în vârstă, fusese colonel de securitate în fosta RDG şi ştia bine la ce nivel a ajuns tehnica actuală. Era conştient că dreptatea e de partea celuilalt, însă era prea furios ca să-i mai pese de justeţea argumentelor lui. La rândul său, colonelul negociase cu arabul toată ziua şi nu obţinuse nici el vreo ofertă, nici măcar una de principiu, aşa cum îi pretindea malacului din faţa biroului. El fusese mult mai generos în timpul negocierii şi-i arătase celuilalt filmarea originală, cu speranţa că-l va impresiona, însă, în afara unei reacţii de uimire nemascată, nu primise nimic concret: nu se rostise nicio sumă, nu se făcuse nicio promisiune. Iar asta era partea bună. Partea rea, partea cu adevărat dramatică a negocierii era afirmaţia pe care o făcuse arabul la sfârşitul discuţiei: „Întunericul nu omoară pe nimeni, domnule Wolfrick!”. Remarca dădea de înţeles că el, liderul unei formaţiuni teroriste menite să ucidă, nu era interesat de o asemenea achiziţie şi rupea punţile unei viitoare negocieri pe tema asta. Colonelul Wolfrick se bazase prea mult pe clientul arab şi nu mai luase în calcul altă variantă, iar acum îşi muşca buzele. Mai avea o mulţime de posibili clienţi, însă eşecul acesta va ajunge la urechile tuturor, iar la următoarea negociere preţul de pornire va fi mult mai mic.

          Acordul de principiu, pe care sperase să-l obţină omul său de la agentul CIA căruia îi făcuse oferta, era menit iniţial să aibă valoare de argument în negocierea cu partenerul arab. Acum, după ce arabul se arătase dezinteresat, o eventuală ofertă a americanilor ar fi fost binevenită, ar fi reprezentat o alternativă de luat în seamă, chiar dac-ar fi fost mai riscantă şi mai puţin valoroasă. Lipsa de interes a celor mai importanţi doi posibili clienţi îl făcea pe Wolfrick să se întrebe dacă nu cumva supraevaluase invenţia pe care spera s-o procure din România. În condiţiile nou apărute era nevoit să facă o selecţie mult mai atentă în vederea alegerii următorului client pe care să-l contacteze, iar înainte de asta vedea necesară o reevaluare valorică a obiectului pus în vânzare. Evaluare cu atât mai dificilă cu cât trebuia făcută în lipsa obiectului respectiv, caracteristică specifică tipului de comerţ practicat de Wolfrick.

          Dar la toate astea n-avea rost să se gândească acum, deocamdată trebuia să rezolve cealaltă problemă pentru asta-şi chemase subalternul, pe John Lewitt. Şi-a impus să-şi stăpânească nervozitatea provocată de eşecul negocierii sale cu arabul şi amplificată de vestea că nici negocierea cu americanii nu dusese la vreun rezultat. Oricine va fi cel care va cumpăra, era esenţial să se preocupe deocamdată ca el să aibă ce vinde. Pentru asta era necesară supervizarea tranzacţiei care urma să aibă loc la Bucureşti. Pe un ton mai calm, făcând eforturi vizibile să se stăpânească, Wolfrick s-a adresat celui din faţa sa:

          – Am vorbit cu Petreanu, i-am dat mână liberă să obţină invenţia prin orice mijloace. Are la dispoziţie jumătate de milion de dolari, dar, la cât e de lacom, s-ar putea să nu-i folosească şi să rateze tranzacţia încercând să obţină dispozitivul gratis, pentru a păstra el toţi banii. Deseară pleci în România şi te asiguri că nu face vreo prostie. Vreau neapărat dispozitivul, cu bani sau fără bani. Şi repede, să nu ne trezim cu concurenţa pe cap.

          – Şi cu românul ce facem?

          – Vrei să spui: cu românii! Se pare că vânzătorul nu e decât un intermediar. Inventatorul e un altul, căruia nu-i ştim încă identitatea, dar trebuie să i-o aflăm. Îi elimini pe amândoi, pe vânzător şi pe inventator, însă numai după ce afli cine mai ştie despre asta. Te vei asigura că nu mai rămâne nimeni care să poată vinde altcuiva.

          – Şi Petreanu?

          Colonelul şi-a dus mâna la tâmplă, unde o apăsare interioară îi amintea că nu dormise de peste patruzeci de ore. Agentul său din România era un individ antipatic, la care avusese intenţia să renunţe de mai mult timp. Îl racolase când acesta făcea parte dintr-un serviciu de pază a ambasadelor, atunci părea o achiziţie bună. Începuse să-l plătească periodic, cerându-i în schimb mici informaţii de care nici nu se folosise. Serviciul de pază se desfiinţase la scurt timp, iar românul continua să ceară bani fără să mai aibă ce oferi în schimb. Curând, Wolfrick constatase că individul nu-şi mai caută de lucru, mulţumindu-se să trăiască din banii primiţi ca pe o sinecură, şi nu erau şanse să-l mai poată folosi vreodată la ceva. Tocmai se hotărâse să-l scoată de la plată, când celălalt venise pe neaşteptate cu filmarea asta care-l spăla de toate păcatele. Colonelul era însă un om pragmatic, ştia că de data asta fusese vorba de o întâmplare care n-o să se mai repete şi că de acum înainte Petreanu se va considera mai îndreptăţit decât oricând să ceară bani fără să mai facă ceva pentru ei.

          – După ce finalizăm afacerea, nu mai avem nevoie nici de el.

          – Am înţeles.

          – Ai grijă ce faci! Trebuie să fim singurii beneficiari ai dispozitivului, altfel n-are nicio valoare.

          – Am înţeles, domnule! Şi John Lewitt dădu să ia poziţie de drepţi, dar se opri în ultimul moment: „Ce dracu, doar nu mai sunt în armată.”. Salută scurt, aproape ca un civil, apoi ieşi din încăpere.

Daniel Barbu

Daniel Barbu

S-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş. A publicat proză scurtă în revistele online SRSFF şi Gazeta SF.

More Posts