GSF56 banner01-650

          Victor Măerean era speriat şi nervos, sau, mai bine spus, era când speriat, când nervos, de trei ore nereuşind să se decidă care dintre stările astea două ar trebui să primeze. După-amiază, pregătindu-se să iasă din casă, şi-a verificat din obişnuinţă portofelul şi a constatat că-l buzunărise cineva. Nu părea să lipsească ceva din portofel, însă banii erau aşezaţi invers.

          Încă din copilărie, Victor avea obiceiul să-şi definească periodic mici superstiţii proprii, pe care le respecta cu stricteţe, considerând că dacă le încalcă va avea ghinion. În ultimii ani îşi impusese să renunţe la astfel de manifestări puerile şi scăpase treptat de ele, rămânând cu un singur obicei inofensiv: îşi punea mereu banii în portofel cu aversul spre interior, regulă pe care n-o încălcase niciodată. Acum erau aşezaţi invers. Deşi nu ştia sigur câţi bani trebuia să aibă, a presupus că erau toţi, fiindcă teancul era suficient de gros, aşa cum şi-l amintea. Erau aşezaţi în ordine descrescătoare, ca de obicei, însă erau întorşi cu aversul spre exterior. În primul moment s-a enervat, fiind revoltat de fapta în sine: „Uite dom’le cum te fură derbedeii ăştia, în loc să se ducă la muncă!”. Apoi s-a calmat brusc, la fel cum se şi enervase, nu pentru c-ar fi realizat că unul dintre „derbedeii ăştia” e chiar el, ci străfulgerat de alt gând: de fapt, din portofel nu-i lipsea nimic! Şi atunci, cine şi de ce l-a buzunărit? Abia în acel moment a făcut legătura cu afacerea în care intrase şi s-a panicat. A deschis din nou portofelul şi i-a verificat meticulos întreg conţinutul. Nu lipsea absolut nimic şi, oricât de atent a căutat, nu era nimic în plus. Cu toate astea, îi umblase cineva în portofel. În minte i-a apărut imaginea unei mâini înfipte în buzunarul său şi l-a cuprins din nou furia: „Cine să mă facă pe mine, domnule? Pe mine, care pot să dau lecţii la toţi şuţii!? Imposibil!”. Şi totuşi era posibil, dovada era în mâna sa. Un gând trecător i-a spart iarăşi furia în mii de bucăţele şi l-a îndemnat să facă cercetări amănunţite prin casă. După câteva minute a constatat că îi verificase cineva şi apartamentul. Urmele erau mult mai vizibile decât cele din portofel, însă, la dezordinea din casă, n-ar fi observat nimic fără să caute în mod special. S-a simţit iarăşi încorsetat de teamă şi s-a aşezat pe marginea patului. Şi-a aprins o ţigară şi a-nceput să fumeze, scrumând pe jos fără să-şi dea seama.

          Trecuseră trei zile de când Petreanu, slăbănogul cu care aranjase afacerea, făcuse filmarea şi nu mai dăduse niciun semn. Asta nu era o problemă, Victor nu se grăbea şi presupunea că astfel de afaceri nu se fac aşa, cât ai bate din palme. Dar convingerea că Petreanu e cel care-i umblase prin casă îi provoca o spaimă ce-i paraliza toate gândurile. Şi mai era şi portofelul. Cum de putuse să-i umble tocmai lui în portofel? Furnicăturile de frică simţite până atunci s-au transformat din nou într-o mâncărime nervoasă care l-a ridicat de pe pat, forţându-l să se plimbe prin casă, furios şi cu ţigara în mână. În mintea lui, frica şi furia nu puteau coabita. Acum era precum leul în cuşcă, nu-i mai păsa de pericolul la care-l expunea afacerea cu aparatul, îl rodea orgoliul său de profesionist buzunărit pe nesimţite.

          Treptat, furia i s-a topit în mod firesc, şi nu alungată de frica de până atunci. După ce s-a mai calmat, a realizat că instinctiv, nu raţional, ştiuse că e posibil ca individul să-i caute prin casă, acesta fiind motivul pentru care ascunsese aparatul şi ochelarii. Şi iată că fostul bodyguard trecuse la fapte, era dintre cei care nu stăteau mult pe gânduri. Nu-l învinovăţea pe Petreanu, era convins că şi el ar fi procedat la fel dac-ar fi fost în locul lui, însă abia acum realiza că n-are pregătită nicio stratagemă pentru efectuarea transferului în condiţii de siguranţă. Trebuia să găsească o metodă care să-i asigure o tranzacţie reuşită. Îi trebuia un plan, un plan bine conceput, nu unul făcut în pripă.

          Toată seara s-a frământat căutând o idee care să-l scoată din impas. Noaptea care a urmat a fost o noapte albă, plină de gânduri negre. Avea mereu impresia că deschide cineva uşa de la intrare, că se aud voci necunoscute pe scara blocului. A adormit târziu, spre dimineaţă, când afară mijea de ziuă, iar somnul i-a fost năpădit de visuri rele, în care sute de Petreni îi răvăşeau casa în căutarea aparatului.

          S-a trezit pe la zece şi jumătate, dar a continuat să lenevească întins în pat. Lumina unei zile însorite de vară intra pe fereastră, descoperind toate cotloanele încăperii şi alungând toate fricile nopţii. Ascultând rumoarea obişnuită a străzii, ajunsă în cameră prin fereastra întredeschisă, Victor a fost pătruns de o linişte plăcută şi s-a mirat de pericolele imaginate seara trecută. Acum i se părea destul de deplasată toată spaima lui din ziua precedentă şi de peste noapte. A revenit la vechea idee, că important e să pună mâna pe bani, după aia… se va descurca el cumva. Până la urmă, dacă le dă aparatul şi primeşte banii, ce treabă mai au cu el? Oricum, se gândea să plece în străinătate, undeva pe o plajă exotică. Va pleca imediat după tranzacţie şi-i va lăsa cu buza umflată în cazul în care-l vor mai căuta.

          S-a ridicat din pat şi şi-a băut cafeaua de dimineaţă întins pe şezlongul din balcon, cu ţigara în mână, ascultând emisiunea care se auzea la radioul vecinului de alături. În continuarea balconului său, după un zid acoperit cu cărămidă aparentă, era balconul unui apartament din blocul vecin. Zidul despărţitor se prelungea destul de mult peste balustradă, împiedicându-l să vadă în balconul alăturat, motiv pentru care nu ştia încă cine locuieşte lângă el. După emisiunile ascultate la radioul celuilalt în toţi anii aceştia, emisiuni predominate de concerte simfonice, îi atribuia vecinului toate calităţile unui om cultivat, considerând că e vorba de vreun bătrân educat în vremurile când şcoala era mult mai exigentă. Mulţumindu-se cu portretul imaginat, Victor îşi înfrânase curiozitatea de a afla cum arată proprietarul balconului vecin. Prefera să-l considere în continuare un aristocrat, cu atât mai mult cu cât muzica venită de alături reuşea întotdeauna să-i insufle o stare plăcută şi, într-o oarecare măsură, să-i creeze iluzia că şi el, apreciind muzica bună, dă dovadă de stil şi educaţie aleasă.

          Într-o astfel de stare l-a surprins pe la ora unu apelul telefonului. A răspuns pe un ton agasat, deranjat de faptul că e nevoit să-şi întrerupă tabietul:

          – Alo!?

          – Trebuie să facem tranzacţia, clientul a văzut filmarea şi e mulţumit de marfă.

          Victor a recunoscut vocea slăbănogului încă de la primele silabe şi a simţit iarăşi cum fierbe sângele în el şi-l cuprinde enervarea.

          – Ce vorbeşti, dom’le? Acuma te interesează tranzacţia, dar când mi-ai răscolit casa nu te mai interesa. Ai vrut să mă faci, nu?

          – Domnule Măerean, doar nu-ţi închipuiai că voi continua o afacere de asemenea anvergură fără să ştiu foarte bine cu cine am de-a face?

          – Şi, după ce mi-ai verificat borcanele de bulion din cămară, ai aflat cu cine ai de-a face? Mă crezi tâmpit? Spune mai bine c-ai vrut să furi, nu să cumperi!

          – Şi dac-ar fi aşa, tocmai dumneata te-ai găsit să-mi faci morală? Oricine ar fi procedat la fel în locul meu, merita să-ncerc.

          – Ce să-ncerci, domnule? Nu ţi-am spus că eu nu sunt decât un intermediar, că aparatul nu e la mine?

          – Pierdem timpul, domnule Măerean! Ce-a fost a fost, hai să trecem la afaceri! Când ne putem vedea? Voi accepta toate condiţiile dumitale pentru următoarea întâlnire.

          – Eu nu mai sunt în măsură să stabilesc nicio condiţie, domnule! Vânzătorul s-a speriat după ce l-ai alergat la demonstraţie şi nu m-a mai contactat.

          – Bănuiesc că ştii cum să dai de el dacă va fi cazul?

          În vocea celuilalt s-a simţit îngrijorarea şi asta i-a plăcut lui Victor: „Să mai fiarbă şi el, nu numai eu.”. A fost încântat şi de găselniţa cu vânzătorul speriat, în felul ăsta mai câştiga timp să-şi alcătuiască un plan pentru efectuarea schimbului în siguranţă.

          – L-am căutat, dar nu răspunde la telefon şi nu e nici acasă. Aştept să se liniştească şi să mă sune, apoi o să te caut eu pe dumneata.

          – Eşti sigur c-o să te sune, domnule Măerean?

          Vocea celuilalt pierduse din îngrijorarea de mai devreme şi căpătase în schimb o doză de impertinenţă. Victor a simţit nevoia să-i răspundă la fel:

          – N-o să caute alt intermediar, dacă asta ai vrut să insinuezi. După ce mă sună, am să te caut eu, să-ţi spun cum facem, şi de data asta nu mai vreau surprize, altfel caut eu alt cumpărător.

          A închis fără să-i mai dea celuilalt timp la replică. Şi-a luat de pe masă portofelul rămas acolo de când îi făcuse inventarul, l-a băgat în buzunar şi a ieşit din casă cu un aer de om fără griji. Se simţea din nou stăpân pe situaţie.

         

          ***

 

          Generalul Langston se aşezase în fotoliul din spatele biroului şi se străduia să rămână calm, deşi ar fi preferat să-şi reînceapă plimbarea agitată prin birou, plimbare care-l ajuta întotdeauna să-şi pună ordine în idei. Aştepta doi fizicieni de la NASA, care-i fuseseră prezentaţi cu funcţiile lor civile, dar despre care ştia foarte bine că sunt militari. Însă, pentru păstrarea aparenţelor, trebuia să lase impresia că ştie doar ceea ce i s-a spus despre cei doi, de către oficialii de la NASA. În ciuda obiceiului, Langston îmbrăcase astăzi uniforma militară, care spera să-i creeze un ascendent asupra celor doi, amândoi maiori, după informaţiile sale. Întâlnirea de astăzi era legată de afacerea neagră, cum fusese numită codificat operaţiunea pornită de la filmul cu pata de întuneric.

          Capacităţile instituţiei pe care o conducea generalul nu erau foarte mari, dar compensau prin accesul necondiţionat la resursele tuturor celorlalte agenţii, la suportul material şi uman al celor mai bine dotate instituţii. Cu doi ani în urmă, la finalul cazului Zabriskie, preluase complet conducerea FBI pentru două săptămâni, până la prinderea celor patru atentatori.

          Langston conducea instituţia de şase ani şi îi urmase lui Austin Craig, cel care o înfiinţase. Craig, care nu fusese militar de carieră, reuşise cu optsprezece ani în urmă, pe vremea când era senator, să convingă atât preşedintele cât şi congresul de necesitatea înfiinţării unei instituţii care să acţioneze ca un liant între toate agenţiile federale. Beneficiase şi de ajutorul conjunctural al situaţiei încordate care trenase aproape doi ani, situaţie creată de rivalitatea dintre CIA şi NSA, care dusese la cea mai mare scurgere de informaţii de interes naţional din timpul şi de după perioada războiului rece. Craig se ocupase de înfiinţarea instituţiei şi, pentru că era cel mai în măsură să-şi coordoneze propria creaţie, fusese numit la comandă, unde rămăsese timp de doisprezece ani. Treptat, Austin Craig reuşise să-i modifice statutul de funcţionare şi să obţină prerogative care, dacă ar fi existat în proiectul său iniţial, ar fi făcut imposibilă aprobarea înfiinţării instituţiei. Din momentul în care conducerea fusese preluată de către Langston, acesta nu mai simţise nevoia niciunei modificări, pentru că preluase o instituţie aflată, de facto, deasupra tuturor instituţiilor cu caracter executiv. Generalul fusese mâna dreaptă a lui Craig încă de la început, perioadă în care-l ajutase pe fostul senator să-şi racoleze oameni de legătură în toate agenţiile importante, iar acum îi folosea la fel de eficient ca şi predecesorul său, anulând de multe ori timpul pierdut prin respectarea strictă a regulilor birocratice.

          În urmă cu două zile, Ferguson de la CIA venise la el cu filmarea şi cu datele în posesia cărora se aflau la momentul respectiv. După ce-i prezentase toate elementele de început ale afacerii negre, urmând un traseu cronologic, Ferguson îi adusese la cunoştinţă ultimele informaţii obţinute, care modificau sau, mai bine spus, completau imaginea de ansamblu asupra operaţiunii şi personajelor implicate:

          – N-am vrut să vă irosim inutil timpul, însă acum avem certitudinea că ne confruntăm cu o problemă extrem de serioasă. Autorul filmării e omul lui Wolfrick în România, un oarecare Petreanu. Acesta a luat astăzi legătura cu cel de la care vrea să cumpere şi, după ce am analizat înregistrarea convorbirii, am ajuns la concluzia că vânzătorul e convins că are ceea ce pretinde. Analiza tonului vocii arată că în privinţa asta nu minte. Ascunde însă adevărul în privinţa motivului pentru care l-a amânat pe Petreanu. Există posibilitatea să fie doar o tactică menită să-l ţină-n şah pe cumpărător, sau să-l convingă pe acesta că nu poate obţine din altă parte ceea ce oferă el. În felul acesta se asigură că Petreanu nu va încerca să ia legătura direct cu inventatorul sau că nu va căuta o altă cale pentru a obţine invenţia. Este la fel de posibil să-l amâne doar pentru a avea timp să-şi ia măsurile de precauţie necesare finalizării unei tranzacţii de asemenea anvergură. Vom putea deduce ce-i ascunde lui Petreanu abia după ce-i vom construi lui Măerean, vânzătorul, un profil psihologic. Deocamdată nu ştim prea multe despre el, însă cei de la Bucureşti s-au pus în mişcare şi vom avea curând informaţiile necesare.

          Anterior vizitei lui Ferguson, Langston primise de la acesta un dosar cu expunerea concisă a obiectului şi stadiului operaţiunii. După vizionarea filmului, generalul realizase imediat importanţa invenţiei şi daunele imense în cazul în care aceasta ar ajunge în mâinile oricui altcuiva. Filmarea o dusese imediat la NASA, pentru analiză, iar acum îi aştepta pe cei doi fizicieni, cu speranţa că au într-adevăr informaţii utile pentru el. În mod normal, cei doi aveau obligaţia să-i facă o informare completă, însă el cunoştea bine mentalitatea celor implicaţi în cercetare: convinşi de atotcunoaşterea lor, aceştia înţeleg foarte bine problema cu care se confruntă, doar punctual, nereuşind aproape niciodată să vadă situaţia în ansamblu. Generalul îmbrăcase uniforma intenţionând să dea un aer cât mai oficial întâlnirii şi să le sugereze, o dată în plus, importanţa cazului pentru care-i solicitase. Voia să se asigure că nu se vor mulţumi cu o informare trunchiată.

          Fără să bată la uşă, locotenentul Patrick Forsyte, care era aghiotantul lui Langston de doi ani, a intrat în birou, a luat poziţia regulamentară şi l-a informat destul de protocolar:

          – Domnule general, am fost anunţat că fizicienii de la NASA au sosit. Vor ajunge aici în câteva minute.

          – Să-i introduci la mine imediat, Patrick!

          – Am înţeles, domnule!

          – Mai bine lasă uşa deschisă! Şi după ce vor intra la mine, ia-ţi o pauza de cafea! Te voi căuta eu când o să am nevoie de tine.

          – Da, domnule, desigur!

          Locotenentul Forsyte, în ciuda tinereţii sale, avea comportamentul conservator al unui englez bătrân, iar asta îi amintea lui Langston de sfârşitul anilor şaizeci, când el, tânăr locotenent, fusese detaşat la Londra ca om de legătură cu MI5. Probabil nostalgia acelor vremuri îl influenţase pe general, cu doi ani în urmă, să-l aleagă pe Forsyte fără să mai studieze dosarele celorlalţi candidaţi. Tânărul locotenent era la curent cu afacerea neagră, şi nu acesta era motivul pentru care-i ceruse să se retragă după sosirea celor pe care-i aştepta. Voia să rămână singur cu cei doi pentru a nu le da niciun motiv să fie mai rezervaţi decât era cazul, avea nevoie de toate clarificările pe care aceştia le puteau aduce. Primise asigurări că amândoi sunt specializaţi chiar pentru genul acesta de probleme. Calificările lor îl îndreptăţeau pe general să spere la informaţii utile despre fenomenul din film, fenomen aparent fantastic, dar căruia intenţiona să-i găsească o explicaţie ştiinţifică.

          Fără să fi băgat de seamă când s-a deschis uşa de la anticameră, l-a auzit pe Forsyte cum îi îndrumă spre biroul său:

          – Pe aici, domnilor! Domnul general vă aşteaptă. Apoi, din pragul uşii, adresându-se superiorului său: Vă rog să-mi permiteţi să mă retrag, domnule general!

          – Poţi merge, Patrick! Eu mă descurc singur cu domnii.

          Pentru că nu se mai întâlniseră niciodată, s-au prezentat, deşi fiecare dintre ei ştia prea bine cu cine stă de vorbă. Langston i-a invitat să ia loc, apoi a trecut fără altă introducere la subiectul care constituia motivul întrevederii:

          – Domnilor, deşi am convingerea că aţi realizat singuri importanţa ştiinţifică a fenomenului din filmarea pe care v-am trimis-o, vreau să fiu sigur că realizaţi anvergura militară şi strategică a unei astfel de invenţii. Ar fi un mare avantaj s-o avem noi, dar o adevărată catastrofă s-o aibă altcineva, fapt ce motivează graba cu care v-am solicitat. Am să vă pun rapid la curent cu datele pe care le deţinem până acum. Filmarea a fost făcută în urmă cu cel mult o săptămână, undeva în estul Europei. Cei de la CIA m-au asigurat că nu există niciun dubiu cu privire la veridicitatea fenomenului. Cea pe care o avem este, ca să spun aşa, o filmare la mâna a doua. Cea originală, care ne-ar putea dezvălui mai multe indicii edificatoare, ne este deocamdată inaccesibilă. Filmarea pe care aţi primit-o am obţinut-o oarecum accidental şi, pentru că deocamdată ne-am blocat în drumul către invenţia propriu-zisă, ne interesează foarte mult să ştim dacă e posibil să reproducem experimentul pornind doar de la indiciile ce se pot deduce din film. Aici intervine rolul dumneavoastră şi sper că informaţiile cu care aţi venit vor lămuri, cel puţin parţial, caracteristicile tehnice ale fenomenului respectiv.

          Practic, nu le spusese mai nimic, crease doar impresia că el are toate cărţile pe masă şi aşteaptă acelaşi lucru şi din partea lor. Cel mai tânăr dintre ei s-a ridicat în picioare, precum un elev scos la tablă, lăsând impresia că nu poate vorbi stând pe scaun. De fapt, până-n urmă cu doi ani predase fizica aplicată la universitatea din Iowa şi nu-şi pierduse încă obiceiul de a ţine prelegeri plimbându-se prin faţa auditoriului. Modul de adresare, puţin bombastic, arăta că nu scăpase nici de ideea că doar el poate face afirmaţii, ceilalţi având voie doar să întrebe.

          – Domnule general, fenomenul în sine e spectaculos, cu atât mai mult cu cât pare a fi o lucrare de amator. Amplasamentul, care nu are nimic de-a face cu un laborator sau un poligon experimental, lasă impresia unei demonstraţii făcute în pripă, a unei improvizaţii încropite la repezeală, special pentru a realiza filmarea aceasta. Există, desigur, posibilitatea ca invenţia să aparţină unui institut de cercetări dotat corespunzător şi care a ajuns la asemenea rezultate după ani de studiu, iar prezentarea filmată să fi fost posibilă cu echipamentul procurat într-un fel sau altul de acolo.

          O senzaţie neplăcută, de eşec, l-a făcut pe Langston să tresară. Nu se gândise nimeni până atunci c-ar putea fi o invenţie furată de la un institut de profil. Plecaseră în mod implicit de la premisa unui singur inventator, care vrea să-şi vândă propria realizare. Ideea asta nouă era un cui în talpă, îi dădea peste cap tot raţionamentul şi făcea ca totul să pară mult mai complicat. Îi venea să-l dea afară pe tinerelul ăsta care, în loc să vină cu o soluţie, îi arăta cât de neagră e situaţia afacerii negre. Generalul a trecut peste nemulţumirea creată de presupunerea tânărului fizician şi, întrerupându-i acestuia expunerea, şi-a manifestat o curiozitate apărută odată cu noua posibilitate:

          – Care ar fi diferenţa între invenţia unui singur om şi cea a unui grup de cercetători?

          – În cazul de faţă, niciuna. Faptul că s-a putut efectua un experiment în astfel de condiţii presupune că echipamentul necesar e suficient de mic, probabil un dispozitiv portabil. Această teorie e susţinută şi de lipsa reţelei electrice într-o clădire care se află într-un stadiu incipient de construcţie, ceea ce dovedeşte că dispozitivul folosit are alimentare proprie. De altfel, chiar şi cu o alimentare de la reţea, fenomenul nu poate fi cel la care ne gândisem iniţial, din alte două motive evidente.

          – La ce fenomen vă referiţi?

          Tânărul a arătat cu bărbia spre colegul său mai vârstnic, ca şi cum celălalt era singurul în măsură să continue, apoi s-a aşezat în sfârşit pe scaun, încheindu-şi plimbarea ameţitoare care durase tot timpul expunerii. Celălalt, fără să se ridice de pe scaun, spre mulţumirea generalului care simţea deja începutul unei migrene cauzate de faptul că urmărise plimbarea nervoasă a tânărului, şi-a scos ochelarii şi a-nceput să vorbească privindu-l pe Langston în ochi:

          – În perioada războiului rece, în cadrul unei instituţii desfiinţate ulterior, s-au efectuat studii în foarte multe direcţii, pentru obţinerea unor arme neconvenţionale, multe astfel de studii fiind abandonate din cauza ineficienţei rezultatelor la care s-a ajuns. Una dintre aceste cercetări urmărea orbirea temporară a adversarului în ideea obţinerii unui avantaj tactic. Dispozitivul folosit consta într-un generator ultrasonic, care producea direcţional, pe o distanţă de câteva zeci de picioare, o vibraţie recepţionată la nivelul cristalinului, vibraţie ce perturba refracţia luminii în interiorul globului ocular, producând orbirea temporară. Însă nu poate fi vorba de aşa ceva în filmul pe care l-am văzut, întrucât opacizarea temporară a cristalinului n-ar avea nicio legătură cu alterarea filmării într-un mod similar cu cel observat pe film.

          – Adică?

          – Adică, deşi persoana care filmează n-ar mai vedea nimic, filmarea n-ar putea fi influenţată de vibraţia ultrasonică şi pe film nu s-ar vedea nimic neobişnuit.

          – Mda… Şi în ce stadiu s-a ajuns cu cercetarea la care vă referiţi?

          – După părerea mea, era în stadiu final, însă dispozitivul a fost considerat inadecvat utilizării în domeniu militar, motiv pentru care s-a întrerupt finanţarea cercetărilor şi s-a renunţat la toate rezultatele de până atunci.

          În vocea lui se simţea o revoltă tardivă, iar asta l-a făcut pe Langston să presupună că bătrânul fizician era cel care se ocupase de studiul respectiv. O curiozitate neprofesională l-a îndemnat pe general să-l întrebe pe cel din faţa sa:

          – Din ce motive a fost considerat inadecvat?

          – S-a constatat că efectele fenomenului nu puteau fi controlate riguros, orbirea fiind de multe ori ireversibilă, şi nu temporară, aşa cum se dorea. Fireşte, toate experimentele au fost efectuate pe cobai.

          – Fireşte. Şi pentru a ocoli momentul penibil, creat de faptul că bătrânul fizician răspunsese unei întrebări ce nu-i fusese pusă, generalul s-a adresat repede celui mai tânăr:

          – Cum aţi dedus că dispozitivul nu poate fi prea mare? În filmare nu apare niciun dispozitiv şi, cu toate astea, păreţi foarte sigur pe afirmaţia dumneavoastră.

          Ridicându-se iarăşi de pe scaun, tânărul a început să explice, reluându-şi traseul du-te vino prin faţa biroului lui Langston:

          – Forma sferică a petei sugerează o emisie radială, cu originea în centrul ei. Am calculat raza petei de întuneric şi am stabilit poziţia centrului sferei, care este implicit şi poziţia dispozitivului emiţător. Din păcate, dispozitivul, aşa cum aţi remarcat, nu poate fi văzut nici înainte de apariţia petei şi nici după dispariţia ei, fiind mascat de unul dintre stâlpii de beton. Grosimea stâlpului de beton este, după calculele noastre, de treizeci de inch, ceea ce înseamnă că nici obiectul care ne interesează nu poate fi mai mare. Oricum, dacă la filmare s-a urmărit ascunderea voluntară a acestuia, folosind stâlpul de beton ca paravan, cred că dispozitivul este mult mai mic.

          – De ce credeţi asta?

          – Analiza filmului ne-a dus la concluzia că filmarea s-a realizat cu o cameră ţinută de către un operator, şi nu cu una fixată pe trepied. Pe parcursul filmării apar mişcări de translaţie şi de rotaţie greu de observat cu ochiul liber, caracteristice filmării din mână. După o reproducere tridimensională a imaginii, am localizat centrul de emisie la aproximativ douăzeci de picioare în spatele stâlpului de beton, mai precis, în faţa următorului stâlp, dispus chiar la douăzeci de picioare. Faptul că paravanul, adică stâlpul care maschează dispozitivul emiţător, se află la o distanţă atât de mare de acesta, presupune că orice mişcare a cameramanului, în stânga sau dreapta, micşorează substanţial porţiunea ce rămâne ascunsă obiectivului. În acest caz, succesul unei filmări care să nu deconspire obiectul în cauză poate fi asigurat doar de dimensiunea cât mai mică a obiectului. Desigur, mai rămâne varianta ca mascarea dispozitivului să fi fost involuntară, situaţie în care ultima parte a deducţiei mele nu mai este valabilă, iar dimensiunea maximă a obiectului tinde către treizeci de inch.

          Langston pierduse demult logica explicaţiei celuilalt, îl măcina o întrebare care abia acum căpătase contur. S-a adresat de data asta bătrânului, el fiind iniţiatorul curiozităţii sale:

          – Spuneaţi că studiul la care v-aţi referit urmărea producerea unei vibraţii la nivelul cristalinului. Generatorul folosit nu producea o vibraţie a întregului organism?

          – Ba da. Însă rezonanţa avea loc numai la nivelul globului ocular. Tocmai din acest motiv era necesar controlul riguros al semnalului folosit. O variaţie cât de mică a frecvenţei putea ataca un organ total diferit, fiecare componentă a organismului având o altă frecvenţă de rezonanţă, dependentă de densitate, umiditate, volum, elasticitate.

          Generalul se străduia să înţeleagă raţionamentul explicaţiei fără să piardă ideea spre care se îndrepta cu întrebările sale. Avea senzaţia că amândoi se înşală, iar fenomenul filmat putea fi rezultatul experimentului descris de bătrân.

          – Modificând semnalul, puteaţi produce vibraţia unui corp rigid?

          – Acurateţea la care se ajunsese era necesară tocmai pentru a produce efecte numai la nivelul scontat. Au existat însă teste în timpul cărora a fost afectat grav sistemul osos, adică ceva rigid, dar nu acesta era scopul studiului respectiv.

          Nereuşind să-şi mai înfrâneze nervozitatea care-l stăpânea dinainte de sosirea celor doi, Langston s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre fereastra prin care se vedea o zonă plină de verdeaţă, departe, la limita zonei de vizibilitate. Imaginea asta reuşea să-l liniştească de multe ori, însă acum îşi aruncase privirea într-acolo în mod reflex, nu căuta să se liniştească. S-a gândit bine la ceea ce vrea să afle, apoi s-a întors iarăşi spre cei doi şi a întrebat fără să se adreseze vreunuia în mod special:

          – Ar fi posibil ca fenomenul filmat să afecteze, într-un mod asemănător, doar sticla lentilelor camerei de filmat, făcând-o să devină opacă pe perioada unei astfel de vibraţii?

          Negaţia bătrânului a venit fără nicio ezitare:

          – Exclus! Efectele produse prin această metodă unor materiale neelastice sunt ireversibile, iar sticla are un coeficient de elasticitate extrem de mic. După cum se vede în film, spre sfârşitul filmării dispar efectele fenomenului.

          Langston părea gata să-şi argumenteze presupunerea de mai devreme, când tânărul s-a ridicat din nou în picioare înainte să intervină şi s-a adresat generalului, privindu-l condescendent:

          – Nu vă mai bateţi capul cu asta, domnule general! Filmarea fenomenului ar fi arătat cu totul altfel dac-ar fi fost afectat obiectivul aparatului de filmat. Imaginea s-ar fi înnegrit complet sau ar fi căpătat acelaşi grad de neclaritate pe toată suprafaţa, n-ar fi apărut doar o pată în centru. În ajutorul acestei teorii vine şi faptul că pata nu e perfect circulară, se întrerupe la podea şi acolo unde întâlneşte plafonul de beton, pierzându-şi simetria care ar putea sugera o aberaţie a sistemului optic folosit la filmare. Întreruperea petei negre de către podea şi plafon ne-a dezvăluit o ultimă caracteristică a fenomenului respectiv: acesta se manifestă doar în câmp deschis, deci efectul fenomenului poate fi limitat asemenea radiaţiilor electronice sau luminoase.

          Pauza lungă făcută de tânărul fizician după ultima afirmaţie ducea la concluzia că nu mai au nimic de adăugat. Multitudinea de deducţii noi, pe care le făcuseră pornind de la aceeaşi filmare care fusese analizată şi de către CIA, era impresionantă. Cu toate astea, generalul Langston nu părea încântat. Tot ce auzise ducea la o concluzie nefericită.

          – Aşadar, domnilor, consideraţi că fenomenul nu poate fi reprodus?

          – Nu atâta vreme cât nu ştim nici măcar dacă emisia respectivă e nucleară, electronică sau de altă natură. Şi chiar dac-am şti, probabil ar fi nevoie de luni sau ani de studiu pentru a ajunge la un asemenea rezultat.

          Generalul Langston a înţeles din răspunsul tânărului că nu mai are rost să-ntrebe dacă bănuiesc măcar ce lege a fizicii stă la baza fenomenului. Considerând că deocamdată nu mai are ce afla de la cei doi, s-a hotărât să încheie întrevederea:

          – Domnilor, vă mulţumesc şi, dacă va fi cazul, îmi voi permite să vă solicit din nou.

           S-a ridicat în picioare, iar ceilalţi doi i-au urmat exemplul. I-a condus până la uşă, apoi s-a întors la birou şi l-a sunat pe locotenentul Forsyte. Avea câteva informaţii noi, care impuneau măsuri urgente. După două minute, locotenentul era deja în cadrul uşii.

          – Da, domnule general!

          – Patrick, anunţă-l pe Ferguson că mâine dimineaţă, la prima oră, vreau să fie la mine în birou cu un raport actualizat şi complet despre situaţia din România. Apoi sună la ministerul de externe şi spune-le că mă interesează ce pârghii au la Bucureşti pentru a afla informaţii cu caracter instituţional. Vreau să ştiu ce institute din România au în derulare proiecte noi, de natură militară.

          – Am înţeles, domnule general!

          După ce s-a închis uşa în urma locotenentului, Langston s-a aşezat iarăşi în dreptul ferestrei, cu privirea îndreptată în zare. De data asta chiar voia să se liniştească, a doua zi urma să ia decizii importante. Aflase multe de la cei doi, dar nu din cele ce sperase. Situaţia, în loc să se descurce, părea că se încurcă şi mai tare.

         

          ***

 

          După ce-l amânase pe Petreanu sub pretextul că deocamdată nu-l mai poate contacta pe vânzător, Victor Măerean s-a simţit satisfăcut doar pe moment de modul în care decursese discuţia lui cu celălalt. Temerile cu privire la definitivarea afacerii i-au revenit foarte repede. A realizat că amânarea impusă lui Petreanu nu-l avantajează prea mult. Dexteritatea cu care individul reuşise să-l buzunărească şi să-i caute prin apartament demonstra experienţa lui în astfel de îndeletniciri. Cum experienţa se capătă doar prin practică îndelungată, apăreau mari semne de întrebare cu privire la onestitatea sa ca om de afaceri. Victor era convins că are nevoie de toate precauţiile posibile pentru a fi sigur că primeşte banii când va da aparatul. Acum mai căpătase o convingere: trebuia să se ascundă imediat ce punea mâna pe bani. Era posibil ca Petreanu să încerce să-şi recupereze banii după tranzacţie şi, în cel mai pesimist scenariu, asta s-ar fi putut realiza prin eliminarea lui.

          Victor a luat în calcul şi posibilitatea de a apela la cineva care să-i ofere protecţie în momentul tranzacţiei. Cunoştea persoane capabile să-i garanteze efectuarea unui schimb în condiţii de siguranţă, contra cost, desigur. Apelase de mai multe ori la serviciile lor, atunci când fusese nevoit să vândă marfa furată unor cumpărători cu reputaţie dubioasă. Numai că, de data asta, preţul cu care spera să vândă aparatul îi transforma în persoane cu reputaţie dubioasă chiar pe cei care trebuiau să-l protejeze. Sumele pentru care vânduse marfa obţinută din spargeri nu depăşiseră niciodată zece mii de dolari, iar acum era vorba de mult mai mult. Pentru o sumă atât de mare, nu cunoştea pe nimeni suficient de onorabil încât să nu fie tentat să-l trădeze.

          S-a mulţumit deci să caute o soluţie care să nu implice o terţă persoană. Două zile şi le-a pierdut imaginând diverse planuri, unul mai nepotrivit decât altul. Când găsea o metodă pentru protecţia personală, era deficitară în recepţionarea banilor, când se asigura cumva că primeşte banii înainte să dea aparatul, rămânea descoperit în faţa cumpărătorului. Oricum le-ar fi întors, nu reușea să găsească o soluţie de care să fie mulţumit.

          Pe lângă problema tranzacţiei, mai apăruse încă o problemă, de natură financiară. De la prima întâlnire cu profesorul Marinescu, ocupat fiind cu intrarea în graţiile acestuia şi apoi cu testele şi experimentele efectuate împreună, renunţase complet la singura ocupaţie care-i aducea venituri. Ultima spargere fusese cea din apartamentul profesoarei, vecina bătrânului inventator. Rezerva lui de banii se epuizase după primele trei luni, după ce făcuse investiţii în componentele pentru aparat.

          Victor nu fusese niciodată un tip econom, însă prietenul său, Mişu, era şi mai risipitor decât el, aşa că în ultimii ani îl împrumutase cu diverse sume de bani care se transformaseră cu timpul într-o datorie considerabilă. Constatând că rămâne fără bani, îl anunţase pe Mişu că trebuie să-i înapoieze împrumutul, reuşind până acum să se descurce cu ceea ce-i restituise acesta. Numai că Mişu îşi terminase de plătit datoria, iar în momentul de faţă, Victor era cel dator, cu cei două sute de dolari promişi în dimineaţa filmării. Prin urmare, amânarea impusă cu atâta satisfacţie lui Petreanu se întorcea împotriva sa.

          Din păcate, lipsa de inspiraţie îl împiedica să facă mişcarea următoare, spre finalul care l-ar fi scăpat de toate problemele. Pe măsură ce se scurgea timpul şi el nu întrezărea nicio rezolvare, era din ce în ce mai tentat să joace la risc. După două zile în care elaborase numai planuri ineficiente, abandonate pe măsură ce le găsea cusururile, a încercat să se convingă singur că situaţia nu e chiar atât de rea pe cât şi-o imaginase el şi că schimbul se poate efectua destul de simplu: dă aparatul, ia banii şi pleacă rapid din ţară. Felul acesta de a privi problema, similar cu metoda de apărare a struţului, părea să câştige din ce în ce mai mult teren în detrimentul unei atitudini precaute. Doar un fir subţire îl mai ţinea legat de hotărârea iniţială, de a găsi o cale sigură pentru efectuarea schimbului. Un fir căruia nu-i mai lipsea decât foarte puţin pentru a se rupe.

         

          ***

          Locotenentul Forsyte ar fi avut câteva observaţii la adresa intenţiilor pe care Langston i le dezvăluise lui Ferguson, însă nu-şi permitea niciodată să-i comenteze deciziile, cu excepţia cazurilor în care i se cerea părerea. Ferguson venise de dimineaţă şi-i expusese generalului situaţia de la Bucureşti, prezentându-i informaţiile obţinute recent despre cei implicaţi în afacerea neagră:

          – În urmă cu patru zile am interceptat convorbirea lui Petreanu, omul lui Wolfrick, cu Victor Măerean, vânzătorul. De altfel, v-am spus asta şi atunci, însă n-aveam niciun fel de informaţii despre Măerean. Aceea a fost ultima convorbire a lui Petreanu legată de afacerea neagră. Presupun că i s-a dat mână liberă să efectueze tranzacţia, întrucât n-a fost contactat de către Wolfrick de când îl ascultăm noi.

          – De când îl ascultaţi? Vrei să spui că nu-l supraveghează nimeni?

          – Supravegherea a-nceput abia ieri dimineaţă, deoarece n-aveam niciun agent de teren în România. Ieri au ajuns la Bucureşti cei doi agenţi trimişi pentru urmărirea lui Petreanu şi au început imediat filajul. Prin urmare, de ieri dimineaţă nu mai poate face nicio mişcare pe care să nu i-o ştim.

          – Aşadar, până ieri dimineaţă ar fi putut lua legătura cu oricine, chiar şi cu vânzătorul, din moment ce voi nu i-aţi supravegheat decât telefonul?

          – Cu vânzătorul e puţin probabil să fi luat legătura. Spun asta ţinând cont de ultima lor convorbire, când au convenit că-l va suna vânzătorul după ce va obţine marfa. Iar după raportul celor care-l supraveghează, raport care menţionează că Petreanu l-a urmărit pe Măerean de dimineaţa până seara, dispare probabilitatea să fi efectuat deja tranzacţia, altfel ce rost mai avea să-l urmărească?

          Ascultând expunerea lui Ferguson, generalul încerca să găsească o legătură între noile informaţii şi cele aflate cu o zi în urmă de la cei doi fizicieni.

          – Mă întreb abia acum în ce constă totuşi tranzacţia din România: Măerean vrea să vândă dispozitivul, sau planurile de construcţie? Sau şi una şi alta? Ieri am realizat că e posibil ca invenţia să nu-i aparţină presupusului inventator. Există posibilitatea ca acesta să fi furat planurile de la vreun institut care urmează să breveteze şi să publice noua descoperire.

           Surpriza lui Ferguson i-a confirmat generalului că nici el nu se gândise la o asemenea posibilitate.

          – Ar fi un dezastru să constatăm că se publică aşa ceva în presa de specialitate. Trebuie să căutăm imediat posibilii inventatori printre institutele de profil din România.

          Langston, care gândise cu o zi în urmă ceea ce-l îndemna Ferguson să facă astăzi, a vorbit calm, liniştindu-l pe celălalt şi continuându-şi raţionamentul:

          – Am vorbit deja cu cei de la externe. Le-am spus ce să caute şi aştept din moment în moment raportul lor. Să ne întoarcem la Petreanu. Există posibilitatea să fi luat totuşi legătura cu Wolfrick sau cu vreun emisar de-al său, fără ca noi să ştim?

          – Wolfrick e la Bonn, unde s-a întors a doua zi după întrevederea cu arabii. Nu-l supraveghem permanent, dar în urmă cu trei ore era la reşedinţa lui, deci nu s-a văzut cu Petreanu. Iar telefonic, aşa cum v-am spus, n-au comunicat.

          – Şi celălalt?

          – Lui John Lewitt i-am pierdut urma imediat după ce i-a făcut oferta agentului nostru de la Londra. În ultimele două zile n-a intrat în România, dar am activat toate mijloacele de informare şi vom fi anunţaţi dacă va pătrunde în ţară.

          Langston a rămas o vreme pe gânduri, lăsând impresia c-a uitat de Ferguson. Tăcerea s-a prelungit până când generalul şi-a lăsat palma să cadă cu zgomot pe masă. Cu senzaţia că îi scapă ceva, a reuşit să-şi ascundă frământarea şi să treacă la următorul subiect care-i suscita interesul:

          – Ce informaţii ai despre vânzător?

          Ferguson a deschis un dosar cu coperţi verzi, al cărui duplicat se afla pe masa generalului, şi a-nceput să citească:

          – Victor Măerean, treizeci şi opt de ani, celibatar, liber profesionist. De fapt, se ocupă cu escrocherii şi spargeri de locuinţe private. A făcut puşcărie de trei ori, pentru mărunţişuri. N-a fost niciodată prins pentru ceva de anvergură, n-a furat niciodată de la bănci sau alte instituţii. Nu face parte din nicio organizaţie interlopă, acţionează de obicei singur, rareori cu încă un complice. S-a născut şi a crescut în Bucureşti. A rămas fără ambii părinţi pe când avea şaisprezece ani. Până atunci fusese un elev model, ulterior însă a început să lipsească de la cursuri, renunţând definitiv la studii după un an. În anul următor s-a angajat ucenic într-un atelier de lăcătuşerie, dar se pare că a intrat într-un anturaj nepotrivit, fiindcă şi-a abandonat job-ul şi a fost arestat după câteva luni, pentru complicitate la furt. A mai încercat ca ospătar, portar, şofer de taxi, renunţând repede după fiecare încercare şi revenind în final la activităţi ilegale. Locuieşte singur într-un apartament modest. Prieteni, foarte puţini, singura relaţie permanentă fiind un alt interlop, Mihai Gabroveanu, care pare să nu ştie nimic despre actuala afacere a lui Măerean. Vom face totuşi verificări amănunţite şi în privinţa lui. Ultima relaţie cât de cât stabilă a lui Măerean cu o femeie s-a încheiat în urmă cu un an, de atunci devenind şi mai retras decât în mod obişnuit. Un vecin aprecia că „poate i-a venit mintea la cap” fiindcă l-a văzut de două ori în compania unui „domn în etate, care părea om serios”. N-am reuşit să-l identificăm pe cel cu care a fost văzut, presupun că este vorba de vreo rudă mai în vârstă.

          – E supravegheat?

          – N-avem decât doi agenţi pregătiţi pentru asta, cei care asigură cele două schimburi pentru urmărirea lui Petreanu. Din păcate, sunt singurii noştri agenţi de teren vorbitori de limba română. În alte situaţii am apelat de serviciile române, pentru urmăriri pe teritoriul lor, dar implicarea autorităţilor locale este exclusă în cazul de faţă.

          Generalul Langston se uita spre dosarul care stătea deschis pe birou, însă privirea nu i se oprea pe paginile dintre coperţile verzi. Aparent neatent, împletea mental ipoteze şi compunea raţionamente. Aştepta să-i mai sosească informaţiile de la ministerul de externe, deşi avea convingerea că nu mai contează ce-i vor spune aceștia. Îşi făcuse un plan de acţiune, pe care era hotărât să-l urmeze. Intraseră prea multe necunoscute în ecuaţie şi considera c-ar fi destul de riscantă o întârziere, motiv pentru care intenţiona să preia iniţiativa.

          Mutându-şi privirea de la dosar spre chipul lui Ferguson, care aştepta răbdător după ce-şi terminase expunerea, Langston a întrebat gânditor, lăsând impresia că nu-l interesează foarte mult răspunsul celuilalt:

          – Ce oră e acum la Bucureşti?

          – Patru şi jumătate, după-amiaza.

          – Ar mai fi ceva timp. Te voi suna peste câteva ore, vreau să-ţi pregăteşti oamenii pentru o schimbare de plan. Nu trebuie să mai pierdem timpul cu Petreanu, ne vom concentra atenţia spre Victor Măerean. Trebuie să devenim mai incisivi, altfel riscăm să ratăm momentul tranzacţiei.

          Ultima remarcă a generalului a fost urmată de o pauză lungă, Ferguson simţindu-se îndreptăţit să considere că discuţia a luat sfârşit. După plecarea lui Ferguson, locotenentul Forsyte l-a anunţat pe Langston că cineva de la externe urmează să vină personal până la el. Apoi, locotenentul a mai rămas în cadrul uşii câteva secunde, gândindu-se că generalul greşea intenţionând să accelereze operaţiunea de la Bucureşti fără să fie sigur că Wolfrick acţionează numai prin Petreanu. Dacă Langston n-ar fi fost atât de concentrat la ceea ce urma să facă, ar fi băgat de seamă insistenţa tăcută a locotenentului şi l-ar fi invitat să-şi spună păsul. După câteva secunde, tânărul Forsyte s-a întors la biroul său, admiţând că părerea sa, adică a cuiva fără experienţă, contează prea puţin.

         

          ***

 

          La douăzeci de minute după plecarea lui Ferguson, Greenwall îi lua locul, aşezându-se pe acelaşi scaun din biroul lui Langston. Era un bărbat gras, care transpira abundent la cel mai mic efort, fapt ce dădea de înţeles că nu bătuse drumul până aici fără un motiv serios. Ca secretar de stat în ministerul de externe, se putea spune că Greenwall e la curent cu problemele din minister mai bine decât ministrul însuşi. Era omul de legătură al ministerului cu instituţia condusă de Langston, încă de pe vremea lui Austin Craig. Cu ani în urmă fusese coleg de cabinet cu Craig, iar acesta îl ajutase să ajungă la ministerul de externe, folosindu-l ulterior pentru interesele instituţiei. Generalul Langston îl cunoştea destul de puţin, dar, cu toate că nu era unul dintre oamenii aleşi de către el, avea încredere în Greenwall, pentru că avusese încredere în flerul lui Craig. După un salut amical – nu erau amici, însă Greenwall era un tip jovial, care părea prieten cu toată lumea – acesta şi-a pus palmele pe genunchi, ţinându-şi coatele depărtate de corp şi evitând să atingă spătarul scaunului cu cămaşa pătată de transpiraţie.

          – Domnule general, dac-aş fi putut evita această vizită, aş fi făcut-o cu siguranţă.

          Privindu-i cămaşa udă şi faţa transpirată, Langston abia s-a abţinut să-l întrebe dacă nu cumva venise pe jos de la minister. N-a reuşit totuşi să-şi reţină şi zâmbetul maliţios care i-a descruntat fruntea.

          – Vă cred, domnule Greenwall. Şi după ce l-a lăsat puţin să-şi tragă sufletul: Probabil aveţi informaţii care nu puteau fi comunicate altfel decât personal.

          – Da şi nu. Informaţii nu prea am, oamenii mei n-au aflat nimic despre efectuarea vreunei cercetări noi, cu caracter militar. Adevărul este că în România nu mai sunt decât patru institute de cercetare – mă refer la cele aflate sub tutela statului – care pot derula astfel de proiecte. În schimb, au apărut în ultimii ani mai multe institute multinaţionale, dotate cu logistica necesară efectuării cercetărilor militare. Acţionând pe teritoriul unui stat partener NATO, avem posibilitatea legală să le verificăm activitatea în mod oficial, numai că n-are rost să mă duc peste ei înainte să ştiu exact ce caut.

          Abia atunci şi-a amintit Langston că-i ceruse să se intereseze cine face cercetări de natură militară, fără să-i dea alte amănunte. Şi iată că, dintr-o neatenţie, pierduse încă o zi, pierdere pe care nu şi-o permitea. Intrigat, generalul a realizat că omisiunea lui putea fi totuşi corectată încă de ieri, de către Greenwall. Şi atunci, de ce nu-i ceruse acesta cu o zi în urmă informaţiile de care avea nevoie?

          – Pentru asta era suficient un telefon şi vă puneam la dispoziţie datele necesare, sau nu mai aveţi încredere în siguranţa comunicaţiilor?

          – În principiu am, însă ieri a apărut la noi un posibil „atac la diligenţă”.

          – Un… ce aţi spus?

          – Aaa… îmi cer scuze! Am folosit, fără să-mi dau seama, jargonul nostru. Avem o alarmă în sistemul de transmitere a datelor protejate, adică există posibilitatea să fi pătruns un virus care să vulnerabilizeze securitatea informaţiilor.

          – Înţeleg. E grav?

          – Practic, am convingerea că-i o alarmă falsă, aşa cum au apărut foarte multe în ultima vreme, din cauza unui program de protecţie extrem de zelos, după părerea mea. Dar în asemenea situaţii toată lumea este obligată să respecte protocolul, motiv pentru care am preferat să vin personal la dumneavoastră.

          – Mda… înţeleg. Vă voi pune la dispoziţie toate datele de care aveţi nevoie. După ce veţi afla ce anume mă interesează, în cât timp puteţi obţine informaţiile? Mă refer la informaţii cât mai sigure.

          – În douăzeci şi patru de ore vom fi siguri în proporţie de şaptezeci la sută, iar în două zile, nouăzeci la sută.

          – Şi în trei zile?

          – În trei zile vor fi tot nouăzeci la sută. De aici până la siguranţă totală trebuie să vorbiţi cu Dumnezeu.

          Generalul râse scurt.

          – De ani de zile n-am mai auzit pe nimeni să-l invoce pe Dumnezeu în treburile militare, domnule Greenwall.

          – De aceea am ajuns unde am ajuns, domnule general!

          Langston şi-a mijit ochii, păstrându-şi zâmbetul larg pe figură: „Oare Greenwall glumeşte sau e puţin cam bigot?”. L-a chemat pe locotenentul Forsyte şi i-a spus că Greenwall vrea să afle ce anume trebuie să caute cei din România. N-a fost nevoie să-i explice mai mult, iar acesta era un alt motiv pentru care-i plăcea tânărul locotenent. Lăsa impresia că ştie întotdeauna ce urmează să afle şi ascultă numai din politeţe. Erau momente când Langston se simţea tentat să se oprească la jumătatea frazei, convins că Forsyte poate s-o continue cu aceleaşi cuvinte cu care ar fi continuat-o el.

          Generalul realizase că mai era ceva care-l atrăsese de prima dată la tânărul său aghiotant, în afara comportamentului tipic englezesc. Locotenentul semăna foarte bine cu Liam Gosch, singurul coleg cu care Langston se putuse împrieteni în şcoala militară. Îşi promiseseră să se vadă cel puţin o dată pe an, după terminarea academiei. Nu se mai văzuseră însă niciodată. Liam murise în Vietnam, până să ajungă pe linia frontului, ucis de septicemie după ce călcase desculţ pe o baionetă ruginită. În mintea lui Langston, figura lui Liam se confunda cu definiţia de prieten şi se surprinsese de câteva ori că se uită la Patrick Forsyte cu o privire pe care mulţi ar fi interpretat-o destul de murdar. Se interesase discret dacă nu cumva locotenentul era rudă, chiar şi pe departe, cu Liam. Nu era.

          Greenwall a ieşit din birou după ce Forsyte i-a înmânat un dosar cu datele necesare. Nemulţumit de amânarea apărută din vina sa, generalul Langston a realizat că, deocamdată, de la externe n-avea încă nimic. Oricum era hotărât să acţioneze conform planului pe care şi-l făcuse, indiferent ce informaţii ar fi primit. N-a mai stat pe gânduri, l-a sunat pe Ferguson:

          – Alo! Sunt Langston. După cum te-am anunţat, vom schimba tactica. Va trebui să renunţi la urmărirea lui Petreanu şi să-ţi pui oamenii să-l supravegheze pe Măerean. De fapt, a devenit iminent un contact direct cu acesta. Trebuie să-i faci o contraofertă şi să te asiguri c-o acceptă. Dar asta, numai după ce-l neutralizezi pe Petreanu. Însă e necesar s-o faci discret, Wolfrick nu trebuie să afle că-i periclităm afacerea. Apoi trebuie să-l scoţi pe Măerean din România, după ce te convingi că poate lua cu el dispozitivul sau planurile. Dacă nu sunt la el, să vină şi cu celălalt, cu inventatorul. Îi vei face o ofertă provizorie pentru încheierea tranzacţiei şi-i vei da un aconto modest, cu care să poată părăsi ţara, el şi celălalt. Fă tot posibilul şi adu-l aici sau măcar la Londra! Oricum, fă-l să creadă că nu mai e în siguranţă la Bucureşti, în felul acesta vei avea certitudinea că se decide rapid. Până-l aduci aici, oamenii tăi să-l supravegheze permanent. Însă nu trebuie să fie un filaj prea strâns, poate vrea să ia marfa de la celălalt şi n-are curaj dacă se simte urmărit. Asigură-te doar că nu păţeşte nimic până când obţinem ce ne trebuie! Ai înţeles?

          – Am înţeles. Cu Petreanu ce facem, îl eliminăm?

          – Nu încă. Mi-e teamă să nu trimită Wolfrick pe altcineva. Înscenează-i ceva pentru care să-l reţină poliţia română până când iese Măerean din ţară! Motivul înscenării nu trebuie să ducă la Wolfrick, mai bine ceva cu fiscul, sau altceva, care să nu aibă legătură cu afacerea neagră. Dacă apar probleme, poţi să mă suni oricând, nu ezita!

          După ce a închis telefonul, Langston a respirat uşurat. Acum nu mai avea rost să se frământe, o făcuse şi pe asta, iar instinctul îi spunea că n-a greşit. Întotdeauna preferase să fie el cel care decide, nu era de acord să-şi lase viaţa pe mâna destinului.

         

          ***

 

          Wolfrick încerca zadarnic să-şi alunge neliniştea privitoare la afacerea din România, a cărei evoluţie se blocase în urmă cu patru zile. Îl presa continuu pe Lewitt să se grăbească, deşi era conştient că, deocamdată, continuarea afacerii nu depinde de el. Se stăpânea anevoie să-i reproşeze celuilalt tergiversarea achiziţiei, tergiversare care, după greşeala lui Petreanu, nu putea fi evitată nicicum.

          Wolfrick îl considerase întotdeauna pe Lewitt un profesionist. Pe de altă parte, ştia că acesta e orgolios şi nu-i place să-şi ia palme nemeritate. În urmă cu patru ani, Wolfrick fusese cel care-i obţinuse cetăţenie britanică sub numele de John Lewitt. Înainte de asta, Lewitt se numea Evgheni Ivanov şi fusese căpitan de contrainformaţii în marina rusă, de unde plecase sătul să execute ordinele din ce în ce mai lipsite de sens ale unor superiori mai mult obedienţi decât competenţi. Wolfrick îl racolase când rusul îşi căuta de lucru prin Londra, părând dispus să facă aproape orice, şi îl transformase treptat în omul său de încredere. În ultimul timp, Wolfrick îşi scăzuse mult numărul membrilor organizaţiei şi-l folosea pe Lewitt, printre altele, ca om de legătură între el şi agenţii distribuiţi în teren, evitând astfel contactele directe şi, implicit, asocierile care s-ar fi putut face între el şi anumite persoane mai mult sau mai puţin dubioase. În felul acesta, neamţul reuşea să-şi păstreze imaginea de patron al unei firme de import-export, firmă cu parteneri aparent serioşi şi cu o activitate perfect legală. Aceasta era masca sub care Wolfrick îşi conducea organizaţia care-i aducea profituri imense, neimpozabile şi la fel de ilegale pe cât erau de imorale.

          Organizaţia pe care o conducea nu fusese înfiinţată de el, o moştenise oarecum de la fostul său şef din perioada când era colonel în STASI. Iniţial, după căderea zidului Berlinului, organizaţia avusese alt profil. Funcţionase ca unitate paramilitară, furnizând personal calificat şi echipat pentru pază şi protecţie, având la activ chiar şi participări la acţiuni armate în care susţinuse diverşi lideri arabi. După ce predecesorul său murise – din cauze naturale – Wolfrick preluase conducerea organizaţiei şi-i modificase treptat profilul, specializându-se pe acţiuni de spionaj, apoi pe escrocherii prin internet şi furturi comandate. Păstrase legătura cu unii lideri arabi, iar cele mai bune afaceri le făcuse în continuare cu ei sau prin ei. Sperase că vor fi interesaţi şi de data asta şi, pentru că plăteau cel mai bine, fuseseră primi cărora li se adresase. Când realizase că s-a înşelat, că arabii nu sunt interesaţi de invenţia românului, începuse să-şi descarce nervii pe Lewitt.

          Acum se temea să nu-l piardă pe rus, fiindcă, de la eşecul afacerii cu tablourile din Veneţia, el, Wolfrick, devenise extrem de irascibil şi se purta execrabil cu toată lumea, îndeosebi cu Lewitt, singurul cu care-și permitea să intre nemijlocit în contact.

          În România, lucrurile stagnau din cauza idiotului de Petreanu. Acesta încercase să pună mâna pe invenţie fără să folosească banii alocaţi tranzacţiei şi pierduse încrederea vânzătorului. Vânzătorul, nervos sau doar speriat de tentativa nereuşită a lui Petreanu, îl amâna acum, sugerând că pe viitor va stabili atât preţul cât şi condiţiile efectuări schimbului, fără a mai lua în calcul posibilitatea unei negocieri. Wolfrick nu se temea nici de una, nici de alta, dar amânarea aducea după ea riscul apariţiei concurenţei, iar asta era o problemă care trebuia obligatoriu evitată. Îi sugerase lui Lewitt să-l neutralizeze pe Petreanu şi să preia el efectuarea tranzacţiei, întrucât avea datele de contact ale vânzătorului, însă rusul avea altă variantă:

          – Deocamdată m-aş grăbi inutil, vânzătorul pretinde că marfa nu-i încă la el şi aşteaptă să-l contacteze inventatorul. Îl voi lăsa pe Petreanu să continue ce a-nceput, iar eu voi interveni când voi fi sigur că pot obţine obiectul. N-are rost să stric o punte deja formată, ar fi mai anevoios şi mai riscant să încerc să construiesc alta.

          Ceea ce spunea Lewitt era perfect logic, aşa că nu-l mai presase să procedeze într-un fel sau altul, îl lăsase să acţioneze cum crede de cuviinţă. Urmaseră două zile de aşteptare, care n-aduseseră nimic nou, însă Wolfrick primise acum de la Lewitt o informaţie care-i crescuse starea de surescitare, ducându-l în pragul unui atac de panică. Vânzătorul din România mai fusese contactat de cineva.

 

Daniel Barbu

Daniel Barbu

S-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş. A publicat proză scurtă în revistele online SRSFF şi Gazeta SF.

More Posts