GSF 57 banner 01-650

          Lewitt discutase o singură dată cu Petreanu, în urmă cu patru zile, imediat ce sosise în Bucureşti, învinuindu-l pentru încercarea prostească ce dusese la amânarea tranzacţiei. Pe un ton dur, care nu lăsa loc de interpretare, îl avertizase că banii pentru cumpărarea invenţiei trebuiesc folosiţi în scopul în care-i fuseseră trimişi. Tot atunci îl anunţase pe Petreanu că va trebui să finalizeze singur tranzacţia, întrucât el va pleca iarăşi în Germania. Avea motive întemeiate să nu ştie celălalt de prezenţa lui în România în următoarele zile. Ulterior a constatat că românul continuă să-l urmărească zilnic pe Măerean, dând dovadă de o totală lipsă de profesionalism şi riscând să fie remarcat.

          John Lewitt ştia din experienţă că deocamdată nu poate interveni nicicum pentru a grăbi tranzacţia. Petreanu făcuse deja prea multe greşeli, iar suspiciunile lui Măerean nu puteau fi înlăturate decât aşteptând cu răbdare ca acesta să facă primul pas. În consecinţă, Lewitt s-a mulţumit să-l supravegheze pe Petreanu care, la rândul său, îl supraveghea pe Măerean. Următoarele două zile n-au adus nimic nou, cei trei străbătând înlănţuiţi străzile Bucureştiului, totul părând că va decurge multă vreme după aceeaşi rutină.

          După trei zile de filaj, Lewitt a observat cu surprindere că se mai ţine cineva după Petreanu. A preferat să nu-l avertizeze, românul era prea neexperimentat şi s-ar fi trădat, împiedicându-l pe el să afle cine-l urmăreşte. A doua zi, dimineaţa, Petreanu era filat în continuare, însă urmăritorul se schimbase. Cel nou părea mai neglijent, mai nepăsător la o posibilă deconspirare.

          Încă de la ora şase dimineaţa, Petreanu străbătuse acelaşi traseu de zilele trecute, aşezându-se pe o bancă din refugiul unei staţii de autobuz şi aşteptându-l pe Măerean să iasă din casă. Privind concentrat spre intrarea blocului în care locuia Măerean, Petreanu n-a observat că propriul său urmăritor, cel nou, s-a aşezat alături, pe aceeaşi bancă, şi a-nceput să-l studieze nestingherit.

          Lewitt îi privea pe amândoi de peste drum, unde-şi stabilise punctul de observaţie, bându-şi cafeaua pe o terasă de unde putea supraveghea toată strada. Când Măerean şi-a făcut apariţia, Lewitt a remarcat cu stupoare că acesta e acostat de cel care-l urmărise ieri pe Petreanu, după care cei doi s-au urcat într-o maşină şi au dispărut în furnicarul de pe bulevardul aglomerat. Petreanu s-a ridicat cu intenţia vădită de a opri un taxi, însă urmăritorul său s-a ridicat şi el, s-a apropiat, s-a legitimat, apoi s-au urcat împreună într-o altă maşină, care a dispărut în cealaltă parte a bulevardului.

          Lewitt memorase numerele de înmatriculare ale celor două maşini, însă nu dădea niciun semn că s-ar grăbi să plece de pe terasa unde-şi bea cafeaua. Sorbea în continuare din ceaşca de cafea, fotografiind cu privirea feţele celor din jurul său şi chiar ale celor de pe trotuarul vecin. Nu-l interesau cei care treceau, îi studia doar pe cei care stăteau pe loc sau erau aşezaţi. Era convins că un eventual urmăritor al său nu s-ar fi putut plimba jumătate de oră prin zonă fără să-i atragă atenţia. Acesta şi-ar fi găsit un punct fix de observaţie, aşa cum procedase şi el când Petreanu se aşezase pe banca din staţie.

          După ce s-a convins că i-a reţinut pe toţi posibilii suspecţi, Lewitt a plătit cafeaua şi a pornit agale pe trotuar, admirând arhitectura locală şi fetele frumoase care treceau pe lângă el. Cele care meritau o atenţie deosebită îi dădeau motiv să-şi întoarcă privirea, observându-i în acelaşi timp pe cei din spatele său. După douăzeci de minute era deja sigur că nu-l urmăreşte nimeni şi s-a întors pe drumul cel mai scurt la hotelul la care se cazase când sosise în România.

          În urmă cu patru ani, după sosirea sa în Germania, căpitanul Evgheni Ivanov, actualul John Lewitt aflase că arhivele fostei RDG, care cuprindeau multe informaţii despre agenţii ruşi, deveniseră publice după reunificarea Germaniei, închizându-i toate uşile la care ar fi putut bate. Dezamăgit de faptul că planurile sale de viitor se dovedeau nerealizabile, plecase în Anglia, cu speranţa că aici se va pune la punct cu engleza şi, ulterior, îşi va găsi mai uşor de lucru cam oriunde în lume. Limba germană nu părea să mai fie o limbă de circulaţie internaţională, cum fusese în perioada studenţiei sale.

          În Anglia, dificultăţile întâmpinate au fost şi mai mari, nu din cauza ostracizării pentru care părăsise Germania, ci din cauza necunoaşterii limbii. Când începuse să vorbească bine engleza, însă n-avea încă un job serios, i-a fost recomandat lui Wolfrick de către o cunoştinţă comună. Acesta, fără să-i dea prea multe amănunte, i-a propus să lucreze pentru el. După experienţa din Germania, presupunând că neamţul nu-i cunoaşte trecutul, a preferat să-i explice de la început care-i situaţia, fiind convins că după mărturisirea lui afacerea pică. Spre surprinderea sa, Wolfrick a râs şi i-a spus că tocmai acesta e motivul pentru care l-a abordat, faptul că ştie cine e şi cu ce s-a ocupat înainte. Lewitt a constatat ulterior că sub tutela lui Wolfrick, despre care a aflat ceva mai târziu că fusese colonel în STASI, era tratat cu totul altfel în aceeaşi Germanie din care plecase aproape alungat. Noul şef i-a obţinut cetăţenie engleză sub actualul său nume şi, de atunci, toate au mers mai bine decât se aşteptase la plecarea din Rusia. Pe lângă câştigurile substanţiale, Lewitt a ajuns să practice chiar meseria pentru care fusese pregătit. A devenit foarte repede omul de bază al lui Wolfrick, iar acum se putea lăuda cu iniţierea câtorva operaţiuni reuşite.

          Afacerea din România venise totuşi într-un moment oarecum nepotrivit. În ultima perioadă apăruseră unele tensiuni între el şi şeful său, tensiuni care făceau destul de dificilă comunicarea dintre cei doi. Din acest motiv, Lewitt era mulţumit că acum trebuie să lucreze la distanţă de celălalt, iar faptul că acţiunea părea să se complice nu-l deranja câtuşi de puţin, nu-i plăcea monotonia.

          Sub acoperirea firmei de import-export, Wolfrick obţinuse licenţa unui program a cărui bază de date conţinea seriile, numerele de înmatriculare şi proprietarii tuturor autoturismelor din Europa. Printr-un viciu de proiectare, programul n-avea nicio zonă securizată, dând posibilitatea celor cu licenţa plătita la zi să poată accesa orice informaţie, inclusiv despre maşinile care în mod normal nu trebuiau să figureze pe site.

          Ajuns la hotel, Lewitt a pornit laptopul şi a introdus cele două numere de înmatriculare pe care le reţinuse perfect. Avea o memorie fotografică care-l scosese din multe impasuri. Primul număr, cel al maşinii cu care plecase Victor Măerean, l-a dus către o firmă de închirieri auto, firmă ce n-avea autorizaţie pentru sistemul de urmărire prin satelit, prin urmare maşina nu putea fi localizată. A doua maşină, cea cu care plecase Petreanu, aparţinea ministerului de interne. Ar fi preferat să fie invers, cel puţin ar fi ştiut unde-i Măerean acum.

          Folosind sistemul de codificare, Lewitt a alcătuit un mesaj prin care l-a informat pe Wolfrick despre noua situaţie. Apoi a demontat capacul telefonului mobil, i-a scos acumulatorul şi cartela SIM, le-a aruncat în coşul de gunoi, după care, cu o bucată de conductor electric tăiat din cablul încărcătorului, a scurtcircuitat două părţi metalice din interiorul telefonului, aruncându-l şi pe acesta în coşul de gunoi, alături de acumulator şi cartelă. De-acum înainte era prea riscant să mai recurgă la comunicarea telefonică. În felul acesta, Lewitt scăpa şi de acuzele nefondate ale lui Wolfrick.

         

          ***

 

          După patru zile de la telefonul slăbănogului, răstimp în care cugetase mai întâi calm, apoi din ce în ce mai nemulţumit de lipsa lui de inspiraţie, Victor Măerean nu găsise încă o metodă sigură pentru efectuarea schimbului. În final se autosugestionase că nu există riscuri prea mari şi că poate face tranzacţia fără precauţii deosebite. Era însă ceva care-l împiedica şi acum, după ce se hotărâse să treacă la fapte, să pună mâna pe telefon şi să-l sune pe Petreanu. Îl reţinea un sentiment pe care nu-l putea descrie, un fel de-al şaselea simţ. Peste toate altele, de ieri nu-l mai slăbea gândul că poate a găsit cineva aparatul şi ochelarii. Se împotrivise acestui gând cu toate argumentele posibile. Degeaba! Imaginea unei ascunzători goale nu-i mai dădea pace. Se hotărâse ca în dimineaţa asta să meargă la buncăr şi să scape de grijă. Oricum, din moment ce luase decizia să facă schimbul, trebuia să aibă aparatul la el.

          După ce şi-a băut cafeaua, s-a îmbrăcat într-o ţinută sport – temător să nu atragă priviri curioase când va ajunge la buncărul de lângă canal – şi a ieşit din casă. În faţa blocului, imediat ce făcuse câţiva paşi, l-a acostat un individ cu aer oficial, care i s-a adresat politicos:

          – Bună ziua, domnule Măerean! Sunt comisarul Aron Davidescu. Dacă nu vă reţin de la ceva important, vă rog să mă însoţiţi până la secţie, pentru o scurtă declaraţie. Şi i-a arătat maşina care aştepta cu portiera din spate deschisă.

          Victor s-a uitat bine la el, nu-l cunoştea. Ştia însă din experienţă că o abordare atât de prietenoasă demonstrează că poliţia nu are ceva concret împotriva lui. Probabil îl folosise cineva drept alibi. Gândul i-a zburat imediat la Mişu: „Să nu fi făcut vreo prostie!”. În alte condiţii şi-ar fi permis să facă un pic de circ, cu atât mai mult într-o situaţie ca asta, în care era sigur că nu-l au la mână cu nimic, însă acum n-avea nevoie de scandal. Şi chiar voia să vadă despre ce-i vorba, să nu se trezească mai târziu că nu poate ieşi din ţară pentru cine ştie ce fleac. Toate astea i s-au succedat prin minte în fracţiuni de secundă. A zâmbit şi s-a adresat celuilalt la fel de politicos cum o făcuse şi el:

          – La dispoziţia dumneavoastră, domnule comisar!

          Au urcat amândoi în maşină, pe bancheta din spate. La volan era un individ care n-arăta a şofer, probabil cei doi formau o echipă, însă Victor n-ar fi putut spune care-i şeful şi care-i subalternul. Cel de la volan a pornit motorul, a virat stânga să intre în trafic şi, în momentul în care automobilul se încadra pe prima bandă, comisarul de lângă el i-a arătat ceva lui Victor, prin geamul fumuriu al maşinii:

          – Priviţi în staţia de autobuz, domnule Măerean!

          S-a uitat în staţia de autobuz şi a încremenit. Petreanu era săltat chiar atunci de către subcomisarul Bordeianu, pe care Victor îl cunoştea din vedere, dar mai ales după renume. Primul său gând a fost că totul s-a terminat, că afacerea lui fusese descoperită, iar acum va fi acuzat şi condamnat. Apoi, extrem de rapid, i-au trecut prin minte toate cauzele care l-ar fi putut aduce în situaţia de faţă: L-au prins pe el pentru că-l urmăreau pe Petreanu? L-au prins pe Petreanu pentru că-l urmăreau pe el? L-a turnat profesorul Marinescu? Era urmărit profesorul Marinescu dinainte? S-a gândit repede ce posibilităţi de scăpare ar avea. După şocul iniţial – fusese luat prin surprindere – şi-a dat seama că nu putea fi acuzat de ceva concret. Profesorul îi dăduse aparatul cu bună ştiinţă şi-i lăsase impresia că bănuieşte la ce-i trebuie. În cel mai rău caz, nu-i rămânea decât să înapoieze aparatul, iar poliţia n-ar mai fi avut nimic împotriva sa. În momentul acela, în faţa ochilor i-a apărut imaginea valizei pline cu dolari, valiză pe care, în imaginaţia lui, o primea în schimbul invenţiei, şi tot raţionamentul de mai devreme i s-a părut fără rost. Nu, n-o să le dea nimic. Visase prea mult la banii ăştia ca să-i piardă înainte de a-i avea. Acum se felicita că n-ajunsese la buncăr şi că totul era pus la adăpost.

          Între timp, maşina a ajuns lângă parcul Cişmigiu, iar şoferul a tras pe dreapta fără să oprească motorul. Comisarul a coborât pe trotuar şi l-a invitat pe Victor să-l urmeze:

          – Să mergem, domnule Măerean!

          Concentrat la ce ar fi indicat să recunoască şi ce nu, Victor n-a realizat că maşina a plecat mai departe, iar comisarul l-a invitat să ia loc pe o bancă din parc. L-a intrigat faptul că nu merg la secţia de poliţie abia când celălalt a început să vorbească:

          – Domnule Măerean, vă rog să mă ascultaţi fără să mă întrerupeţi! Petreanu a fost reţinut pentru port ilegal de armă, prin urmare arestarea lui n-are nicio legătură cu afacerea dumneavoastră. Trebuie să mai ştiţi că Petreanu vă urmărea zilnic, cu intenţia de a obţine marfa fără bani, şi nu numai atât. Politica reţelei din care face parte este de a nu lăsa niciun fel de martori ai afacerilor încheiate. Şi vă asigur că până acum nu s-au abătut niciodată de la politica lor. Am fost nevoit să mă prezint drept comisar, fiindcă nu era locul şi momentul pentru toate explicaţiile necesare. Nu am nicio legătură cu poliţia, deşi numele meu chiar este Aron Davidescu. Sunt reprezentantul unei agenţii mult mai serioase şi mai generoase decât cea a lui Petreanu şi suntem interesaţi de achiziţionarea invenţiei pe care i-aţi prezentat-o lui.

          Surprins de schimbarea radicală a situaţiei, Victor a continuat să tacă multă vreme după ce terminase de vorbit celălalt. Până-n urmă cu două minute construise mintal planuri contra poliţiei, pentru ca acum să afle că poliţia nu e implicată, că Petreanu voia în continuare să-l „facă” – fapt de care se convinsese o dată în plus, altfel ce să caute dimineaţa lângă blocul său – şi că are deja o contraofertă pentru vinderea aparatului. După blocajul iniţial, mintea lui a început să accepte pe rând noile informaţii şi să le proceseze. A înţeles că n-are rost să nege, falsul comisar ştia prea multe amănunte pentru a-l bănui că blufează. Deocamdată era important să nu se grăbească. Se modificaseră prea multe amănunte, iar el ştia că nu judecă bine sub presiunea timpului. Şocul produs de explicaţiile lui Davidescu îi blocase mimica feţei, păstrându-i pe figură expresia hotărâtă pe care o avea când se aşezase pe bancă şi credea că trebuie să se confrunte cu poliţia. A încercat să nu-şi trădeze emoţiile şi să-şi păstreze figura neschimbată în momentul în care s-a adresat celuilalt:

          – Domnule Davidescu, aţi venit cu prea multe noutăţi deodată. Sper că nu vă aşteptaţi să iau o decizie definitivă pe loc.

          – Nu contează ce aştept eu, domnule Măerean! Dacă aţi fost atent la ce v-am spus, am convingerea că dumneavoastră veţi fi cel care va grăbi efectuarea tranzacţiei. Petreanu este neutralizat momentan, dar sunt convins că se va întoarce cu aceleaşi intenţii pentru dumneavoastră şi pentru modalitatea prin care urmăreşte să încheie afacerea cu dumneavoastră. Acesta este principalul amănunt de care va trebui să ţineţi cont pe viitor.

          – Ce garanţie am că nu veţi proceda la fel ca Petreanu?

          – Garanţii nu am cum să vă dau, însă voi menţiona câteva detalii menite să vă crească încrederea în mine şi în cei pe care-i reprezint. Observaţi mai întâi că nu vorbesc în nume propriu, fac parte dintr-o organizaţie puternică şi motivată să vă asigure protecţie împotriva reţelei lui Petreanu. Prima mutare în acest sens am făcut-o deja. Din câte cunoaştem noi, reţeaua lor nu dispune de fonduri prea mari şi, dac-ar fi fost nevoiţi să vă plătească, nu v-ar fi putut oferi mai mult de câteva sute de mii de dolari. Noi suntem dispuşi să negociem la adevărata valoare a obiectului pe care-l vindeţi. Nu vă grăbim şi nu vă strângem cu uşa, dar vă anunţ că nu vă putem oferi protecţie pe termen lung aici, în România. E posibil ca imobilizarea lui Petreanu să-i determine să trimită rapid pe altcineva. Vă mai spun că, în funcţie de decizia pe care o veţi lua, suntem dispuşi să vă acordăm un aconto de cincizeci de mii de dolari, bani pe care să-i folosiţi pentru a ajunge cu dispozitivul sau cu planurile acestuia în Statele Unite. Acolo vă putem garanta efectuarea tranzacţiei în deplină siguranţă pentru dumneavoastră.

          Aconto de cincizeci de mii!? Victor rămăsese iarăşi fără grai. „Păi dacă ăsta-i numai aconto, cât valorează oare aparatul profesorului?”. Abia acum a realizat că el nu se gândise încă la o sumă. Îşi imaginase tot timpul o valiză plină cu bani, ca în filmele cu gangsteri, fără să estimeze cât anume ar însemna asta. A încercat să rămână în continuare calm, să nu pară impresionat de oferta celuilalt:

          – Mă voi gândi la propunerea dumneavoastră, domnule Davidescu!

          – Sper s-o faceţi cât mai repede, domnule Măerean! Timpul vă presează pe dumneavoastră, nu pe noi.

          Derutat încă de ultimele evenimente,Victor a presupus că discuţia lor s-a încheiat, aşa că s-a ridicat de pe bancă şi a făcut câţiva paşi spre ieşirea din parc. A realizat că mai avea de obţinut o informaţie şi s-a întors rapid din drum, găsindu-l pe Davidescu în acelaşi loc în care-l lăsase, zâmbind, ca şi cum ştia că va reveni.

          – Cum vom lua legătura data viitoare, domnule Davidescu?

          – Iată numărul meu de telefon. Şi încă ceva, domnule Măerean, o dovadă că jucăm fairplay până la capăt. Înainte să spuneţi un preţ final, vă anunţ că dacă vom avea o contraofertă mai convenabilă… Noi suntem negustori.

          – Şi eu la fel, domnule Davidescu! Spuse Victor zâmbind încrezător.

          Cu toate astea, un negustor versat n-ar fi trebuit să-şi trădeze încrederea.

         

          ***

 

          După ce pusese cap la cap toate informaţiile noi, John Lewitt şi-a întărit convingerea că apăruse concurenţa. Cel care-l urmărise ieri pe Petreanu şi-l acostase astăzi pe Măerean era cineva care voia să cumpere de la acesta din urmă. Cu complicitatea poliţiei sau numai cu un denunţ – probabil întemeiat – individul scăpase de Petreanu şi plecase cu Măerean. Oare îl contactase pe acesta mai demult? Urcaseră prea repede în maşină, ca şi cum s-ar fi cunoscut sau ar fi fost o întâlnire stabilită. Dar asta conta mai puţin, întrebarea cheie era: cine anume e concurenţa? Singurii care mai ştiau de filmarea cu pata de întuneric erau arabii cu care discutase Wolfrick şi cei de la CIA, cărora le dăduse filmul chiar el, prin agentul lor din Londra. Arabii n-aveau fineţea să acţioneze în felul acesta şi pentru ei ar fi fost mult mai convenabil să cumpere decât să se complice riscând un contact direct. Deci nu mai rămâneau decât cei de la CIA. Aceştia ar fi putut ajunge la Măerean în două feluri: cu ajutorul informaţiilor obţinute din analiza filmului, sau urmărindu-l pe Lewitt după întâlnirea din pub-ul de la Londra. Ambele piste erau la fel de improbabile: filmul era destul de slab calitativ şi era imposibil să conţină informaţii utile, oricât de performantă ar fi fost tehnica folosită pentru analiză, iar el era convins că-şi pierduse urma imediat după întâlnire. Convingerea lui nu reprezenta totuşi garanţia că are dreptate, putea căpăta certitudinea asta doar urmărindu-l în continuare pe Măerean. Dacă nu vor încerca să-l împiedice, abia atunci va avea dovada că nu ştiu de prezenţa lui în România şi-l consideraseră pe Petreanu singurul obstacol. Aşadar, urmărirea lui Măerean era un risc necesar continuării operaţiunii.

          Lewitt îl informase pe Wolfrick că Măerean a mai fost abordat de cineva şi ştia că neamţul nu va întreprinde nimic fără să-l anunţe. În momentul acesta nu se putea baza pe vreun ajutor, trebuia să se descurce singur. Şi-a luat din valiză câteva lucruri pe care le-a îndesat în buzunarele unei geci, a mototolit geaca în mână şi a ieşit din hotel. A pornit pe calea cea mai scurtă spre locuinţa lui Măerean, verificând totuşi dacă nu-l urmăreşte cineva. Nu-l urmărea nimeni. Înainte să ajungă la destinaţie, a făcut o scurtă escală în toaleta unui bar, unde, cu o artă demnă de un machior, şi-a pus o mustaţă falsă, şi-a lipit un plasture ce imita o cicatrice care i-a deformat tot obrazul şi şi-a înfipt peste dinţii de jos o dantură falsă, mult ieşită în exterior, reuşind să nu mai semene deloc cu cel de dinainte. Peste tricoul galben a îmbrăcat geaca şifonată şi prea scurtă pentru corpul său masiv. Lewitt nu ţinuse niciodată cont de părerea celor care spuneau că a trecut epoca machiajelor pentru filaj, iar asta îi adusese numai avantaje.

          A ieşit din toaletă şi apoi din bar, cu mersul unui client de cursă lungă al localului, apoi a traversat strada, mergând pe două cărări şi ratând la mustaţă impactul cu un biciclist care circula regulamentar. După ce şi-a murdărit pantofii cu noroi, traversând un rond de flori, a poposit pe banca pe care stătuse Petreanu în urmă cu două ore. S-a aşezat pe bancă, şi-a sprijinit capul de panoul lateral şi a alunecat lent, în decurs de două minute, până când bustul i-a ajuns în poziţie orizontală, ocupând jumătate din banca pe care stătea. Gura întredeschisă, cu maxilarul inferior ieşit mult în afară, geaca şifonată, pantofii murdari şi poziţia extrem de incomodă în care alunecase creau cea mai autentică imagine de beţiv fericit. Poziţia aparent incomodă era de fapt o poziţie exersată, în care putea sta ore întregi. Nu-i mai rămânea decât să aştepte ca Victor Măerean să intre sau – dacă intrase deja până să ajungă el aici – să iasă, pentru a se convinge că nu ştie nimeni de prezenţa lui în România.

          După jumătate de oră de aşteptare l-a văzut pe Măerean la colţul străzii. Se întorcea liniştit acasă, ca şi când ar fi venit de la cinematograf, şi a intrat în bloc fără să se uite nici în stânga, nici în dreapta. La colţul străzii de unde apăruse Măerean, Lewitt l-a observat pe cel cu care românul se urcase de dimineaţă în maşină. Urmăritorul, oprindu-se la distanţă destul de mare, a deschis o revistă, s-a rezemat de un stâlp şi a rămas în picioare, cu privirea îndreptată către blocul lui Măerean, prefăcându-se că citeşte. Părea interesat numai de cine intră sau iese din bloc, nu arăta ca unul care se teme să nu fie la rândul său urmărit.

          Lewitt a rămas în continuare în aceeaşi poziţie, încercând să cuprindă cu vederea o porţiune cât mai mare de bulevard şi să lase totuşi impresia că doarme. Timp de o oră şi jumătate, individul care-l fila pe Măerean nu şi-a schimbat locul de observaţie şi n-a încercat să comunice cu nimeni. Apoi a început să-şi privească ceasul din ce în ce mai des, până când, după încă zece minute, Lewitt l-a văzut că face semn cuiva de pe trotuarul celălalt. Imediat a ajuns lângă el un alt individ şi cei doi au purtat o mică discuţie. Primul i-a arătat noului venit o ceainărie din apropiere şi s-au îndreptat împreună într-acolo, unde noul venit s-a aşezat la o masă. Cel care stătuse de pază până atunci a plecat. Se schimbase garda.

          După lejeritatea cu care făcuseră schimbul, Lewitt s-a convins că nu se mai aşteptau la niciun pericol. Aşadar, nu ştiau de el. Asta-i oferea un oarecare avantaj, totuşi situaţia nu-i era chiar favorabilă. Erau cel puţin doi şi, după modul elegant în care se debarasaseră de Petreanu, beneficiau cu siguranţă de ajutor logistic operativ. Lewitt a conştientizat că de acum înainte va fi nevoit să acţioneze mult mai precaut, noii urmăritori ai lui Măerean erau profesionişti, nu se comparau cu Petreanu. Deocamdată n-avea cum să verifice dacă e vorba de CIA, dar avea foarte puţine dubii în privinţa asta. Problema s-ar fi complicat destul de mult dacă urmăritorii lui Măerean nu erau americanii. În primul rând, asta ar fi însemnat că românul joacă la două capete, pentru că altcineva n-ar fi avut cum să afle de afacere, decât de la el. În al doilea rând, creştea riscul – informaţia fiind cunoscută de mai mulţi – să scadă substanţial preţul de vânzare.

          A lăsat deoparte toate raţionamentele atunci când a simţit furnicături puternice în mâna pe care se sprijinea. Stătuse prea mult timp într-o poziţie care-i îngreunase circulaţia sângelui prin braţul drept. Încet, ca şi cum s-ar fi trezit din somn, dar nu şi din beţie, Lewitt s-a ridicat mai întâi într-un cot şi apoi în picioare. Cu o faţă năucă, s-a uitat curios în toate părţile, lăsând impresia că vrea să-şi dea seama unde se află, apoi s-a îndreptat cu un mers împleticit spre autobuzul care tocmai oprise în staţie. Deocamdată nu mai avea ce face aici.

         

          ***

 

         Ajuns acasă, Victor s-a întins pe pat aşa cum venise de afară, încălţat şi fără să-şi fi schimbat hainele. A aruncat perna pe fotoliu, şi-a pus mâinile sub cap şi a rămas cu privirea aţintită în tavan. Avusese parte de câteva surprize astăzi, însă niciuna pe care s-o fi anticipat. Afacerea lui îl împingea pe un drum necunoscut. Nu putea spune că pierduse controlul, ci doar că nu mai avea iniţiativa. Eliberarea pe care o simţise după spaima de dimineaţă, când crezuse că are de-a face cu poliţia şi constatase ulterior că nu-i aşa, trecuse repede, iar acum se vedea obligat să facă o reevaluare a noii situaţii.

          Vasăzică, Petreanu a vrut tot timpul să-l şmecherească şi, dacă Davidescu ăsta are dreptate, avea de gând şi să-l mierlească. Dacă-l săltase Bordeianu, scăpase sigur de el, măcar pentru o vreme. Apăruse celălalt, care părea mai serios, dar asta numai până la proba contrarie. Nu era cazul să mai aibă încredere în cineva, era posibil ca ăsta nou să fie la fel de ticălos. Din moment ce voia să-l ducă-n America, era cu siguranţă american de la CIA sau FBI, sau dracu’ mai ştie de la ce agenţie de-a lor. De ce vorbea atât de bine româneşte, asta era cu totul altă problemă. Era posibil să fie un spion racolat de pe la noi, că americanii şi ruşii au oameni peste tot. Poate chiar se numea Davidescu, deşi amănuntul n-ar avea nicio importanţă. Dacă erau americani, prima lui grijă era să nu cadă în plasa lor şi să meargă în America. De plecat din România, o să plece, pentru că ceea ce-i spusese ăla despre Petreanu şi reţeaua lui era probabil adevărat, dar n-o să meargă în America. O să plece în Franţa ori în Anglia, fiindcă vorbeşte binişor şi franceză, şi engleză. Davidescu zisese că Petreanu i-ar fi putut oferi doar câteva sute de mii de dolari, aşadar ăştia noi considerau că aparatul merită mult mai mult. Victor ar fi renunţat bucuros la o parte din câştig, numai să afle cât erau dispuşi să-i dea şi să scape de corvoada negocierilor şi de stresul unei evaluări pe care nu se simţea capabil s-o facă. După o scurtă analiză, a hotărât să le ceară douăzeci de milioane de dolari, sperând că-i vor oferi măcar zece. Adevărul era că s-ar fi mulţumit şi cu un milion, dar cine cere nu piere. Deşi, în cazul de faţă nu era convins că e valabilă vorba asta.

          Ajuns aici cu raţionamentul, Victor s-a ridicat în picioare şi şi-a aprins o ţigară. Gândul la atâţia bani îi crease o stare de nervozitate pe care nu şi-o mai putea stăpâni. Deci o să ceară douăzeci de milioane şi n-o să meargă în America. Asta era una. A doua era că Davidescu îi dăduse o idee nemaipomenită, pe care o va folosi pentru a transporta aparatul în siguranţă. Le va spune că nu are decât planurile. În felul acesta va putea duce cu el aparatul, fără teama că vor încerca să i-l sustragă. Nu vor avea de ce să comenteze când, la final, se vor alege cu aparatul în loc de planuri. Din câte înţelesese el de la Davidescu, s-ar fi mulţumit ori cu una, ori cu alta. Bineînţeles, îi trebuie o poveste suficient de convingătoare pentru a nu isca bănuieli înainte de a primi banii, însă are timp să se mai gândească la asta.

          După ce a concluzionat că poate ţine aparatul la el, Victor a hotărât că în aceeași noapte va merge să-l recupereze. Pe moment, i-a apărut din nou teama că poate l-a găsit cineva şi nu mai e în ascunzătoarea din buncăr, teamă pe care i-au alungat-o rapid grijile iscate de noua situaţie.

          Davidescu îi spusese că-i vor asigura protecţia, iar asta presupunea că-l urmăresc, deci va trebui să scape de ei când va merge după aparat. Nu-şi făcea probleme, ştia cum să procedeze. O vreme a mai răsucit în minte câteva opţiuni pentru povestea pe care trebuia să le-o spună despre planurile aparatului, până când a înţeles că mai mult se complică şi riscă să se încurce dacă imaginează prea multe variante. Îi trebuia ceva simplu şi, mai ales, trebuia să fie hotărât, să nu le dea celorlalţi posibilitatea să vină cu propuneri şi sugestii, să-l momească pe drumul care le convine. După ce s-a hotărât cu privire la ce vrea să le spună, s-a liniştit şi şi-a amintit că nu mâncase nimic de ieri seară. De fapt, nu şi-a amintit, însă, reuşind să se elibereze de gânduri şi nelinişti, şi-a auzit propriului stomac reclamând ora mesei.

          A servit o masă copioasă, stropită bine cu un şpriţ de vin roşu, apoi s-a aşezat în pat şi a pornit televizorul. Trebuia să-şi facă de lucru până se va întuneca afară, nu mai avea răbdare să se gândească la altceva înainte de a recupera aparatul şi, acum, când se ştia urmărit, asta putea s-o facă numai noaptea. A căutat un canal de ştiri, voia să afle cum evoluează dolarul. Se vedea deja proprietarul unei sume importante şi se simţea dator să-şi evalueze averea – cine ştie, poate va începe să investească la bursă! La televizor, o reclamă anunţa apariţia telefonului minune, care, pe lângă toate gadgeturile de până acum, mai căpăta încă unul: sistemul 99G, capabil să-ţi diminueze considerabil starea de stres. Era suficient să te loghezi printr-un mesaj – contra cost, desigur – şi imediat beneficiai de nurofenul fără fir. Victor a fost cuprins de o stare subită de veselie, probabil reacţie la toată agitaţia de care avusese parte de azi-dimineaţă: „Uite, dom’le, că nu numai timpul costă bani! Acum şi stresul costă bani!”. Repetarea cuvântului „bani” l-a făcut să se simtă departe de toate grijile lumii. Treptat, creierul său n-a mai perceput sonorul televizorului, iar Victor a adormit numărând teancuri nesfârşite de bani.

          S-a trezit transpirat şi cu hainele mototolite, când afară era deja întuneric. Nu ştia ce visase, însă era pătruns de un sentiment neplăcut, ca după un coşmar, iar starea apăsătoare care-l stăpânea s-a amplificat de la bezna din casă. De fiecare dată când dormea după-amiaza şi se trezea pe întuneric, oricât de mult se odihnise, avea senzaţia că întreg corpul său câştigase în greutate, afundându-se adânc în salteaua patului, ca şi cum ar fi crescut gravitaţia. Senzaţia asta ciudată îi provoca întotdeauna o oboseală mai puternică decât înainte de somn. S-a ridicat anevoie din pat şi a aprins lumina, încercând să evadeze din atmosfera ireală, creată de somnul în care se cufundase de plictiseală, nu de oboseală. A făcut un duş, a băut o cafea şi s-a simţit din nou cu picioarele pe pământ.

          Era trecut de ora unu noaptea când s-a hotărât să plece după aparat. A lăsat televizorul pornit, a stins lumina şi a ieşit din apartament. A încuiat uşa încet, fără zgomot, apoi a coborât scările mergând pe vârfurile picioarelor. Nu ştia din ce punct îl supraveghează americanii – se convinsese singur că e vorba de americani, fiindcă îi propuseseră să meargă în America – şi nu voia să le atragă atenţia. Ajuns la parter, s-a asigurat că nu e nimeni de pază în faţa uşii de la intrare şi, în loc să iasă din bloc pe uşă, a intrat în uscătoria pe care o ţinea încuiată nea Parfene, ca să nu-i fure nimeni sticlele goale depozitate acolo în ultimii doisprezece ani, după ce se desfiinţase centrul de colectare din complexul vechi. Lacătul chinezesc, de doi lei şi patruzeci de bani, n-a fost o problemă. Mai greu i-a fost să se strecoare prin ikebana aceea de sticle goale şi să ajungă la bucata mare de carton cu care nea Parfene înlocuise – din economie – un geam spart. Victor ochise de mult timp ieşirea asta de urgenţă, din urmă cu trei ani, când se temea să nu-l caute fraţii Acordeon, cu care avusese o discuţie de principiu terminată în avantajul lui. Nu fusese niciodată nevoit s-o folosească, iar acum a rămas surprins de înălţimea maldărului de sticle, care crescuse ca Făt Frumos, în ultimii trei ani cât în primii nouă. Probabil că nea Parfene reuşea să dosească mult mai mulţi bani decât înainte, din pensia administrată oficial de tanti Aurora.

          Victor a reuşit până la urmă, printr-o suită de mişcări pe care un eventual observator de specialitate ar fi catalogat-o cu mâna pe inimă drept levitaţie, să străbată cei mai lungi doi metri din viaţa lui şi să iasă prin gaura astupată cu carton. A traversat parcarea din spatele blocului, după cinci minute ajungând deja la marginea cartierului, pe un bulevard luminat, unde putea vedea foarte uşor dacă-l urmăreşte cineva. S-a asigurat că nu se ţine nimeni după el, traversând în mod repetat bulevardul, şi s-a îndreptat spre canal. Ajuns lângă buncăr, a aşteptat la intrare până când s-a obişnuit cu bezna dinăuntru. Avea o lanternă la el, însă nu voia să atragă atenţia cuiva – la treizeci de metri era o stradă destul de circulată – aşa c-a privit interiorul buncărului până când a desluşit atât cât să nu se împiedice, apoi a mers mai mult pe pipăite până la scobitura din perete şi a scos aparatul şi ochelarii din spatele cărămizii care le ascundea. Le-a băgat în buzunar şi tot drumul n-a făcut altceva decât să le pipăie continuu, ca şi cum se temea să nu dispară.

          S-a întors tot pe jos şi a reuşit să intre în bloc după acrobaţii similare cu cele de la ieşire. N-a mai putut acoperi ochiul de geam cu cartonul, însă nu şi-a făcut probleme, oricum îl schimba periodic nea Parfene, din cauză că-l uda ploaia. A urcat scările la fel de precaut cum coborâse, străduindu-se să nu facă nici cel mai mic zgomot. Ajuns în apartament, a stins televizorul, a coborât jaluzelele şi s-a închis în baie, cu lumina aprinsă. A probat aparatul şi ochelarii: erau în regulă. Când a apăsat butonul aparatului, s-a făcut beznă, iar când şi-a pus ochelarii la ochi, a văzut totul împrejur, colorat în diverse nuanţe de maro.

          Da! Le va cere douăzeci de milioane. Scula asta face toţi banii!

         

          ***

 

          Generalul Langston a preferat să meargă la sediul CIA pentru o nouă discuţie cu Ferguson, sperând că în faţa unei hărţi tactice va avea o privire de ansamblu mai clară asupra situaţiei din teren. Ulterior a realizat că a făcut o greşeală. Șeful lui Ferguson a ţinut să participe la întrevedere, idee care s-a dovedit total neconstructivă. Deşi Ferguson era numit oficial omul de legătură cu Langston, superiorul lui, un tânăr orgolios, se simţea şuntat şi n-a scăpat nicio ocazie să facă aluzii în sensul acesta, punându-şi subalternul într-o situaţie cel puţin neplăcută. Generalul, realizând poziţia jenantă a lui Ferguson, era pe cale să-i arate „puştiului” unde-i e locul, când acesta a fost chemat la telefon şi s-a văzut nevoit să plece, lăsându-i în sfârşit singuri. Langston a avut nevoie de câteva minute bune până când a scăpat de agasarea pe care i-o provocase aroganţa celuilalt. Abia după ce a remarcat că Ferguson nu e afectat de comportamentul șefului său, a reuşit şi el să se întoarcă la problema pentru care venise:

          – De acum înainte ne vom vedea totuşi la mine.

          – Da, domnule general, ar fi mai indicat.

          – Să trecem la problema care m-a adus aici! Vreau să-mi arăţi pe hartă poziţia tuturor pionilor implicaţi în afacerea neagră. Şi văzând privirea intrigată a celuilalt, s-a justificat: Am rămas, din perioada războiului rece, cu ideea că orice operaţiune e similară unei partide de şah, iar eu joc mult mai bine şah cu tabla în faţă.

          Lui Ferguson ideea i s-a părut desuetă. L-a dus totuşi pe Langston în faţa unei hărţi proiectate holografic şi a-nceput să marcheze poziţia personajelor, pe măsură ce interveneau în prezentarea sa.

          – Deocamdată, Victor Măerean e la Bucureşti, supravegheat de cei doi agenţi care au suportul serviciului operativ de la ambasadă. Mâine dimineaţă vor pleca la Londra – a fost opţiunea lui Măerean – unde-i aşteaptă oamenii noștri, care vor obţine fără probleme toate informaţiile de la român. Acesta ne-a comunicat că ne va vinde planurile şi n-am considerat oportun să forţăm nota. Avem pregătit un plan şi pentru recuperarea dispozitivului, pe care se teme probabil să-l transporte cu el sau îl foloseşte ca asigurare.

          – Planurile sunt acum în posesia lui?

          – Nu, le va primi abia la Londra. Am conceput un traseu e-mail securizat şi i-am dat adresa de mail lui Măerean, care i-a transmis-o celui ce-i va trimite planurile. Nu ştim cum i-a transmis-o, n-a folosit nici telefonul, nici internetul. Supravegherea noastră nu e foarte strânsă – după cum ne-aţi recomandat – deci i-au rămas mai multe variante să ia legătura cu celălalt. În consecinţă, n-am aflat încă cine-i partenerul său, partener la care presupun că se găseşte şi dispozitivul. Acesta va trimite documentaţia la Londra, prin internet, după ce Măerean se va asigura că i-au intrat banii în cont. Am constatat că Măerean nu prea cunoaşte mecanismul transferurilor bancare, va fi foarte simplu să-l convingem că are contul plin.

          Langston s-a arătat nemulţumit, părea chiar iritat de afirmaţia lui Ferguson:

          – Nu vreau să ratăm operaţiunea pentru câteva milioane economisite. După ce obţinem ce vrem şi ne asigurăm că nu mai poate intra nimeni în posesia invenţiei, o să conteze prea puţin milioanele acelea pe care, dacă vreţi, le puteţi recupera când nu vor mai avea stăpân. Deocamdată banii nu reprezintă o prioritate.

          – Am înţeles! Ferguson era destul de nedumerit de izbucnirea lui Langston. Oare generalul credea că el nu realizează importanţa obiectivului? A lăsat întrebarea asta nerostită şi şi-a continuat prezentarea: Faptul c-a ales varianta cu planurile certifică existenţa partenerului care i le va trimite şi care va rămâne în posesia dispozitivului. În România vom continua operaţiunea de identificare a acestuia şi de recuperare a dispozitivului, deşi, din motive pe care nu le cunoaştem, Măerean nu e deloc îngrijorat c-ar putea vinde şi celălalt.

          – De ce crezi asta?

          – La prima întâlnire, omul nostru i-a întins o capcană în care a căzut copilăreşte. Avertizat fiind că vom cumpăra de la cine cere mai puţin, Măerean s-a arătat convins că nu ne poate face altcineva o contraofertă. Asta demonstrează că se crede singurul posesor al invenţiei.

          – Probabil are motive să se creadă în postura asta. Am primit raportul lui Greenwall, se pare că niciun institut din România nu s-a ocupat şi nu se ocupă de aşa ceva. E totuşi destul de ciudat. Cei de la NASA pretind că nu se poate concepe şi realiza un dispozitiv de genul acesta cu dotările unui laborator modest şi cu fonduri suficient de mici încât să nu atragă atenţia. Mă întreb ce-l face pe român atât de sigur pe el?

          – Poate că presupunerea mea e greşită şi dispozitivul n-a rămas la inventator, ci la cineva care nu ştie ce posedă.

          – Mda… e posibil. În cazul acesta, noi trebuie să-l găsim şi pe unul şi pe altul, nu ne permitem nicio scăpare. Ce mai e cu Wolfrick?

          – E tot la Bonn. Petreanu a reuşit să-l contacteze telefonic şi să-i comunice că deocamdată e arestat din motive care n-au nicio legătură cu afacerea lor.

          – A trimis pe altcineva în România?

          – Nu. Dar am aflat că arabul n-a fost interesat de oferta lui, aşa că probabil nu se mai grăbeşte.

          Langston s-a arătat contrariat de remarca lui Ferguson:

          – Asta nu l-ar fi îndreptăţit să tergiverseze achiziţia! Ştie prea bine că nu-şi poate permite vreo amânare. L-aţi localizat până la urmă pe omul său? Cel care ne-a dat filmarea?

          – Nu. După cum v-am spus, l-am pierdut urma imediat după întâlnirea de la Londra şi nu ştim încă unde este.

          Relieful format de ridurile ce traversau fruntea lui Langston a căpătat contrast. Aşezând informaţiile noi acolo unde lipseau din tabloul vechi al operaţiunii, imaginea de ansamblu căpăta noi înţelesuri. Descoperise o altă lacună a afacerii negre.

          – Este pe urmele românului, de aceea n-a mai trimis Wolfrick pe nimeni. Avertizează-i imediat pe cei de la Bucureşti! La fel şi pe cei din Londra, e posibil să fi aflat unde pleacă Măerean şi să-l aştepte deja acolo.

          – Să amânăm plecarea?

          Generalul a rămas pe gânduri pentru câteva clipe. Ar fi fost prudent să schimbe planul, era însă posibil să piardă încrederea românului şi să strice pe de-o parte ce repară pe alta. Părea mai puţin periculos să-şi asume riscul continuării planului aflat în derulare, atâta vreme cât luau în considerare probabilitatea ca Lewitt să fie pe urmele lui Măerean.

          – Nu schimbaţi nimic, dar ţineţi cont de prezenţa rusului! Dac-a reuşit să rămână neobservat până acum, e periculos şi totodată imprevizibil. Şi intensificaţi căutarea partenerului lui Măerean! Dacă Wolfrick ştie despre acesta, s-ar putea să-l caute deja şi Lewitt. La ce oră vor ajunge mâine dimineaţă la Londra?

          – La opt şi patruzeci, ora Londrei. Patru fără douăzeci AM, ora noastră.

          – Vreau să mă ţii permanent la curent cu desfăşurarea evenimentelor, în noaptea asta voi rămâne la birou.

          – Da, domnule general!

          Langston a plecat de la Ferguson fără a reuşi să-şi reprime îngrijorarea ce pusese stăpânire pe el. Ajuns în parcare, a urcat în maşină şi i-a spus şoferului că vrea să meargă la birou. Pe drum a făcut o scurtă analiză a evoluţiei afacerii negre şi a conştientizat că îmbătrâneşte mai repede decât ar vrea. Făcuse multe greşeli în ultimele zile, greşeli pe care altădată le-ar fi considerat de neiertat. Acum, când a ajuns la concluzia că Lewitt trebuie să fie pe urmele lui Măerean, a realizat că avea toate datele să deducă asta încă de la început. Se considera singurul vinovat pentru omisiunea proaspăt descoperită, iar faptul că greşeala respectivă nu afectase operaţiunea până acum însemna doar că avuseseră noroc. Dac-ar fi înţeles asta cu câteva zile în urmă, generalul ar fi direcţionat operaţiunea pe alt traseu. Ar fi evitat înlăturarea lui Petreanu, mulţumindu-se cu supravegherea lui. Arestarea acestuia îl activase cu siguranţă pe Lewitt, slăbind în acelaşi timp vigilenţa agenţilor CIA, care crezuseră că din momentul acela Măerean e în siguranţă. Acum era riscant să mai schimbe ceva, dar în acelaşi timp se putea lovi de bariere imprevizibile. Acţionând neştiut atâta vreme, omul lui Wolfrick îşi putuse construi, precum un păianjen, plasa în jurul lui Măerean. Odată ajuns în Anglia, Măerean putea fi considerat asigurat, însă deocamdată era în România, unde n-aveau decât doi agenţi şi unde Lewitt le cunoştea probabil toate mişcările. Ar fi fost ideal să trimită pe cineva la Bucureşti, cineva care să-l caute şi să-l neutralizeze pe Lewitt, dar până a doua zi, când se făcea transferul lui Măerean la Londra, nu mai era timp pentru asta. Începea să regrete că n-a amânat plecarea spre Londra, poate ar fi fost bine să se asigure mai întâi în privinţa rusului. În situaţia dată, era necesar ca agenţii din teren să fie mult mai vigilenţi.

          Odată cu recunoaşterea ultimei greşeli, în mintea lui Langston s-a strecurat încă o idee care l-a pus pe gânduri. Venise vremea să ia în considerare o retragere onorabilă, nu era cazul s-aştepte până când va comite erori ireparabile. Sosise clipa în care ideea retragerii trebuia analizată la timpul prezent, nu aruncată spre un posibil viitor.

          Dar în momentul acesta era indicat să lase totul deoparte şi să se concentreze numai pe problemele legate de afacerea neagră. Nu era bine să-l distragă alte gânduri, în special acum, când îşi recunoscuse lipsa de atenţie venită odată cu vârsta. Intenţiona să meargă la birou şi să încerce să doarmă puţin, probabil va urma o noapte agitată.

         

          ***

 

         Lewitt l-a urmărit pe unul dintre supraveghetorii românului până când acesta a intrat în clădirea ambasadei americane. Discutaseră amândoi cu Măerean de dimineaţă, iar acum celălalt rămăsese de pază. Urmărindu-l pe cel care venise la ambasadă, Lewitt spera să afle cumva ce vor să facă în continuare. Era esenţial să le anticipeze intenţiile măcar pentru una din acţiunile lor următoare, numai în felul acesta avea şanse de reuşită.

          Lewitt acţiona de regulă singur, îi plăcea să nu depindă de posibilele greşeli ale altora, însă de data asta simţea lipsa unei echipe. I-ar fi prins bine să afle ce se discută în interiorul ambasadei, ştia c-a fost o vreme când ai lor aveau informaţii complete de la toate ambasadele fostelor ţări comuniste. Se considera în continuare rus, n-avea nimic cu naţia sa, părăsise Rusia doar datorită tracasărilor la care fusese supus în armată, tracasări apărute în ultimii ani şi cauzate de excesele unor superiori dornici de ascensiune. Îi plăcuse meseria lui anterioară, adrenalina crescută din timpul misiunilor sub acoperire. Nu-l deranjaseră prea mult nici cei care-şi construiseră cariere pe munca sa, dar nu mai suporta să fie tocmai el transformat în ţap ispăşitor. Şi Wolfrick avea tendinţa să procedeze la fel în ultima vreme, însă Lewitt era conştient că pe neamţ îl poate părăsi oricând, posibilitate la care intenţiona să se gândească serios dacă lucrurile aveau să continue în aceeaşi direcţie. Acum i-ar fi prins bine ajutorul lui Wolfrick, dar n-avea dispoziţia necesară să-i suporte crizele nervoase, era convins că se va descurca mai bine singur.

          De trei zile era pe urmele celor care-l supravegheau pe Măerean. Acum avea certitudinea că sunt cei de la CIA, intraseră de câteva ori la ambasada americană, deşi stăteau amândoi la un hotel situat lângă locuinţa românului. Erau numai doi şi-l urmăreau pe Măerean cu schimbul, fără să se ferească. Măerean se ştia supravegheat, Lewitt îl surprinsese de câteva ori salutându-l pe unul dintre urmăritori. Românul purtase două discuţii lungi cu cei doi americani, ultima dintre ele, chiar în dimineaţa asta, în scuarul din faţa blocului său.

          Lewitt era conştient americanii l-ar putea recunoaşte, motiv pentru care-i urmărea numai deghizat. De dimineaţă, când cei doi stăteau de vorbă cu Măerean, a fost tentat să se apropie şi să-i asculte, dar s-a oprit la timp. Nu era cazul să-şi forţeze inutil norocul, remarcase la prima întrevedere că-şi întrerupeau discuţia când se apropia cineva de ei, precauţie specifică unor profesionişti cu experienţă. I-ar fi fost destul de uşor să planteze un microfon în locuinţa lui Măerean, însă Măerean locuia singur, n-avea cu cine vorbi în apartament, aşa c-ar fi fost inutil să-l asculte acasă. Mult mai bine i-ar fi prins să-i poată asculta telefonul mobil, îl văzuse de câteva ori vorbind la telefon în timpul drumurilor sale prin oraş. Lewitt era antrenat să citească pe buze, însă româna învăţată în copilărie de la maică-sa nu prea semăna cu cea vorbită acum la Bucureşti, iar el fusese antrenat numai pentru limba germană.

          După două ore şi jumătate de aşteptare, cel pe care-l urmărise a ieşit din clădirea ambasadei. Le învăţase deja programul, se schimbau la patru ore, prin urmare nu se ducea să-l înlocuiască pe celălalt. Lewitt l-a urmărit până în centrul oraşului, unde l-a văzut intrând într-o agenţie de voiaj. Şi-a găsit un post de observaţie peste drum, de unde putea privi intrarea agenţiei, ascunzându-se în spatele unui gard viu care imita crenelurile unei cetăţi. Avea trusa de machiaj în buzunar, se demachiase în timpul aşteptării din faţa ambasadei, când transpirase din cauza soarelui puternic şi simţise cum i se dezlipeşte mustaţa falsă. Acum folosea doar o şapcă trasă mult peste ochi şi se menţinea la distanţă de cel pe care-l urmărea. Acesta şi-a făcut apariţia după jumătate de oră, ţinând în mână un plic lunguieţ şi destul de gros. Lewitt l-a lăsat să plece, fiind convins că va merge acum să preia supravegherea lui Măerean.

          După ce americanul a dispărut în mulţimea de oameni care se revărsa dinspre gura de metrou, Lewitt a mai aşteptat încă două minute şi a intrat în agenţia de voiaj, unde a-nceput să privească atent pe toată lumea, ca şi cum ar fi căutat pe cineva. A trecut de primul ghişeu, în faţa căruia un individ îmbrăcat elegant îşi ţinea deja biletele în mână, şi s-a oprit la următorul ghişeu, unde-şi aştepta biletele o femeie brunetă de patruzeci-patruzeci şi doi de ani, care se străduia mult să pară ceva mai tânără. Lewitt ştia că-i un bărbat urât, însă trupul său atletic atrăgea ca un magnet privirile femeilor, mai ales ale femeilor măritate. S-a adresat funcţionarului de la ghişeu, încercând să vorbească într-o română cât mai puţin deformată de accentul său rusesc:

          – Caut un coleg care ar trebui să vină să ridice nişte bilete şi mă întrebam dacă nu cumva a fost deja aici, înaintea mea? Apoi, ca şi cum abia atunci ar fi realizat grosolănia intervenţiei sale, a privit-o spăşit pe femeia de lângă el: Iertaţi-mă, doamnă! Ar fi trebuit să vă cer voie dumneavoastră, acum nu mai pot decât să vă cer scuze! Şi a făcut o reverenţă destul de graţioasă pentru cineva atât de masiv.

          Vizibil măgulită, femeia s-a grăbit să-i accepte scuzele, oferindu-i un zâmbet angelic odată cu înţelegerea exprimată verbal:

          – Nu-i nicio problemă, domnule! Când e vorba de-o urgenţă, oricine trebuie să fie înţelegător. Şi i-a făcut semn cu mâna spre ghişeu, îndemnându-l să întrebe ce-l interesează.

          – Vă mulţumesc mult, doamnă!

          Întorcându-se spre ghişeu, Lewitt a dat funcţionarului detaliile celui pe care-l urmărise până aici. Bărbatul din spatele geamului l-a ascultat circumspect şi i-a răspuns repezit, ca şi cum avea replica pregătită dinainte s-audă întrebarea:

          – Nu l-am văzut, domnule!

          Cu o privire dezaprobatoare, de mamă care-şi mustră fiul când o minte, femeia s-a adresat celui de la ghişeu, privind cu coada ochiului spre cel cu corp herculean:

          – Dar este evident că-i vorba de domnul dinaintea mea! Şi pentru că figura funcţionarului căpătase o asprime de-a dreptul obraznică, ce sugera că nu-şi aminteşte, femeia a continuat, privindu-l de data asta insistent: Domnul care a luat cele trei bilete pentru cursa spre Londra, de mâine dimineaţă!

          Pentru a preveni o iminentă izbucnire a admonestării ce stătea pe buzele omului de la ghişeu, Lewitt a intervenit rapid:

          – Despre el este vorba, trebuia să-l anunţ că e nevoie de încă un bilet pentru aceeaşi cursă. Îl voi lua eu după ce termină doamna. Vă rog să mă iertaţi dac-am îndrăznit prea mult. Şi s-a retras, aşezându-se pe un scaun de lângă fereastră.

          Deci lucrurile se precipitau. Dacă vor să plece deja la Londra, înseamnă că Măerean are deja dispozitivul la el sau îl va obţine în noaptea asta. Lewitt era nevoit să acţioneze fără întârziere: dacă de la Londra vor pleca spre Statele Unite, atunci totul va fi pierdut. Deocamdată nu ştia sigur dacă Măerean e deja în posesia dispozitivului, abia în dimineața următoare va avea certitudinea asta. Ar fi fost ideal să poată acţiona încă din România. La Londra era mult mai complicat şi nu era deloc indicat să rămână totul pentru ultima clipă.

          Cu Wolfrick nu mai discutase din momentul în care-l anunţase de arestarea lui Petreanu. În ultima vreme își făcuse câteva conturi de siguranţă în diverse bănci din Europa, iar acum apăruse posibilitatea să pună mâna pe invenţia românului şi se gândise serios c-ar putea s-o vândă singur. Fuseseră afaceri de anvergură mai mică, pe care le finalizase fără implicarea neamţului, prin urmare ştia ce are de făcut şi cunoştea câţiva potenţiali cumpărători dispuşi să cumpere de la el pentru un preţ mai mic decât cel pretins de Wolfrick. Lewitt era un tip onest, în alte condiţii nu l-ar fi trădat pe cel care-l ajutase să iasă din situaţia urâtă în care-l găsise cu patru ani în urmă, însă datele problemei se modificaseră, iar el se cam simţea cu conştiinţa împăcată. Considera că şi-a plătit datoria faţă de Wolfrick, iar comportamentul acestuia din ultima vreme completa perfect lista de motive care-l împingeau pe Lewitt spre o asemenea decizie. Fără să-şi recunoască asta, aruncând permanent ideea într-un ungher al conştiinţei, principalul motiv care-l îndemna să continue pe cont propriu îl constituiau banii, tentaţia unei ultime afaceri care să-l transforme definitiv în propriul său stăpân.

          A realizat că se gândise atât de mult la posibilitatea asta, încât, îndreptându-se spre decizia finală, trecuse de jumătatea drumului. Acum îi era mai greu să se întoarcă înapoi decât să meargă înainte. Îi era din ce în ce mai greu să se vadă iarăşi la dispoziţia lui Wolfrick după ce se imaginase independent.

          Gândurile i-au fost întrerupte de salutul femeii care-şi luase biletul şi părăsise ghişeul. Alături de salut, bruneta i-a adresat un zâmbet insinuant, înainte să plece cu un mers unduit spre uşă. Surprins cu gândul aiurea, Lewitt n-a apucat să-i răspundă la salut, regretându-şi rapid impoliteţea. Nu-i stătea în caracter să fie bădăran. S-a ridicat şi s-a apropiat de ghişeul rămas liber, unde funcţionarul l-a tratat cu o răceală aproape dispreţuitoare. Lewitt n-a comentat, celălalt avusese dreptate să fie neîncrezător. Şi-a luat biletul şi s-a întors la hotel să se pregătească, n-avea rost să mai încerce nimic în seara asta. Rămânea totul pentru dimineața următoare.

         

          ***

 

          Victor nu spusese nimănui că pleacă, nici măcar pe Mişu nu-l anunţase. Îi datora două sute de dolari, cei promişi în dimineaţa filmării, aşa că în ultima vreme îl evitase. Îşi făcuse un bagaj mic, alcătuit din câteva lucruri de care s-ar fi putut lipsi în altă situaţie, dar de care avea nevoie acum, ca pretext pentru transportul aparatului. Aparatul camuflat în carcasa de miniradio îl aşezase în centrul bagajului, între haine, la adăpost de eventualele şocuri cauzate de transport. Pentru o impresie cât mai autentică, aşezase lângă el o pereche de căşti şi un set de baterii noi. Tot pentru autenticitate, ochelarii îi ţinea într-un etui pentru ochelari de soare, lângă slip, şlapi şi un tub cu cremă de plajă.

          Avionul urma să decoleze la şase şi jumătate, iar el aştepta nerăbdător ora stabilită pentru întâlnirea cu cei doi americani. Negociase cu ei a doua zi după ce-l acostaseră şi era sigur că se descurcase mulţumitor. Spusese destul de convingător povestea cu planurile pe care urma să le primească în Anglia, prin mail, de la asociatul său. Ceruse douăzeci de milioane de dolari pentru planuri, iar Davidescu îl asigurase la următoarea lor întrevedere că va primi cât ceruse. Victor nu fusese nevoit să le amintească de aconto, veniseră cu banii la ei, un teanc cu cinci sute de bancnote de câte o sută. Nu comentaseră nici când le spusese că vrea să facă tranzacţia în Anglia, şi nu în America. Ei aleseseră doar cursa cu care urmau să plece şi făcuseră rezervările.

          Şi-a verificat încă o dată bagajul, a ieşit din apartament, a încuiat uşa şi a coborât în faţa blocului, unde-l aşteptau deja cei doi. Afară era întuneric, iar pe drum a avut impresia că se face şi mai întuneric. Au ajuns la aeroport după ce întunericul şi liniştea din maşină îl făcuseră să moţăie. Abia rumoarea din sala de aşteptare şi vocea din difuzoare, care anunţa sosirile şi plecările, i-au alungat starea de somnolenţă care-l cuprinsese. În sala de aşteptare a remarcat atitudinea protectoare şi privirile iscoditoare cu care cei doi americani cercetau lumea dimprejur. Păreau mult mai prevăzători decât zilele trecute, însă lui Victor nu i s-a părut nimic deplasat în comportamentul lor. S-a simţit flatat, devenise brusc o persoană importantă. Şi-au pus toţi trei bagajele pe banda de control şi au aşteptat să le vină rândul. N-au întâmpinat probleme la controlul bagajelor, aşa c-au plecat mai departe, spre avion.

          În avion a stat lângă Davidescu, iar celălalt s-a aşezat undeva mai în spate. După ce au atins plafonul de zbor şi stewardesa i-a anunţat că-şi pot scoate centurile de siguranţă, Victor şi-a alungat din minte toate grijile şi a-ncercat să-şi imagineze locul unde va pleca după ce va primi banii. Plaja sălbatică şi presărată cu palmieri, pe care o visa de mai bine de un an, de când văzuse prima dată montajul din valiza profesorului, se modificase destul de mult după ce hotărâse să ceară douăzeci de milioane pentru aparat. Palmierii fuseseră înlocuiţi cu o pădure deasă de pini, care începea la treizeci-patruzeci de metri de apă. La jumătatea distanţei dintre lizieră şi apă, înconjurată de nisipul plajei, se înălţa vila lui, cu tot peretele dinspre mare construit în întregime din sticlă. Lipită de vilă, o terasă plină de verdeaţă se continua cu un promontoriu care intra în mare. La capătul promontoriului aştepta un iaht care se legăna uşor, împins de valurile molcome. Toate astea le admira el dintr-un şezlong aşezat pe terasa verde, cu un cocktail în faţă şi cu o blondă superbă alături. Apoi cadrul se schimba: Victor era într-un ski jet, încolăcit de braţele aceleiaşi blonde care stătea acum lipită de spatele lui, şi simţea cum îl lovesc stropii aruncaţi de impactul ambarcaţiunii cu suprafaţa vălurită a apei.

          A visat cu ochii deschişi până când moţăiala din maşină i-a revenit şi a adormit. Zborul a fost unul fără incidente şi după patru ore au aterizat la Londra. Victor a dormit aproape tot timpul, cu mici întreruperi provocate de poziţia incomodă, întreruperi care i-au fragmentat visul, însă n-au reuşit să-i schimbe subiectul. S-a trezit definitiv cu un sfert de oră înainte de aterizare, când a fost nevoit să-şi lege iarăşi centura de siguranţă.

          Au coborât toţi trei din avion şi s-au îndreptat spre sala de aşteptare, unde i-au întâmpinat doi indivizi. După ce s-au salutat din priviri, Davidescu l-a prezentat pe Victor unuia dintre ei:

          – Dânsul va fi gazda noastră până la finalizarea tranzacţiei.

          Un „Hi!” vesel şi fără vreo legătură cu rostirea britanică i-a arătat lui Victor că are de-a face cu un englez de origine americană. A răspuns şi el în aceeaşi manieră, etalându-şi apoi cunoştinţele de engleză într-un scurt dialog de complezenţă. Celălalt părea destul de încântat că se pot înţelege fără translator, iar Victor a dedus că el este cel cu care va discuta de acum înainte.

          În drum spre ieşirea din aeroport, Victor i-a zis lui Davidescu:

          – Aş vrea să merg la toaletă, mă abţin cam de multă vreme.

          – Vă însoţesc eu, domnule Măerean!

          Şi-au lăsat amândoi valizele în paza celorlalţi trei, iar Victor s-a simţit dintr-o dată ca şi când ar fi mers dezbrăcat, reţinându-şi cu greutate imboldul de a se întoarce lângă aparatul care se afla acum la discreţia americanilor. S-a dus totuşi unde plecase, stăpânindu-şi tentaţia de a privi peste umăr. În faţa toaletei s-au despărţit: el a intrat, iar Davidescu a rămas afară. Uşa de la intrare era deschisă şi blocată cu o sfoară legată de un uscător de mâini. Victor a găsit înăuntru un bătrân îmbrăcat în salopetă, care spăla pe jos cu un cleaner electric ce lăsa în urma lui o dâră curată şi aproape uscată, făcând însă un zgomot puternic. Încercând să păşească doar pe porţiunea curată, a intrat în prima cabină cu uşa deschisă. La ieşire a fost nevoit să-l aştepte pe bătrânul care terminase de spălat şi ajunsese cu cleaner-ul în dreptul uşii. N-avea loc să treacă pe lângă el, aşa că l-a lăsat pe acesta să iasă înainte. După ce a scos cleaner-ul pe uşă, bătrânul l-a oprit şi s-a întors să dezlege sfoara prinsă de uscătorul de mâini. În tăcerea instalată brusc, odată ce cleaner-ul n-a mai făcut zgomot, atenţia lui Victor a fost atrasă de o conversaţie ce se auzea de pe hol, conversaţie purtată în limba română între Davidescu şi coechipierul lui din România:

          – Şi au aflat cine e?

          – Da, e un inginer pensionar, îl cheamă Marinescu, însă e posibil să fie o pistă falsă. Bătrânul a suferit o comoţie cerebrală în urmă cu cinci luni şi abia de atunci a început Măerean să-l vadă mai des. Dar s-ar putea să-i fie rudă şi asta să fie singura motivaţie a vizitelor sale.

          – Rămâne de văzut. În două-trei zile o să afle Dragoş ce-i cu individul. Cine ştie, poate Măerean devine inutil.

          Victor abia a mai desluşit ultima parte a conversaţiei, cei doi reducând tonul vocii odată cu liniştea instalată după oprirea cleaner-ului. Apoi, după ce bătrânul a dezlegat sfoara şi a închis uşa, n-a mai auzit nimic, dar nici nu era necesar să mai audă ceva. A simţit nevoia să se sprijine de perete. Aflaseră de profesorul Marinescu din vina sa. Dacă nu şi-ar fi inventat falsul partener, cel care trebuia să-i trimită planurile prin mail, americanii nu l-ar fi căutat şi n-ar fi ajuns niciodată la bătrân. Acum îl speria mai mult remarca lui Davidescu. Ce a vrut să spună cu asta, cum adică să devină inutil? N-or să-i mai dea banii, sau îl vor elimina, aşa cum ziceau c-avea de gând să facă Petreanu? Oare profesorul ar fi dispus să le dea lor invenţia? După mărturisirea pe care acesta i-o făcuse înainte de despărţire, era puţin probabil să-l trădeze, deşi o merita. Din păcate, era prea târziu să mai poată schimba ceva. Dac-ar fi fost încă la Bucureşti, Victor ar fi putut rezolva destul de simplu problema. Ar fi putut să-i explice bătrânului situaţia, nu numai pentru a-l avea de partea sa, împotriva americanilor, dar şi pentru a se lepăda de vina de a-i fi luat aparatul. Amintirea profesorului Marinescu îl făcuse să simtă iarăşi mustrarea conştiinţei, sentimentul acela neplăcut pe care-l simţise la despărţirea de bătrânul inventator.

          Acum, tot ce putea face era să se menţină în gardă şi să spere că americanii îi vor da banii înainte să afle că şi profesorul le poate vinde aparatul. A realizat că întârzie prea mult şi poate crea suspiciuni. A tras aer în piept, a încercat să se liniştească şi a ieşit pe uşă. Cei doi îşi terminaseră discuţia şi-l aşteptau. S-au întors împreună lângă bagajele pe care și le lăsaseră în grija englezilor. Şi-a ridicat fiecare valiza lui şi au plecat toţi spre ieşire. Odată ieşiţi din aeroport, s-au îndreptat către o zonă laterală a parcării, unde nu prea se mai vedeau nici oameni, nici maşini. Afară era o ceaţă deasă, prin care nu se distingea mai departe de zece-doisprezece metri. Când în jurul lor nu mai era aproape nimeni, Victor a simţit cum îl cuprinde panica. Oare se hotărâseră deja să renunţe la el? Prin minte i-au trecut rapid cele mai absurde idei: să-i lovească pe cei de lângă el şi să dispară în ceaţă; să strige până când îl aude cineva şi-i vine în ajutor; să arunce valiza şi să fugă înapoi, spre aeroport. N-a făcut însă nimic din toate astea, a continuat să meargă alături de cei patru, până când au ajuns lângă două maşini parcate una în spatele celeilalte. Ajunşi aici, cei doi englezi s-au urcat în prima maşină, iar Victor împreună cu însoţitorii săi s-au îndreptat spre cealaltă. Partenerul lui Davidescu şi-a băgat valiza în portbagaj şi s-a urcat la volan. Davidescu şi-a pus şi el valiza în portbagaj, după care a întins mâna către valiza lui Victor. Apoi au urmat cele mai înspăimântătoare clipe din viaţa lui Victor Măerean.

          L-a văzut pe Davidescu ducându-şi mâna la spate, scoţând un pistol şi îndreptându-l spre capul său. Cu o rapiditate de care nu s-ar fi crezut capabil, Victor s-a aplecat brusc, ferindu-se din faţa glonţului. După ce a auzit zgomotul împuşcăturii la numai câţiva centimetri de urechea sa, a prins mâna care ţinea pistolul, a răsucit-o şi a întors ţeava armei spre adversar, forţându-l pe acesta să apese trăgaciul. Înainte ca Davidescu să se prăbuşească, Victor a smuls pistolul din mâna lui şi a tras în celălalt, care urcase la volan, iar acum deschidea portiera încercând să coboare din maşină. În momentul în care şi cel de-al doilea cădea lovit, între maşină şi portiera deschisă, Victor a văzut undeva în faţă, prin ceaţa deasă, farurile celeilalte maşini care plecase deja, iar acum făcea manevre să întoarcă. A aruncat pistolul şi a ţâşnit înapoi spre intrarea în aeroport, strângând valiza în braţe. S-a împiedicat de ceva şi era gata să cadă, dar s-a redresat rapid şi a continuat să alerge. A trecut pe lângă un grup de patru persoane care priveau speriate spre el şi a realizat că fuseseră suficient de aproape ca să fi văzut totul. A continuat să alerge până când a fost sigur că ceaţa îi împiedică pe cei patru să-l mai vadă, apoi a revenit la un mers normal, străduindu-se să pară cât mai degajat. A intrat din nou în sala de aşteptare a aeroportului şi s-a îndreptat hotărât către cel mai apropiat ghişeu de bilete. Calculase rapid că singura lui şansă de scăpare ar fi să urce într-un avion înainte să-l găsească englezii şi să decoleze până să se dezmeticească autorităţile. În faţa lui, la ghişeu, era o singură persoană, aşa că Victor abia a mai avut răgazul să vadă ce curse pleacă în următorul interval de timp şi să se hotărască unde merge: „New York, Tokyo, Belgrad, Tunis… Tunis!? Ăştia parcă sunt francofoni, iar eu trebuie să mă feresc deocamdată de americani.”. A luat bilet pentru Tunis şi s-a îndreptat imediat spre poarta de îmbarcare. Avionul urma să decoleze peste treizeci şi cinci de minute.

          Până la decolare a fost stăpânit continuu de teama c-o să-l bată cineva pe umăr şi o să-i ceară să coboare din avion. După decolare s-a mai liniştit, însă teama nu i-a dispărut complet. A înţeles din ce în ce mai desluşit că omorâse pe cineva și abia acum a realizat dimensiunea faptei pe care o săvârşise. Pe tot parcursul zborului a încercat, şi aproape a reuşit, să se convingă de faptul c-a fost în legitimă apărare. Nici n-a observat cum a trecut timpul până la Tunis. Mintea i-a lucrat continuu, alcătuind, pentru cazul în care-l vor prinde, planuri de evadare rocamboleşti, conştient însă că n-ar fi niciodată capabil să le înfăptuiască. Înainte de aterizare l-a cuprins iarăşi panica: dacă-l aşteaptă la coborârea din avion, aici, într-o ţară necunoscută, unde el e complet neajutorat? A blestemat decizia de a veni în Tunis, fără să realizeze că oricare dintre celelalte variante l-ar fi adus în aceeaşi situaţie.

          A ieşit din aeroport printre ultimii, încercând să identifice eventualii urmăritori printre sutele de oameni care intrau, ieşeau ori aşteptau. Nu l-a oprit nimeni, a putut ieşi liber din aeroport. A oprit un taxi şi i-a explicat şoferului, în franceză, că vrea să ajungă la cel mai apropiat motel. Pe drum, distras de agitaţia oraşului scăldat în lumina soarelui tropical, în contrast total cu ceaţa de la Londra, starea de panică i-a dispărut. A reuşit să se debaraseze de spaima care-l stăpânise până atunci, iar gândul la teancul de dolari din buzunar l-a făcut să simtă că începe din nou să trăiască. În momentul în care şoferul a vrut să parcheze în faţa motelului, Victor i-a spus că s-a răzgândit şi că vrea să meargă în centru, la un hotel serios. Privind pe geam, spre motelul din faţa căruia tocmai pleca, o clădire asemănătoare unei băi turcești din secolul trecut, a cărui singură atracție ar fi putut-o reprezenta arcada bizantină proaspăt vopsită în culori stridente, s-a felicitat pentru decizia luată. Ar fi fost o prostie să se cazeze acolo tocmai acum, când îşi putea permite să trăiască pe picior mare.

          După jumătate de oră, în care au străbătut diverse cartiere din ce în ce mai marcate de civilizație, ca și cum ar fi înaintat rapid în timp, Victor a coborât din maşină şi a intrat în hotelul superb din faţa lui. Sala de recepţie era imensă şi plină de turişti. Şi-a lipit privirea de un grup de fete tinere ce râdeau dezinvolt, uitând complet că în urmă cu şase ore omorâse doi oameni. Viaţa merita trăită din plin, iar el asta intenţiona să facă.

         

          ***

 

          Lewitt era pregătit de plecare încă de la patru dimineaţa. Fără să apeleze la nicio deghizare, părea cu totul altă persoană. Nu se bărbierise, iar faţa neîngrijită şi costumul aşezat neglijent pe el îi dădeau aerul unui turist de nevoie, care pleacă la drum cu noaptea-n cap fiindcă e cursa mai ieftină sau pentru că-l obligă un şef ingrat. Îşi coborâse pantalonii mai jos şi-şi legase cureaua sub burtă, asta făcându-l să pară oarecum gras. Deşi avea cravată, nodul era slăbit, iar ultimul nasture de la cămaşă rămăsese descheiat. Când a coborât la recepţie să lase cheia, atitudinea recepţionerei, mirată, chiar speriată, l-a convins că are aspectul pe care şi-l dorea. Astăzi nu putea să apeleze la nicio deghizare, trebuia să arate ca în fotografia din paşaport. Totodată era nevoit să călătorească în avion cu cei de la CIA şi să nu fie recunoscut, motiv pentru care folosea trucul acesta, utilizat cu succes şi în alte situaţii.

          Lewitt a urcat într-un taxi din cele parcate în faţa hotelului şi, în drum spre aeroport, a făcut un ocol pe strada lui Victor Măerean. În faţa blocului acestuia era parcată maşina folosită de americani în urmă cu patru zile, când îl acostaseră prima dată pe român. Asta i-a dat certitudinea că vor veni la aeroport, până acum îl urmăriseră numai pe jos.

          Ajuns la aeroport, Lewitt a coborât din maşină şi a rămas în parcare, unde întunericul îi asigura un camuflaj bun şi-i dădea posibilitatea să-i studieze pe cei care intrau în lumina sălii de aşteptare. A înţeles că n-o să poată întreprinde nimic aici, în aeroport era prea multă lume distribuită pe un spaţiu prea mic. Ar fi fost imposibil să acţioneze în mijlocul mulţimii fără să fie remarcat. Deşi nu-i plăcea, se vedea nevoit să amâne totul pentru Londra; în avion era puţin probabil să poată acţiona cu şanse de reuşită. Consultase un orar cu decolările din Londra şi-i atrăsese atenţia o legătură rapidă spre New York, presupunând că într-acolo îşi va continua Măerean călătoria. Singura lui şansă era să profite de cele cincizeci de minute dintre curse pentru a pune mâna pe dispozitiv. Dacă românul reuşea să plece mai departe, pleca definitiv, el nu mai avea cum să acţioneze pe teritoriu american.

          Măerean însoţit de cei doi americani au ajuns după jumătate de oră. Lewitt i-a văzut intrând în clădirea aeroportului şi a mai aşteptat câteva minute să vadă dacă-i urmăreşte cineva. După ce s-a asigurat că nu se ţine nimeni după ei, a intrat şi el în aeroport. Aici a constatat că trecuseră deja de punctul de control, regăsindu-i abia în avion, unde Lewitt îşi avea locul undeva în faţă, aproape de carlingă, iar ceilalţi erau despărţiţi şi stăteau spre coada avionului. Unul dintre ei se aşezase strategic, pe ultimul rând, de unde putea privi toţi pasagerii. Asta îi dădea rusului un motiv în plus să-şi ia gândul de la o eventuală diversiune în avion.

          Când intraseră în aeroport, Lewitt observase că fiecare dintre ei purta în mână câte o valiză. A presupus că dispozitivul nu putea fi decât în valiza lui Măerean, altfel, dac-ar fi fost la unul dintre americani, prezenţa românului ar fi devenit inutilă. La Londra va pune mâna pe valiza lui Măerean, era destul de optimist în privinţa asta.

          Cugetase toată noaptea la dilema lui cu privire la Wolfrick şi hotărâse că-l va abandona pe neamţ. Îşi liniştise complet conştiinţa, procedând contabiliceşte: pusese de o parte ceea ce câştigase el de pe urma lui Wolfrick şi de partea cealaltă ceea ce câştigase Wolfrick de pe urma sa. Rezultatul fusese edificator, iar din momentul acela privise afacerea cu invenţia românului ca pe propria afacere. Voia să obţină dispozitivul lui Măerean şi să încerce să-l revândă chiar americanilor, deşi era conştient că după asta îl vor vâna din două motive: pentru că ştia de dispozitiv şi pentru că le furase şi le vânduse înapoi ceea ce ei considerau că le aparţinea deja. Însă Lewitt se baza pe faptul că nu-l vor prinde. Avea cunoscuţi care-l puteau face invizibil pentru cei care-l vor urmări, iar după afacerea asta va avea suficienţi bani să-şi plătească invizibilitatea.

          Pe parcursul zborului a rămas în scaunul său, n-a încercat să-i mai privească pe cei din spate. Ştia că dacă se întoarce sau se ridică, atrage atenţia asupra lui şi poate fi recunoscut cu uşurinţă de către americani. La coborârea din avion, în sala de aşteptare, cei pe care-i urmărea au fost întâmpinaţi de alţi doi indivizi. Pe unul dintre ei, Lewitt l-a recunoscut din dosarele lui Wolfrick, era agent CIA şi lucra sub acoperire la o firmă de voluntariat din Londra. În momentul în care i-a văzut că se îndreaptă spre ieşire, Lewitt şi-a reprimat un surâs de satisfacţie: „Deci nu vor lua cursa spre New York! E cum nu se poate mai bine.”.

          Grupul celor cinci s-a oprit la un moment dat, iar românul împreună cu unul din escorta lui au plecat spre toaletă. Celălalt tip venit de la Bucureşti a discutat ceva cu cei doi, apoi s-a îndreptat şi el spre toaletă. Valiza românului rămăsese în paza celor din Londra, iar faptul că aceştia nu păreau foarte vigilenţi l-a tentat pe Lewitt să acţioneze. Precaut totuşi, şi-a alungat ideea când a realizat că sala de aşteptare e împânzită de camere video. Şi-a propus să acţioneze după ce ies din areoport. Pe drumul dintre avion şi terminal remarcase ceaţa deasă care constituia avantajul ideal pentru ce urmărea să facă.

          A ieşit, însă nu s-a depărtat de intrare, ceaţa îl împiedica să vadă mai departe de câţiva metri. Cei cinci au apărut după zece minute şi i-a văzut cum se îndreaptă către o zonă laterală a parcării. I-a urmărit până când a observat că se despart şi se apropie de două maşini parcate una lângă alta. Doi dintre ei s-au urcat într-o maşină, iar Măerean împreună cu ceilalţi doi s-au îndreptat spre cealaltă maşină. Apropiindu-se neobservat, Lewitt l-a văzut pe român aşteptând să-şi pună valiza în portbagaj. Acum era momentul să-i smulgă valiza şi să se piardă-n ceaţă, ar fi fost imposibil să-l mai localizeze cineva. A ţâşnit cu privirea aţintită spre valiza din mâna lui Măerean.

          Din nefericire, cel de lângă Măerean s-a întors să-i ia acestuia bagajul şi l-a văzut pe Lewitt apropiindu-se. Americanul a scos rapid un pistol şi l-a îndreptat către el. Rusul a făcut un salt lateral, însă, fiindcă nu se aşteptase ca individul să fie înarmat, saltul său a fost tardiv. Glonţul i-a intrat prin obrazul drept şi i-a ieşit prin ceafă. S-a prăbuşit la pământ şi a simţit cum îl îneacă sângele care-i umplea gura, inundându-i plămânii la fiecare inspiraţie. Cu simţurile atrofiate de durere, a mai auzit totuşi două focuri de armă, apoi răpăitul paşilor cuiva care aleargă. Întreg corpul i-a tresăltat pentru ultima dată când cel care fugea s-a împiedicat de piciorul său. Treptat, Lewitt a perceput zgomotele din jur tot mai estompat, reuşind în final să-şi mai audă doar bătăile inimii, care s-au rărit din ce în ce mai mult, până când s-au oprit. Reflexul atâtor ani de autoperfecţionare i-au îndreptat ultimul gând către motivul pentru care eşuase: „Dacă nu ieşeam din aeroport înaintea lor, aş fi văzut când primesc armele de la ceilalţi.”. Apoi n-a mai putut nici să gândească. N-a mai putut nimic.

         

          ***

 

          – Aţi avut dreptate, domnule general, omul lui Wolfrick a fost tot timpul pe urmele lui Măerean.

          Generalul Langston îl chemase la el pe Ferguson, dar primise între timp raportul scris al ultimelor evenimente ale afacerii negre şi nu mai avea nevoie de lămuriri suplimentare. Principalul era că-l pierduseră pe Măerean la Londra şi, totodată, posibilitatea să obţină planurile invenţiei. Conform raportului, în parcarea aeroportului avusese loc un schimb de focuri în care fuseseră împuşcaţi cei doi agenţi responsabili cu paza lui Măerean şi, odată cu ei, agentul lui Wolfrick, iar românul dispăruse fără urmă. Nu se putuseră face niciun fel de cercetări la faţa locului, pentru că oamenii lor fuseseră nevoiţi să muşamalizeze totul foarte repede şi să cureţe zona până să intervină autorităţile britanice. Englezii aflaseră totuşi, fiind necesare intervenţii susţinute pentru aplanarea unui conflict care ar fi putut transforma incidentul într-un spectacol fără perdea.

          Se puteau face doar presupuneri, cea mai plauzibilă fiind că Măerean fusese răpit de către complicii lui Lewitt. Generalul era foarte nemulţumit de eşecul celor de la CIA, cu atât mai mult cu cât îi avertizase privitor la rus. Dacă Ferguson ar fi ajuns cu câteva minute mai devreme, l-ar fi găsit pe Langston extrem de furios. Furios mai mult pe neputinţa sa de a face singur totul, decât pe greşelile celorlalţi. Generalul se calmase între timp, astfel încât discuţia celor doi s-a derulat pe un ton normal.

          – Da, am avut dreptate. Acum trebuie să găsim o cale pentru a repara ce s-a stricat. Din păcate, britanicii n-or să ne ajute să-l găsim pe român, sunt indignaţi pentru că am încercat să le ascundem incidentul din aeroport. Va trebui să ne bazăm doar pe resursele noastre pentru a-l localiza. Anunţaţi-i dispariţia în câteva ziare londoneze şi publicaţi-i fotografia alături de anunţuri. Fotografia şi numele, fără alte amănunte. Plătiţi pe câte cineva la fiecare ziar, să vă înştiinţeze în momentul în care primesc răspuns la anunţ, înainte să trimită informaţia către poliţie. Nu folosiţi internetul pentru anunţul de dispariţie, e foarte posibil ca în felul acesta să afle despre român şi cine nu trebuie să afle. Urmăriţi totodată ieşirile din ţară, pentru cazul în care românul nu-şi va schimba paşaportul. Va trebui să ne mulţumim cu listele oficiale ale vămilor, să nu afle englezii pe cine căutăm. Dacă mai ai vreo idee, vreau să mă anunţi pe mine înainte s-o pui în aplicare.

          Nu se putuse abţine de la reproşul acesta indirect, revoltat încă pentru că-i fusese ignorat avertismentul privitor la Lewitt. Ferguson, ştiindu-se responsabil pentru ce se întâmplase la Londra, şi-a înghiţit replica, trecând direct la motivul principal al vizitei sale. Chiar înaintea întâlnirii cu Langston, primise o informaţie cu care spera să mai compenseze din efectele dezastrului de la aeroport.

          – Cei din România au reuşit să-l identifice pe bătrânul pe care-l vizita Măerean în ultima vreme. Nu-i este rudă şi nu se cunosc de multă vreme, vecinii bătrânului apreciind că relaţia lor durează de anul trecut. În primăvară a suferit o comoţie cerebrală care l-a lăsat cu o pareză, vizitele lui Măerean înteţindu-se din acel moment.

          – Ce aţi mai aflat despre bătrân?

          – De şase ani e pensionar. În tinereţe a absolvit facultatea de electronică şi a lucrat o vreme în industrie, trecând destul de repede la catedră, unde a rămas până la pensionare profesor de specialitate la un liceu cu profil tehnic.

          Reacţia generalului a depăşit aşteptările lui Ferguson. S-a ridicat de pe scaun şi a-nceput să se plimbe prin spatele biroului, cu o expresie care-i trăda satisfacţia. A rostit cu o voce plină de aplomb:

          – Asta trebuie să fie veriga lipsă, altfel ar fi prea mare coincidenţa. Aţi început să-l supravegheaţi?

          – Nu mai avem la Bucureşti pe nimeni calificat pentru filaj, îi aveam numai pe cei care au murit la Londra. Vom trimite rapid pe altcineva. Şi, văzând nervozitatea de pe faţa lui Langston, a continuat grăbit: între timp l-ar putea supraveghea cineva de la ambasadă, bătrânul este aproape imobil, vecinii spun că iese o dată la două zile, dimineaţa, pentru jumătate de oră.

          – Nu mai e timp să trimiteţi pe altcineva, trebuie să acţionăm rapid. Aproape sigur dispozitivul e la el şi tot el trebuie să fie cel care urma să-i trimită planurile lui Măerean, prin mail. Dacă Măerean a fost răpit, e foarte posibil ca răpitorii să-l constrângă să le divulge identitatea partenerului său şi să pierdem şi şansa asta de a pune mâna pe ce ne trebuie. Pe de altă parte, fiind vorba de un inginer electronist, am convingerea că bătrânul e inventatorul, iar Măerean e probabil un simplu intermediar care nu are habar de latura tehnică a invenţiei. În cazul acesta el devine o ţintă secundară, iar noi trebuie să ne ocupăm rapid de inginer.

          Fără să se aşeze pe scaun, generalul s-a oprit în dreptul biroului şi a-nceput să-şi lovească nervos degetul mare de muchia mesei. Schimba mintal tactica jocului, în funcţie de noile informaţii, alcătuind planuri paralele şi comparând rezultatele posibile la care se putea ajunge cu fiecare dintre ele.

          – Cât este ora la Bucureşti în momentul acesta?

          – Şapte şi douăzeci, seara. Apoi, încercând să prevină ideea generalului de a-i pune să acţioneze în noaptea asta, Ferguson a continuat: Mâine dimineaţă e foarte probabil ca inginerul Marinescu să iasă pentru jumătate de oră din casă, aşa cum îi este obiceiul.

          După câteva clipe de gândire, Langston s-a aşezat pe scaun cu un oftat ce indica faptul că cedează împotriva voinţei sale.

          – Bine. Asigură-te până mâine dimineaţă că unul dintre birocraţii tăi de la ambasadă va fi capabil să descuie uşa locuinţei inginerului! E absolut necesar să găsească dispozitivul. Nu trebuie să caute ceva cu design industrial, deşi nici asta nu este exclus. Cei de la NASA au ajuns la concluzia că-i vorba de un obiect mai mic de treizeci de inch, foarte probabil, mult mai mic. S-ar putea să se prezinte sub forma unei improvizaţii, iar acum, când ştim că avem de-a face cu un inginer electronist, este evident că dispozitivul e de natură electronică. Omul tău trebuie să ia orice montaj care conţine componente electronice. Dacă sunt mai multe, să le ia pe toate, poate că dispozitivul e împărţit în subansambluri sau poate e făcut în mai multe exemplare. Să descarce toate informaţiile din calculatorul inginerului, documentaţia invenţiei trebuie să fie acolo. Ba nu! Să ia calculatorul cu totul. Să caute toate suporturile de informaţie digitală din casă. Să nu lase nimic. Aproape sigur trebuie să existe şi planuri, scheme sau calcule tipărite ori scrise de mână. Să ia tot ce găseşte. Şi citind întrebarea mută pe faţa lui Ferguson, Langston adăugă nervos: Dacă e nevoie, să meargă tot personalul de la ambasadă, nu mă interesează că sunt pregătiţi pentru altceva, e o situaţie specială care necesită măsuri speciale.

          În alte condiţii, Ferguson ar fi adus în discuţie faptul că o acţiune întreprinsă de amatori – cei de la ambasadă puteau fi consideraţi amatori în acest domeniu – are şanse de reuşită extrem de mici. După eşecul de la Londra însă, a preferat să tacă. Mai ales că argumentele lui Langston erau foarte pertinente, era posibil ca şi pista asta să se transforme într-o fundătură dacă nu se grăbeau. Presupunerea că Măerean fusese răpit era aproape o certitudine şi ducea într-adevăr la concluzia că trebuie să acţioneze fără nicio amânare, înainte ca răpitorii să-l constrângă pe Măerean să le spună de inginer. Găsiseră întâmplător un alt fir care ducea la obiectivul lor şi ar fi fost o greşeală de neiertat să-l piardă şi pe acesta.

          Ferguson a plecat de la general, întrebându-se cum poate învăţa pe cineva în câteva ore, prin telefon, să deschidă o yală, fără cheie.

         

          ***

 

          Profesorul Marinescu refuzase ajutorul fiicei sale după ce Victor Măerean încetase să-l mai viziteze. Considera că se poate descurca singur şi reuşise destul de repede s-o dovedească. Treptat, revenise la vechile tabieturi, mai puţin plimbările lungi şi matinale, la care fusese nevoit să renunţe. Ieşea totuşi afară, cam o dată la două zile, şi îşi cumpăra alimente de la magazinul din colţul străzii. Plimbările acestea, deşi lungi de numai două sute de metri, dus-întors, durau peste jumătate de oră şi erau destul de obositoare. Vecina de palier venise cu propunerea să-i facă ea cumpărăturile, dar încăpăţânarea bătrânului o obligase să renunţe. Prefera să meargă singur, iar cei care-l vedeau erau convinşi că profesorul îndură chinurile iadului la fiecare pas făcut. Dacă privitorii ar fi fost atenţi însă la faţa lui, ar fi desluşit o satisfacţie în contrast absolut cu mişcările chinuite ce-i contorsionau trupul. Fiecare pas era o victorie pentru care-şi permitea să triumfe.

          Îşi reluase vechea îndeletnicire şi refăcuse montajul din servietă, căruia nu-i lipseau, de fapt, decât câteva conexiuni. Fiind nevoit să lucreze numai cu mâna dreaptă, reparaţia aparent simplă se transformase într-o muncă de durată. Nu se gândea să ducă testele mai departe, i-ar fi fost imposibil în starea lui actuală, dar o mândrie sau o nostalgie pentru vremea când putea merge dimineaţa să experimenteze mica sa descoperire l-a împins s-o pună iarăşi în funcţiune. O proba zilnic, acolo, în casă. Nu-i adusese nicio îmbunătăţire, nu schimbase nimic, nici măcar blocul de alimentare format din mulţimea de baterii înseriate, asemănătoare unui calup de dinamită.

          Până să sufere comoţia care-l transformase într-un invalid, profesorul Marinescu avusese o viaţă activă, iar când a decis să rămână singur, după despărţirea de Victor Măerean, a crezut că-i va fi greu să-şi umple timpul, să nu se plictisească. De citit nu mai putea citi de multă vreme, din cauza fotofobiei, plimbarea de plăcere ieşea din discuţie, iar după terminarea reconstrucţiei montajului din servietă epuizase posibilităţile de a-şi umple timpul cu ceva plăcut. Cu toate astea, a constatat că n-are vreme să se plictisească. Greutatea cu care se mişca îl obliga să-şi piardă toată ziua cu activităţile casnice, abia reuşind să-şi facă timp pentru drumurile sale la magazin, după cumpărături.

          Într-una din zile s-a întors acasă de la magazin şi a constatat că servieta sa nu mai era pe masa de lucru. Şi nu lipsea doar servieta, lipsea tot ce fusese pe masă: piesele electronice, aparatul de măsură, pistolul de lipit cu carcasa spartă şi bandajată cu leucoplast, până şi caietul în care-şi nota cheltuielile lunare cu utilităţile, caiet pe care-l scosese din sertar de dimineaţă, să verifice când trebuie plătit curentul. În rest nu dispăruse nimic: banii rămaşi de la ultima pensie erau în sertar, verigheta şi medalionul soţiei – după care era văduv de opt ani – erau în cutia de fildeş din bibliotecă, toate erau la locul lor, doar masa era golită ca şi cum ar fi măturat cineva totul de pe ea.

          Întâi a fost nedumerit, chei n-aveau decât el şi fiică-sa, iar dacă l-ar fi căutat, domnişoara Marinescu l-ar fi aşteptat să se întoarcă. Apoi şi-a amintit de cheia rămasă la Victor, pe care nu i-o ceruse, tocmai în speranţa c-o să-l mai viziteze. Însă, nu la o astfel de vizită se gândise profesorul. Oare chiar atât de murdar să fie sufletul băiatului ăstuia, încât să se preteze la aşa ceva? Putea să vină la el omeneşte, când era acasă, şi să-i ceară servieta sau ce mai avea nevoie. Nu l-ar fi refuzat. În omul ăsta avusese el încredere, pe omul ăsta îl iubise ca pe propriul său fiu? Indignat peste măsură şi cuprins de o nervozitate incontrolabilă, bătrânul a fost săgetat de o durere acută la baza gâtului şi de-a lungul braţului stâng, pe care nu-l mai simţise de când rămăsese cu pareza. A vrut să se sprijine de scaun, însă muşchii nu l-au mai ascultat şi a căzut, lovindu-se cu capul de colţul mesei. Privirea i s-a întunecat. Un spasm i-a mişcat piciorul pentru ultima oară. Profesorul Marinescu murise.

 

Daniel Barbu

Daniel Barbu

S-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş. A publicat proză scurtă în revistele online SRSFF şi Gazeta SF.

More Posts