GSF65 banner01-650

          O anumită modă, să-i spunem așa, tinde să câștige tot mai mult teren în lumea războinicilor online ai zilelor noastre. Dacă până mai acum ceva vreme războinicii internetului, fie că se luptau pe câmpul de bătălie numit Youtube, Facebook, WordPress sau Blogspot, se exprimau prin comentarii acide, ironice sau pur și simplu vehemente contra unei idei, manifestări critice sau artistice prezentate într-o postare ori articol media, observăm mai nou o abordare diferită a confruntării, prin aducerea acesteia pe teren propriu, fără însă a invita și adversarul.

          Concret, în loc să-și arate indignarea în comentarii la postarea respectivă, cei mai mulți luptători virtuali preferă să preia parțial (parțial, foarte important, doar parțial!) ideea respectivă, să o aducă într-un mediu controlat (propriul blog, propriul cont de facebook, eventual propriul canal de youtube) unde să o desființeze în liniște, în fața propriilor prieteni și fani. La o primă vedere, ar părea că nu e prea mare diferență. Ei bine, este! Iar mie, personal, nu mi se pare o practică prea corectă.

          Să zicem că, pentru o mai bună vizibilitate în unele cercuri, e justificabil să pui pe propriul blog sau cont de facebook ori youtube trimiteri la un oarecare material, împreună cu propriile păreri argumentate (pro sau contra). Însă nu găsesc deloc justificabil ca, făcând asta, să „omiți” să dai și un link către materialul original. Sau măcar să menționezi cui anume îi aparține. Să nu mai vorbesc de citarea parțială, uneori scoasă din context, a unor fragmente din materialul respectiv.

          O varietate încă și mai detestabilă a acestei practici este datul în public al mesajelor private, însă nu despre acest lucru vreau să vorbesc acum și aici, deci nu comentez mai mult.

          Să nu mă înțelegeți greșit, nu sunt deloc adeptul disputelor online, decât în măsura în care limita politeții este respectată, însă această nouă practică de a aduce o dispută pe teren propriu, unde uneori autorul materialului la care se face referire nu are vizibilitate, atacând doar unele componente și ignorând înadins altele, mi se pare încă și mai păguboasă, soră cu dezinformarea. Cel puțin, într-o dispută serioasă, de la egal la egal, ambele argumente sunt vizibile în deplinătatea lor, un cititor ajuns întâmplător în fața dialogului având o imagine completă. Ei, exact asta nu dorește, de fapt, bravul războinic online atunci când apelează la aceste subterfugii. El nu-și dorește o dispută de idei, ci doar să-și facă publică o părere vis-a-vis de o anumită chestiune pe care tot el o prezintă (trunchiat sau netrunchiat) din perspectivă proprie.

          Și, ca să vă conving prin puterea exemplului, voi folosi însuși acest articol pentru a ilustra cât de enervantă e această invenție, nedând niciun exemplu concret. Ați vrea să știți la ce postări/articole/filmulețe mă refer? Nasol, nu veți ști! Trebuie doar să mă credeți pe cuvânt că ele există.

          Adevărul e că nici nu-mi doresc să dau vreun exemplu, articolul acesta e doar despre această practică în sine. Pentru că ea e destul de răspândită în lumea noastră științifico-fantastico-literară. Iar acest lucru, din păcate, ajunge să creeze tensiuni suplimentare, deoarece vorba „pe la spate” are darul șugubăț de a ajunge, până la urmă, și la urechile la care nu era menită să ajungă. Ba chiar și mai abitir, și pe bună dreptate, acolo supără, pentru că nu este măcar asumată.

          Personal, aștept ziua în care nu numai această rețetă de pseudo-dezbatere cu public să dispară, dar odată cu ea și plata polițelor în public în general. Sunt oare atât de greu de rezolvat între patru ochi problemele care au ca punct de plecare literatura? Sau au o asemenea miză încât trebuie aduse în atenția poporului? Care e miza aceea? Avem atât de mare nevoie de compasiunea și de aprobarea celorlalți? Că dacă e așa, înseamnă că suntem cam instabili emoțional și demersul nostru e contestabil „per se”. Sau e doar înclinația noastră specifică spre bâlci, spre lamentare în văzul lumii, spre victimizare teatrală? Să ne mai mirăm atunci de ce emisiunile de cancan înfloresc la posturile de televiziune în detrimentul celor culturale?!

          Haideți, să auzim „numai de bine”!

          

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website