GSF52 banner-650

          Haideți să vorbim puțin despre relația dintre scriitori și redactori. Nu cred că este un secret pentru cineva faptul că, în cele mai multe cazuri, reprezentanții celor două tabere se află pe poziții antagoniste, care pot varia de la dispute politicoase de idei și până la conflicte deschise și animozități personale. Și nu cred că e un secret pentru cineva de unde-și trage această frumoasă relație seva care o hrănește. Am s-o spun totuși, ca să fie clar despre ce vorbim: din faptul că redactorul își atribuie rolul de judecător în ceea ce-l privește pe autor. Și, cum bine știm, nimănui nu-i place să fie judecat.

          Dar să începem cu începutul: De ce are redactorul impresia că autorul îi este subordonat? De unde acest ascendent pe care acel om obtuz și chițibușar crede că-l are asupra operei celui care, de fapt, duce greul actului de creație? Cu ce drept pretinde să intervină pe text, să taie și să spânzure? Dacă știe el așa de bine, de ce nu-și scrie el cărțile lui, exact așa cum vrea? De ce ține să le modifice pe-ale altuia? Mai ales că (și aici intrăm puțin în modul ideal și discutăm despre lucruri așa cum ar trebui ele să fie), scriitorul poate fi la a x-a carte, în vreme ce redactorul nu a scris niciun volum propriu. Cine-i dă, atunci, acest drept?

          Nimic mai simplu: însuși scriitorul, în momentul în care-i bate la ușă. Dacă a decis să-și publice textul prin intermediul revistei / editurii conduse de respectivul, se subînțelege că-i îi acceptă, „termenii și condițiile”. La o adică, nu scriitorul vrea să-i apară opera sub sigiliul respectivei reviste / edituri? Și-atunci nu-i normal ca redactorul să fie suveran?

          Bine, bine, ați putea spune, redactorul are menirea de a da sugestii și sfaturi, dar textul nu e al său ca să decidă în numele autorului! Doar nu el l-a scris, nu? Sigur, își poate exprima opiniile, dar nu le poate impune! Căci opera e a autorului ei. Nimic mai adevărat, redactorul nu are cum să-și impună punctul de vedere, însă nici nu e obligat să accepte voia autorului, dacă nu o consideră de bun augur. Căci el este cel care deține pârghia care, în ultimă instanță, se traduce în: „te public sau nu”. Ei, aici e partea interesantă: scriitorul e suveran pe textul său, iar redactorul pe publicația sa. În momentul în care un autor decide să apeleze la cutare revistă sau cutare editură pentru a-și scoate opera la lumină, el trebuie să-și asume faptul că acel text nu-i mai aparține numai lui, ci și publicației respective.

          Cu alte cuvinte, autorule, textul tău e al tău câtă vreme îl ții la tine în sertar, la tine pe blog, la tine pe profilul de Facebook. De îndată ce l-ai trimis la o redacție, deja dreptul de proprietate se împarte, căci nu mai vorbim despre romanul lui X, ci despre romanul lui X la editura Y! O distincție foarte importantă. Așadar, redactorul editurii Y nu are nici un drept asupra operei lui X, dar asupra operei lui X scoase la lumină de editura sa… e cu totul altă poveste.

          Totuși, dacă dreptul se împarte, de ce este redactorul / editorul e cel care are ultimul cuvânt? Din nou, foarte simplu: căci el dă banul! Și-și pune și prestigiul la înaintare. Ia mergi la o editură care publică pe banii tăi și vezi câte obiecții va avea asupra textului. Ca la self-publishing.

          Ei, dar probabil că am prezentat problema în termeni prea radicali, căci cele mai multe dispute se încheie amiabil, autorul și redactorul găsind, în final, o variantă bilateral acceptabilă. Toate cărțile care apar pe la edituri o dovedesc. Câte nu apar datorită conflictelor fără ieșire, nu vom ști, probabil, niciodată. Dar eu cred că nu atât de multe, deoarece, dacă o editură a respins un text, asta nu înseamnă că alta nu-l va primi, în cu totul alte condiții, cu mult mai multe concesii făcute autorului. Totul depinde de viziune.

          Și de încă ceva, dar s-o luăm prin învăluire:

          Purtam mai devreme o discuție în „breaslă” despre mari cărți respinse de „n” ori de către edituri și ne minunam cum a fost posibil așa ceva. La o adică, vorbeam despre opere esențiale! Să fie respinse? Și încă de atâtea ori? Inimaginabil!

          Ei bine, nu chiar. Căci nu avem de unde ști cum arătau acele manuscrise respinse. A crede că ceea ce a apărut acum cu numele de „Dune” e același lucru cu ce a respins primul editor, mi se pare de-a dreptul neverosimil. Cine știe câte revizuiri, ajustări, reglaje fine cu barosul cel mare și luări la pilă o fi văzut bietul text în toți acei ani de stat pe margine…

          Și-aici voiam să ajung: aducerea unui text la un standard depinde enorm de mult și de disponibilitatea autorului de a-și analiza opera detașat și de posibilitatea lui de a o îmbunătăți. Căci, de cele mai multe ori, un refuz vine la pachet cu un set de observații și sfaturi. Ia alocă-ți câteva ceasuri și analizează-le! Ei? Parcă-parcă?

          Niciun redactor normal la cap, din lumea asta, nu-și va sabota publicația dând sfaturi în sensul scăderii valorii unui text. Sugestiile lui merită analizate. Dacă nu și nu, asta e, încearcă la altă editură, la alt redactor / editor, poate chiar ai avut ghinionul de a da peste unul încuiat și capsoman pe care, din cine știe ce motiv, publicația respectivă nu-l dă afară… Sau ai o cu totul altă viziune asupra literaturii față de persoana în cauză. Caz în care chiar nu are sens să-ți asociezi opera cu publicația respectivă, nu?

          Dar dacă e ceva adevăr în ce ți-a scris? Nu merită oare să mai lucrezi pe text? Nu-i așa că-i loc de mai bine? Că e vorba de efort în plus…

          Dar cred că am bătut câmpii destul, e vremea să trecem la concluzii. Și astea ar fi:

          A. Nu te certa cu redactorul! Nu e cazul să-i „dovedești” că e ca tine. Nici nu cred că e posibil. Editura lui, banii lui, „his way or the highway!”. (E cam ca la fotbal când jucătorii se adună să zbiere la arbitrul care tocmai a dat un penalti sau un cartonaș roșu. De câte ori, sub presiunea jucătorilor în plin acces de furie, omul a zis: „Ah, mă scuzați, aveți dreptate, nu a fost fault, retractez.”? Nu de prea multe ori, nu-i așa? Ei, cam așa e și cearta cu redactorul.) Și nu uita: Tu vrei la el! Dacă crezi că are ceva dreptate, refă și dă la pace cu el, dacă nu, caută pe altul.

          B. Niciodată nu respinge sugestiile din start, oricât de nelalocul lor îți par. Ia-ți o pauză, citește-le detașat, trece-le prin filtrul curățat de orgoliu al propriei rațiuni și vezi ce se poate îmbunătăți.

          C. Continuă să scrii!

          

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website