GSF60- banner01-650

          Curtea pavată cu piatră de râu, pusă cam alandala, măsoară vreo sută de metri de la o margine la alta și este înconjurată de ziduri înalte de vreo șapte-opt metri. Poarta largă, în două canate, din stejar, solidă, acum închisă, este încadrată de două turnuri. Indivizii agitați, îmbrăcați în țoale pestrițe, zdrențăroase și murdare, meșteresc în jurul unui eșafodaj din scândură de brad, amplasat în mijlocul curții, pe care au montat un par înalt de vreo trei metri. În vârful parului au prins un braț orizontal, întărit cu o consolă. De vârful brațului orizontal atârnă funia.

          Cristian Mănăilă, avocat în baroul municipiului Focșani, un bărbat atletic, de nici treizeci de ani, altminteri jovial și mereu pus pe glume, privește cu ochii sticloși și mâinile legate la spate pregătirile. Sinistra parodie de proces se încheiase, așa cum se antepronuțase încă de aseară judecătorul, prin condamnarea la moarte a acuzatului.

          – În ștreang o să putrezești!

          – Da, da, vezi să nu! În primul rând, n-ai dovedit paternitatea copilului. Și apoi, fac cerere de recuzare a completului, pe motiv de antepronunțare.

          Jocul ăsta în care fusese atras fără voia lui se juca prea tare. Actorii, sau ce erau ei, păreau scoși cu totul din lada de vechituri a teatrului de păpuși.

          – Oh, Doamne! Cum am putut suferi un lucru ca acesta? Oh, sfântă dreptate, pune-ți îndreptarul și vezi cu câtă câinoșenie lepădătura asta mi-a terfelit cinstea!

          Omul care declamă tirada asta scoate de la brâu un sul de hârtie pe care îl desface și îl apropie de ochii avocatului.

          – Nu rabdă gura mea să mai citesc odată scârnăviile astea, ci ca să nu ai motiv de cârcneală, citește:

         

          Cununa pletită nocrocul o tinde

          Capul fără creieri cu mâna o prinde!

          Oh! Ana, fecioară, frumoasă nevastă

          Nevastă fecioară, fecioară nevastă,

          Peste șase vremi roada să-i coboară

          Fulgerul și fierul focul mistuiască

          Patul nevăpsit nu se mai slăvească![i]

         

          – Habar n-am ce-i asta, și vreau să mă dezlegi imediat, altfel te reclam pentru sechestrare de persoană. Gluma-i glumă, dar să ne înțelegem, toate au o limită!

          Bărbatul din fața lui, o namilă păroasă și împuțită, care avea în loc de pantaloni un fel de izmene strânse pe șold cu o centură lată, de care atârna o sabie încovoiată, și o căciulă ornamentată cu o pană caraghioasă de păun îndesată peste lațele nespălate, îi șterse avocatului un pumn peste gură care-l făcu să se prăbușească. Doi gealați îmbrăcați în vestoane fistichii, cu epoleți și pușcoace cu baionetă la umăr, îl ridicară de pe jos și-l traseră de mâini, târâș, către eșafod. Mănăilă începu să se zbată, urlând cât îl țineau puterile:

          – Alo, Poliția, jandarmii, pompierii, alo, alo, să oprească cineva nebunia asta! Un nou pumn, de data asta în plex, îl făcu să tacă. Un haidamac din spate îi potrivi funia în jurul gâtului, ajustând deschiderea lațului – nici prea larg, dar nici prea strâmt. Cristian Mănăilă aruncă o ultimă privire cerului senin, pe care soarele tocmai își începuse ascensiunea zilnică. Namila păroasă ridică brațul drept în sus, cu pumnul strâns. O femeie din asistență scoase un țipăt. Un baterist pe care nu-l remarcase începu un răpăit rapid de tobă, de parcă ar fi anunțat un număr de magie. Femeia despicată cu fierăstrăul, sau Magicianul scufundat cu capul în jos în bazinul cu apă. Toba încă duruie pentru ca magicianul din spatele perdelei să știe cât timp mai are ca să iasă prin trapa de sub scenă și să urce în nacela balonului care stă pregătit în spatele draperiei. Când toba va tăcea, Magicianul va apărea în zbor deasupra publicului. V-am făcut-o și de data asta, fraierilor, n-ați fost pe fază. Toba duruie, mâna împuțitului e încă ridicată, dar va obosi la un moment dat.

          De aseară, de când a stat de vorbă cu femeia în negru, Cristian se află prins într-o capcană absurdă. Întâmplările se petrec în jurul lui cu o viteză amețitoare, ca în vârtejul unei tornade, iar vestea cea proastă este că el, avocatul Cristian Mănăilă, nu are nici cea mai mică putere să le influențeze mersul. Nimeni nu-l ascultă, toți vorbesc aiurea ca într-o piesă de teatru, toți au rolurile învățate pe dinafară și nimeni nu vrea să-și iasă din rol. Când femeia în negru din capelă și-a ridicat voalul și i-a zis: „Sunt Ana, soția lui Vodă”, atunci a întrebat-o ușor confuz: “care Vodă?”

         

          – Ai ajuns tocmai la țanc! Zise femeia îmbrăcată cu o pelerină neagră, ce stătea într-un jilț, la dreapta iconostasului. Încă puțin și-mi pierdeam nădejdea că o să mai vii. A făcut treabă bună cotoroanța aia de țigancă. Am pus-o să stingă doi tăciuni în apă neîncepută, ca să vii sigur în noaptea asta. Dă-te-n-coace, că omul ăsta-i surd și mut. Dar vede bine, și citește de pe buze. Femeia se repezi într-un colț al încăperii, apăsă cu piciorul pe o anumită dală din pardoseală și extrase din tainița care se ivi o casetă, din care, deschizând-o, scoase o foaie de hârtie. Dă-te aici la lumânare. Iute, că nu-i timp, acuși trebuie să vină domnul. Citește!

          Avocatul se apropie prudent de ciudata apariție și luă în mână scrisoarea.

          – Nu înțeleg nimic ce scrie. E cu litere grecești.

          – Așa-i, că dumneata vii din țara talienilor, și ai uitat literele astea popești cu care scrie pe la noi. Hai că-ți tălmăcesc eu.

          Încăperea era luminată de trei sfeșnice cu lumânări care ardeau cu vioiciune, dând o lumină vibrantă, aurie. Într-o latură, pe unul din pereți, lucra absorbit un pictor la chipul unui sfânt. Când îl văzuse intrând prin ușița mascată în perete, pictorul se oprise din treabă, se apropiase de el cu o lumânare în mână și-i studiase curios obrazul.

          – Scurt: prin mincinoasă pâră feciorul lui Antioh, Dumitru, mă învinuiește la vodă că am rămas grea cu tine și de aceea am născut la șase luni un băiat dolofan, nicidecum n-am lepădat înainte de soroc. Tu deci spune-i lui vodă că-i minciună, că acum nouă luni tu erai în țara talienilor la Genova, și ai și dovadă. Îi arăți zapisul.

          – Care Vodă, femeie? Și ce zapis?

          – Și că tu, Mănăilă, biv vel clucer, vei închina lui Mihai Vodă Racoviță toată sfânta mănăstrire a Recei, cu zidurile ei, și cu pădurile și țarinile dimprejur până cât ține moșia Mănăileștilor, la Sfânta Episcopie, precum arată cartea de închinăciune, așișderea și Măria Sa, cât se va îndemna să ne facă bine. Uite, tu iscălește. Călimara e acolo. Femeia îi puse o pană de gâscă în mână și îi întinse o coală de hârtie caligrafiată cu litere chirilice. Dacă nu faci cum îți zic, pierim, și tu și eu.

          – Doamnă, e o mare neînțelegere. Eu nu sunt… eu nu am… e un fals. Nu pot să semnez acest document, e o infracțiune.

          Ușa paraclisului se dădu brusc de perete și un grup de bărbați năvăliră înăuntru.

         

          – Ah, ticăloasă muiere, tot cu ibovnicul în brațe te ții? Zbieră cel care părea să fie liderul gloatei aceleia înfiorătoare. Pregătiți-mi, dar, sabia, cuțitul, funia și otrava, căci altă soartă pe această lume, mai bună pentru voi, nu este.

          – Măria ta, nu e ce crezi!

          – Stai, să-ți explic: eu sunt avocatul Mănăilă, și am treabă cu părintele stareț de la Recea. M-a chemat să-l ajut într-o chestie.

          – Te-am omenit, te-am făcut logofăt, te-am făcut și clucer, viperă ce ești! Te-am purtat ca pe un șarpe la sân, și acum te întorci și muști mâna care te-a hrănit!

          – Măria ta, sunt numai snoave mincinoase ce-a scris feciorul lui Antioh. Clucerul Mănăilă a fost în toată vremea dus în țara talienilor.

          – Da, da, la Genova, intră și avocatul în jocul lor. Ti voglio bene, arrivederci!

          – Legați-l, și în beci cu el! Iar mâine dimineață să fie ștreangul pregătit.

          Cristian Mănăilă fu imobilizat de gloata de figuranți și împins de la spate, în ciuda zbaterilor și amenințărior sale cu plângere penală, pe niște coridoare întunecoase și întortocheate, coborâră apoi o scară spiralată și ajunseră în niște subtererane umede, luminate de făclii. O ușă masivă fu descuiată, în spatele ei apărând o cămăruță fără nici o fereastră, în care nu erau decât un maldăr de paie într-un colț și o troacă urât mirositoare, pe post de WC. Ușa se închise în spatele său. Întunericul deveni deplin.

         

          Pentru prima dată pe Cristian Mănăilă îl încolți frica. Liniștea ca de mormânt care se lăsă nu era tulburată decât de rarele cadențe ale unor picături de apă ce se infiltrau pe undeva. Am fost răpit. De cine oare? Ce vor de la mine? Mănăilă bâjbâi prin beznă până ce găsi paiele și se aruncă frânt de oboseală peste ele. Iureșul întâmplărilor de peste zi îl năuciseră cu totul. Nu mai înțelegea nimic. Parcă era supus unui experiment reality-show din cele mai sadice. Șase ore urcase muntele, și când spera că va găsi un pat moale și o copioasă cină mănăstirească, iată ce i s-a înscenat!

          Plecase în zorii zilei de ieri de acasă, împreună cu prietenul său Vasile Apostolescu, către mânăstirea Recea. Pe la șase seara intrară pe poarta mânăstirii. Se îndreptară mai întâi către biserica cea nouă, aflată imediat în fața intrării, unde văzură lumina aprinsă.

          – Să vezi ce-am pățit săptămâna trecută, zise deodată Vasile, pe când se îndreptau către pangar. Am găsit un câine în cotineața găinilor. Maidanez, dar semăna cu un ciobănesc german. Mare, negru și cu niște colți fioroși. Îi sticleau ochii în cap mai ceva ca în filmele de groază. M-am dus mai întâi la poliție, pe urmă la primărie.

          – Auziţi, ce treabă avem noi, la Primărie? La Poliţie mergeţi, mi-a zis funcționara, iritată. Avea treabă și eu o țineam de vorbă.

          – Păi de la Poliţie m-au trimis la dumneavoastră. Nu e chestiune de interes public? Un câine de pe spaţiul public, care spaţiu public e al Primăriei, a intrat la mine în curte, care curte e a mea, şi mi-a omorât găinile. Care erau ale mele. Să binevoiască aşadar Primăria să-şi ia înapoi cele ce sunt ale ei.

          – Nu ne interesează…

          Discuţii aiurea, fără nicio finalitate. Merg din nou la Poliţie.

          – Da, ştim, un câine-lup comunitar a intrat la dumneavoastră în curte, în coteţul găinilor, si v-a ucis trei moțate. S-a comunicat şi pe saitul Poliţiei. Vă numiţi Apostolescu Vasile, ştim. Scrieţi vă rog o reclamaţie, puneţi timbru judiciar de 5 lei. Da, găsiţi model de formular pe saitul Politiei. Dacă dispuneţi de un laptop, şi imprimantă, descărcaţi PDF-ul si printați. Dar vă spun că deoarece e un câine fără stăpân, legea nu ne dă voie să facem nimic. Dacă era un câine cu stăpân, atunci da, puteam să dăm o amenda, ceva, stăpânului. Dar aşa…

          Șeful de post m-a tras apoi mai de-o parte şi m-a întrebat între patru ochi dacă nu cunosc pe cineva cu o armă de vânătoare. Sau vreun farmacist să-mi dea nişte diazepam sau alte pastile din-astea. Sau pe cineva la protecţia plantelor pentru nişte pesticide.

          – Se dă aşa ceva fără reţetă? Şi de unde să ştiu eu care e doza? Mi-i şi frică să umblu cu otravă! Dar este legal să faci lucrurile astea? Dar, cine mai ştie… şi cine mai aplică legea, în general vorbind?… Tu, ca avocat, ca om al legii, ce părere ai?

          Cristian Mănăilă, care între timp luase o carte de la pangar și o răsfoia, răspunse fără prea mult entuziasm:

          – O părere proastă. Sigur, poţi să obţii substanţele acelea, dar pe riscul tău. Mi se pare însă mult zgomot pentru nimic. Astea nu sunt necazuri adevărate, care sa reclame asemenea grave demersuri… Uite, adevăratele probleme le are starețul Nicodim, de aici, de la mânăstirea Recea. Mi-a scris un e-mail zilele trecute. Vrea să-l reprezint în procesul cu primăria pentru retrocedarea a zece hectare de pădure. Cică ar fi o donație din perioada fanariotă, dar n-are nici un act.

          – Și te bagi?

          – Normal că mă bag! Întotdeauna iese ceva dintr-o afacere din asta încurcată. Nimeni nu-i mai meșter ca mine în dezgropat potcoave de cai morți ca să le vândă drept vestigii istorice.

          – Oare mitul avocatului lacom și fără scrupule o fi având ceva temeiuri istorice? Doar mă întreb.

          – E doar un mit. N-ai văzut filmul acela, cu Al Pacino și Keanu, Avocatul diavolului? N-are nici o legătură cu realitatea. Nu că mi-ar displăcea așa o carieră fulminantă, adăugă Cristi Mănăilă, zâmbind pe sub mustață. Nu, nu găsesc nimic despre ghicirea viitorului în cărți. Avocatul închise cartea cu un zgomot sec şi o aşeză la loc pe raft. Măcar dacă-mi ghicea țiganca aia unde să găsesc documentele cu care să câștig pădurea mânăstirii.

          În biserică nu era altcineva decât omul de la pangar, care primea pomelnicele şi banii de la vizitatori. Pe rafturile pangarului, cărţi religioase, duhovniceşti. Apostolescu citi câteva titluri cu ochii mijiţi. Călăuza credinciosului ortodox… Îndrumar la spovedanie…

          – La baba aia te referi? Tot la ea îți stă gândul? O impostoare, dă-i ignore!

         

          Ieri, pe la orele prânzului, parcaseră mașina undeva în dreptul conacului Zamfirescu și o apucaseră pieptiș, prin pădurea de brazi, ținând marcajul roșu cu alb. Urcușul nu era foarte anevoios, în plus la fiecare jumătate de oră își îngăduiau cinci minute de popas. Pe la vreo patru, când umbrele încă nu puseseră stăpânire de tot peste munte, văzură țiganca aceea într-un luminiș. Aduna ghebe. N-apucară să treacă pe alături, că fură depistați și interpelați.

          – Frumosule, chiparosule, kalimandrosule, vino la baba să-ți gîcească!

          – N-avem nevoie, fii sănătoasă!

          – Da de ce ești așa cărpănos? Hai dă palma la baba, că nu-ți cer nimic!

          – Fugi bre de-aici, lasă-mă în pace că n-am timp, se face noapte.

          – Hai, boierule, nu te zgârci, că cărțile nu mințesc. Ai un procest de judecată? Cine-i dama de ghindă?

          – Ce damă? Ce proces? Avocatul deveni brusc interesat. Țiganca prinse imediat momentul psihologic favorabil.

          – Uite, îți zîc de bine, o să te întâlnești la drum de seară cu o damă de ghindă. Da să nu te f**i cu ea, auzi? Ascunde-te de rege, că te taie când te prinde.

          – Lasă-mă, femeia lui Dumnezeu, cu prostiile astea.

          ­– Nu-s prostii, mâncați-aș gura ta! Cât dai la baba ca să-ți mai zic de judecată?

          – Nu-ți dau nimic, că nu te-am pus eu să-mi ghicești.

          – Aoleo, da tare ești păduche!. Zgârcitule! Zise femeia din urmă, cu ciudă. La judecată să nu ceri nimica, ci să dai totul de la tine, ca să scapi cu viață!

          Cei doi își urmară urcușul cu o ușoară urmă de anxietate în suflet. Pe la ora șase seara deja intrau pe porțile largi ale mânăstirii, ctitorie domnească, la granița dintre Principate. Mihai Vodă Racoviță avusese acum vreo trei secole flerul imobiliar de a ctitori o frumoasă mânăstire aici, la Recea, în Carpaţii de Curbură. Foarte convenabil pentru excursiile de weekend. Apostolescu se feri din calea unui impozant şi elegant Porsche Cayenne, la volanul căruia un tânăr monah, cu barba cârlionţată de-un cot, vorbea absorbit la telefonul mobil. Umbrele înserării se prelungeau pe lângă zidurile de piatră, un vânt uşor agita vârfurile brazilor. Cei doi intară înăuntrul incintei cu ziduri groase, fortificate. Părăsind biserica nouă, cei doi se îndreptară către biserica veche, situată în aceeași curte, la vreo douăzeci de metri distanță.

          – Și cu câinele cum s-a sfârșit?

          – Stai să vezi, ce întâmplare curioasă! Aveam acolo, în țarcul găinilor, niște coșuri mari de răchită, în care adunam iarbă pentru păsări. Javra se făcuse colac într-un coș, și mă privea cu niște ochi roșii, plini de ură. Își găsise culcuș confortabil. Ca să-i fie și mai bine, m-am strecurat atunci cu blândețe, am luat un alt coș, din cele ce eru acolo, stivuite, și i l-am răsturnat peste cap, cu grijă să vină toartele una lângă alta. Am legat toartele celor două coșuri între ele cu niște sfoară, și l-am strâns astfel ca într-o colivie. Nici n-am avut curajul să mă uit la el.

          – Uite că te-a lăsat totuși să te apropii de el!

          ­– Eu cred că nu se aștepta la o asemenea îndrăzneală din partea mea! L-am luat așa în brațe și l-am suit în mașină. Am gonit până aici, la Zamfirescu, unde am lăsat noi mașina, și i-am dat drumul în pădure. A zbughit-o ca din pușcă. Dar mai înainte s-a uitat lung la mine, ca să mă țină minte. Dar haide, domnule avocat, să-ți arăt, până una-alta, pictura lui Pârvu Mutu, acest Rubliov al românilor, care a trăit în jurul anului 1700, și de la care ne-au rămas o serie de icoane și biserici pictate, printre care și aceasta.

          Cei doi pătrunseră într-un fel de pronaos îngust, cu pereții și plafonul pictați în întregime. Pereții afumați erau ascunși de o schelărie înaltă pe care era cocoțat un călugăr ce pigulea atent la o icoană.

          – Bună ziua! Aici se poate vedea pictura lui Pârvu Mutu? Avocat Cristian Mănăilă mă numesc.

          ­– Doamne-ajută! Ieromonahul Nicodim sunt, starețul acestei sfinte mânăstiri. Vă așteptam, domnule avocat. Pârvu Mutu – doar ce s-a decopertat în colțul acela de jos se mai poate vedea. Pictura originală s-a acoperit cu un strat nou în 1844, pe care acum îl dăm jos pe ici, pe colo. Și pictura nouă e valoroasă, Tattarescu. După ce vizitați muzeul, mergeți la trapeză și serviți cina, apoi poftiți la mine în birou să vedem ce mă sfătuiți în chestiunea retrocedării.

          Cei doi examinează cu o atitudine cultivată cele două mostre de pictură, care exemplificau pe viu evoluția stilurilor, de la clasicismul bizantin al perioadei brâncovenești la neo-renascentismul secolului romantic. La jumătatea zidului, o ușă cu canate ascunse în zidărie pare că nu face parte din estetica arhitecturală.

          – Ușa asta e închisă?

          – Nu intrați pe ușa aia, vă rog mult. Se lucrează. Domnule avocat, necazul este următorul: izvoarele noastre scrise spun că moșnenii din Bordești au vândut o parte din moșie și au dăruit Domnului un loc de pomet, adică o livadă, să-și facă Măria-sa metoh, adică mănăstire. E vorba de domnitorul Mihai Racoviță, pe la 1700. Contemporan cu Dimitrie Cantemir, în Moldova. Anii tulburi de la sfârșitul domniei l-au împiedicat însă pe “domnul prea creștin” să-și țină făgăduiala. Domnul nu a mai făcut nici o mănăstire aici. A făcut-o însă un boier buzoian, Mănăilă, tot ca pe dumneavoastră îl chema, ridicat prin mijloace proprii la rangul de ceauș, apoi logofăt, pe urmă căpitan de lefegii, șătrar și mare clucer. Acest boier destoinic, însă, care a construit mânăstirea pe cheltuiala lui, nu știm dacă a lăsat vreun act de donație și pentru o moșie. O mânăstire are mare nevoie de moșie, ca să se întrețină. Avem numai promisiunea Domnească. Credeți că puteți să faceți ceva? Oare s-ar putea numai pe acest cuvânt să primim pământul care ni s-a promis?

          – Ca să înțeleg eu bine: Mihai Racoviță, domnitorul, a promis că face o biserică…

          – A promis că o înzestrează cu pământ. Biserica a făcut-o boierul Mănăilă. Dar numai că pământul…

          – …Promis…

          – …De Vodă, nu l-a mai dat. Ce ziceți?

          – Ce să zic… Cât dați?

          – Cinci la sută?

          ­– Știu și eu? Pe un caz complet nedocumentat…

          – Zece?

          – Dosarul e mult prea subțire! Nu aveți decât o promisiune! Treizeci.

          ­­– Doamnule avocat, cu mare drag v-aș da, dar nu ne putem permite atât de mult! Douăzeci și cinci. Dar numai dacă va fi să câștigăm.

          – Ok, părinte, douăzeci și cinci, la prețul pieței libere. Faceți și o rugăciune, nu se știe. Poate ajută.

          – Ajută, că fără rugăciune nimic nu se face. Cât mai zăboviți pe aici, eu mă duc să pregătesc cele de trebuință pentru cazarea dumneavoastră.

          – Merg și eu, zise în clipa aceea Apostolescu. Se aude gongul pentru masa de seară. N-aș vrea să se răcească mâncarea în farfurie. Se îndepărtă câțiva pași, apoi, întorcând capul, îi aruncă avocatului peste umăr, rânjind sarcastic: remember: la procest tu să nu ceri nimica, ci să dai de la tine, ca să scapi cu viață!

             

          În scurtă vreme rămas singur, avocatul se mai învârti câtăva vreme, zgâindu-se la pictura murală, apoi se îndreptă spre ieșire. Se opri o clipă în dreptul ușii mascate în zid, lipi urechea de ușă. Își aminti de rugămintea starețului de a nu intra aici, iar curiozitatea îl îndemnă să arunce o privire. Apăsă prudent clanța. Ușa se deschise fără efort. Mijind ochii spre a se obișnui cu lumina din cealaltă încăpere, avocatul strecură ușor capul înăuntru. Camera era un fel de capelă, cu un mic altar acoperit cu o draperie, și strane de jur împrejur, pe lângă perete. Femeia în negru care stătea într-un jilț s-a ridicat, i-a spus niște chestii aberante, pe un ton de parcă l-ar fi cunoscut de mult, și în clipa când i-a băgat sub nas un fel de scrisoare, o bandă de mafioți costumați ca la operetă l-au luat la bătaie cu pumnii și picioarele și l-au legat cu mâinile la spate. L-au târât pe urmă prin niște catacombe mustind de infiltrații și l-au azvârlit peste un maldăr de paie ude, într-o celulă insalubră. Acolo și-a petrecut noaptea, fără să poată închide ochii de îngrijorare. Zorii zilei l-au găsit istovit, tremurând de febră, aproape agonizând. Galben la față, cu gura uscată și limba amară, ca după o noapte de beție, fu ridicat de aceiași indivizi și scos afară în curtea interioară a mânătirii, pe la ora zece dimineața. În mijlocul curții niște țărani terminau de bătut cuiele unei construcții care aducea cu o spânzurătoare. Nu-i luă multă vreme ca să realizeze că aceea chiar era o spânzurătoare, mai precis era spânzurătoarea lui. Scenariul acela lugubru se derula cu o precizie infernală. Nimeni nu-i asculta țipetele și amenințările. Numeni nu-i răspundea la rugăminți. Parcă era o jucărie în mâinile lor, o jucărie a destinului. Și nici măcar nu înțelegea care este motivul pentru care va muri. Nimeni nu interacționa cu el. A existat totuși o replică la care a primit răspuns, din partea femeii în negru: Nu înțeleg nimic ce scrie. E cu litere grecești. Așa-i, că dumneata vii din țara talienilor, și ai uitat literele astea popești cu care scrie pe la noi i-a răspuns femeia. Este oare posibil… oare indivizii ăștia interacționau cu el doar dacă își spunea și el replica exact ca în scenariu? Dar unde este scriptul? Ce ar trebui să spună?

         

          Toba încă mai duruie, brațul cu pumnul strâns face o infinitezimală clătinare. Starea de suspendare între a fi și a nu fi urmează să se încheie în acest moment. Mâna parcurge în veșnicia unei clipe câțiva milimetri.

          – Dau totul de la mine, urlă Cristian Mănăilă. Semnez donația! Dau totul, totul!

          Pumnul se oprește brusc din căderea lui. Palma se deschide și, cu degetele rășchirate, face o mișcare orizontală în lateral. Toba se oprește.

          – Dezleagă-l, zice împăunatul.

          Actul este semnat pe loc în două exemplare de față cu toată lumea. În scurtă vreme asistența se împrăștie care încotro și Mănăilă este lăsat slobod, nebăgat în seamă de nimeni. Soarele era la amiază. Curtea mânăstirii arată cumva diferit față de aseară, dar nu poate să spună acum motivul. Caută din ochi biserica cea nouă, dar n-o vede. Asta era diferența! Nu este nici Porsche Cayenne-ul mânăstiresc. Cu mâinile în buzunare, încă prudent, face câțiva pași, ca un șoarece căruia nu-i vine să creadă că pisica a uitat cu totul de el. Intră în biserica veche, trece pe lângă pictor, vede ușa ascunsă în zid și în clipa în care apasă pe clanță îl aude pe surdo-mut strigând gutural către el. Ușa se deschide. Vede acum schela din încăperea alăturată, în care fusese aseară împreună cu Vasile și Nicodim. Întoarce capul către pictor, pe care îl aude strigând din ce în ce mai disperat și-l vede gesticulând cu pensula în mână. Oare ce urmează în scenariu? Surdul sau schela? Închide ușa între el și pictor, și în clipa aceea se face instantaneu liniște.

          – Da’ unde-ai fost, frate, că de aseară te caută în disperare toată lumea? Dacă nu te găseam nici azi, anunțam poliția, zice Apostolescu. Cei doi, Vasile și starețul Nicodim, tocmai intră în paraclis. O rază de lumină se proiectează oblic peste pictura murală.

          – Am fost… reținut. Fără voia mea. Părinte Nicodim, ce ziceați că este în camera din spatele acestei uși?

          – Nimic, niște materiale. Saci cu ipsos și niște scule.

          – Aha. N-ați vrea să aruncăm o privire? Împreună.

          Fără nici un cuvânt, starețul scoate o legătură de chei de la cingătoare. Alege una dintre ele, o introduce în broască și apasă pe clanță. Ușa se deschide cu greutate. Bucăți de mortar și tencuială căzute pe jos sunt agățate de ușă și antrenate în mișcare, cu un hârșâit. Saci de materiale și moloz sunt depozitați pe lângă pereți.

          – Aici nu am terminat renovarea, suntem în curs…

          Mănăilă privește camera, cu mâiniile la spate. Se plimbă pe lângă pereții acoperiți cu o pictură atinsă de patina timpului, dar ale cărei culori, în tonuri curajoase de oranj, auriu și azur, sunt încă vii și armonioase.

          – Aici nu s-a pictat peste Pârvu Mutu?

          – Nu, camera asta a rămas o dependință retrasă din circuitul public. A fost paraclisul personal al doamnei Ana Racoviță.

          Avocatul se apropie de unul dintre colțuri, se apleacă și ciocănește câteva dale de piatră. Una sună a gol. Caută din ochi o mistrie, și, cu puțin efort, ridică placa. Ceea ce găsește în spațiul secret îi lasă fără cuvinte.

          – Verificați vă rog acest manuscris, ale cărui slove chirilice sunt sigur că le cunoașteți. Este actul de donație care vă lipsește la dosarul cauzei. Veți vedea în josul lui semnătura în original a logofătului Mănăilă, scrisă cu litere latinești, fiindcă logofătul și-a făcut școala în Italia. Numai un pic, vă rog să nu mă întrerupeți! Adaugă avocatul în șoaptă. Înainte de a-mi pune orice altă întrebare, vă rog să vă retrageți în liniște din această cameră, fără să priviți în urmă.

          Rămas ultimul care iese din paraclis, Cristian Mănăilă închide ușa după el. Cu coada ochiului vede numai o sticlire roșie, ochii injectați ai unei fiare negre, cu chip de câine, care se odihnește în penumbră…

 



[i]   Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică (apud C. Gane – Trecute vieți de doamne și domnițe vol. I – Doamna Racoviță).