GSF56 banner01-650

          Amir urcă repede cele câteva trepte de lemn până la ultimul nivel al parapetului. Privi cu atenţie în noaptea rece de toamnă, un soldat îi raportase zgomote în apropiere. Îşi ascuţi privirea şi încercă să străpungă noaptea. Nimic, nu observă nimic, ar fi aprins un felinar să vadă mai bine, dar cineva din afara redutei ar fi putut să-l împuşte. Poate că unul dintre românii răniţi s-a mişcat sau a gemut, iar santinela l-a auzit. Ordonase în câteva rânduri ca răniţii căzuţi în faţa redutei să fie ucişi, luarea lor ca prizonieri nu îi folosea la nimic, poate chiar i-ar îngreuna o eventuală retragere.

          Dădu cele mai aspre ordine de pază şi coborî învelit în manta. Intrat în adăpost, Amir îşi trase mănuşile fine de piele, se descălţă şi se întinse îmbrăcat în patul vechi de campanie. În stânga sa, pe un butoiaş, câteva lumânări sfârâiau pe terminate.

          Închise câteva clipe ochii. Războiul… toată zona Balcanilor era în fierbere. Întâi ruşii, sârbii, acum românii. Independenţa, vor independenţa faţă de Imperiul Otoman. Nu-şi putut ascunde un surâs amar. O ţară mică, divizată în provincii, ocupată până mai ieri de administraţia turcă şi condusă după bunul ei plac, acum se ridică la luptă. Ah, ce uşor ar fi să îi zdobească, dar ruşii sunt de partea lor, deşi luptă pe alt front. Au cucerit Plevna, Griviţa, acum au ajuns sub zidurile Rahovei. Dar nu, el nu va ceda, chiar de-ar fi să piardă toţi soldaţii. Sultanul i-a acordat încrederea sa, nu îl va dezamăgi. Poate că după razboi va ajunge general şi va intra în graţiile mai marilor Curţii.
            Amir îşi aminti de copilărie. Rămas orfan de ambii părinţi, baieţelul de atunci a bătut plângând la toate uşile bordeielor din sat. Nimeni nu i-a deschis, nimeni nu i-a întins o bucată de pâine, o gură de hrănit în plus nu era uşor pentru amărâţii care abia îşi duceau zilele. Sultanul instituise biruri mari, greu de acoperit. Cine nu plătea nu era păsuit, ci biciuit sau chiar împuşcat ori târât în sclavie.

          Amir scrâşni din dinţi la aceste amintiri. Întreaga lume se prăvălise atunci asupra sa. Cineva, un sergent bătrân, l-a luat, totuşi în trupa lui. Au colindat împreună aproape întregul imperiu, au stat cel mai mult în Serbia, acolo a fost prima lui casă cu adevărat. Bătrânul îi vorbea adesea de sultan şi de marile cuceriri ale Imperiului, l-a învăţat să scrie, să citească. Când îi vorbea cu vocea sa gravă şi cu fesul adus pe frunte, înconjurat de fumul ţigărilor cu tutun tare, aromat, bătrânul avea o aură maiestuoasă, cum văzuse în picturile vechi din casă, cu aprigii conducători de oaste, eroii imperiului de altădată.

          Băiatul a uitat încet-încet de părinţii săi şi de trecutul său în foame, în faţa sa se ridicau acum gloriile imperiale, visa să ajungă şi el sergent, ca mai târziu, poate, să îl cunoască pe sultan, să îi cadă la picioare şi să îi sărute mâinile… A făcut primii paşi în armată, a luptat în Serbia, apoi în războiul Crimeii, cu ruşii. Aici a avut primele izbânde şi a primit primele decoraţii. Căpătase gustul puterii, nimeni şi în nici un fel nu l-ar mai putea schimba acum.

          Ultima lumânare pâlpâi de câteva ori şi se stinse. Rămas pe întuneric, Amir zâmbi satisfăcut, după război va reveni în satul natal şi va cumpara toate casele celor care odată îl izgoniseră. Atunci era un zdrenţăros, rupt de foame şi de sete, acum se va întoarce în plină glorie, cu ordonanţe şi cadâne, cu oameni care îi vor săruta cizmele. Îşi va construi un palat şi va avea susţinerea sultanului, poate că acesta îl va numi prietenul său, onoare de care unii generali se bucurau pe deplin. Mâine românii vor ataca din nou, îi va respinge, iar pe pieptul său va apare o nouă decoraţie.

 

          Spre dimineaţă, undeva în tranşeele românilor, Dumitru moţăie sprijinit în puşcă. E frig, tropăie de câteva ori ţărâna udă şi suflă abur în mâinile chircite de frig şi încordare. Vor ataca reduta în zori, o vor lua cu orice preţ, mâine va rupe o bucată din steagul mare şi verde al turcilor şi o va duce acasă, la mamă-sa. O va pune pe lădiţa din casă şi va chema tot satul să o vadă. Va fi acolo şi Ana, fiica cizmarului, va zâmbi roşie în obraji şi îşi va da coate cu surorile ei. Nu-i va sări în braţe decât mai târziu, la poartă, nu se cuvine aşa, cu toată lumea de faţă. Vodă le-a promis pământ, lor, soldaţilor care i-au aruncat pe turci peste Dunăre. Va avea pământ, cât de puţin, numai al lui, pe care îl va munci cu palmele astea două crăpate şi înnegrite de praful de puşcă.

          La aceste gânduri Dumitru simţi un fior cald în toată fiinţa sa. Da, se va întoarce acasă erou, iar Ana va fi a lui, numai a lui. Ridică uşor capul din tranşee şi privi reduta întunecată şi ameninţătoare, înconjurată de şanţuri şi de camarazi morţi. „N-o putem cuceri, nu, nu, nu putem… Dar trebuie!”, gândi Dumitru şi aţipi din nou câteva minute. O visă pe Ana, apoi pământ, pământ negru şi roditor, dar în care el părea că se scufundă, că devin una.

          Peste întreaga vale se scurseră nori de ceaţă şi de fum. Câteva ore. În tranşee veni ordinul: Înainte! Dumitru tresări, încărcă arma şi puse baioneta. Toţi ai săi priveau înfriguraţi reduta. Cineva dădu ordinul de atac. Dumitru îşi făcu cruce şi îşi trase căciula pe frunte. „Pe ei mă, pe ei, pentru pământ, pentru ţară, la atac, acum!” strigă sergentul şi sări din şanţ cu sabia trasă. Îl urmară toţi, un val de oameni hotărâţi şi ameninţători. În acel moment reduta scuipă foc prin ţevile a sute de puşti. Plumbii loviră piepturile soldaţilor, mulţi căzură, dar ceilalţi făcuseră deja primul salt înainte, spre victorie.

          Mai târziu, în redută, un soldat şterse de sânge baioneta pe o frântură a steagului otoman, apoi o împături şi o ascunse în haină. La picioarele sale, pe pieptul ofiţerului turc înflorise o pată mare, roşie, ca o decoraţie, cea mai mare dintre toate.

          Povestea noastră nu spune ce s-a întâmplat cu Dumitru. Poate că a revenit acasă, a luat-o pe Ana şi au trăit din bucata aceea de pământ dăruit de Vodă. Sau poate că a căzut undeva lângă Dunăre, ca un erou, pentru independenţa ţării sale, alături de alţi 10.000 de români.