Sunt preluat de o furnică. Corpul doar în aparenţă firav susține un cap disproporționat de mare. Culoare înguste și tubulare mi se deschid înainte. Din pereții netezi izvorăște o lumină slabă, difuză.

          După un timp, culoarele se lărgesc și numărul creaturilor crește.

          În sfârșit, cred, am ajuns în camera mea. Rămân singur. Mai am șase ani… fără o zi.

 

          ***

 

          Vise ciudate, pline de insecte, care mă alergă și vor să mă mănânce m-au chinuit toată noaptea. Stau cu ochii închiși și nu vreau să mă trezesc. Vreau să cred că totul a fost un vis și acum sunt în dormitorul meu, pe Pământ. Deschid ochii.

          Privesc tavanul fluorescent. Sesizez, cu groază, că e posibil să nu fiu singur. O creatură imensă stă nemișcată în mijlocul camerei și se uită fix la mine. Sar îngrozit de pe pat şi mă retrag spre cel mai apropiat colț al camerei. Creatura se dă înapoi spre intrarea, dar nu dă semne că ar vrea să iasă.

          Încerc să adopt o poziție cât mai firească și arăt cu mâna către geamantanul desfăcut lăsat în mijlocul camerei. Vreau doar să îmi exprim intenția de a ajunge la el, dar furnica îl ia de jos, îl așază pe masă și se retrage încet.

          Mă apropii de geamantan și scotocesc prin el. În sfârșit, găsesc cel mai prețios lucru -„mirositorul”. De fapt, numele lui este interpretator hormonal logic. Oricum nu intru în detalii referitoare la el, important e cea ce face. Interpretează hormonii pe care îi emit furnicile, în mesaje pe care le putem înțelege.

          Îl pornesc și aștept. Cum ne înțelegeau furnicile? Nu știu. Interesant este că ele păreau a înțelege limbajul oamenilor mult înainte de a avea noi „mirositoare”.

          Privesc mirositorul cu emoție. Mâine îmi transpiră și îmi tremură. Aștept să apară ceva pe ecran. Spre surprinderea mea chiar apare: „Regina te așteaptă!”

          Așa repede… trebuie să mă mai lase să mă acomodez… nu sunt pregătit! De fapt, mi-e frică. M-am supraestimat. Vreau să plec acum pe Pământ!

 

          ***

 

          Urmez creatura prin coridoarele înguste. Întâlnim alte furnici de diferite dimensiuni și forme. Niciuna nu mă privește și de parcă nici nu aș exista. Asta mă mai liniștește într-un fel.

          Ajung într-o încăpere imensă. Mă opresc să privesc spre tavan, apoi în adâncimea camerei. Forfota din interiorul coridoarelor a dispărut. Furnici cu capul mare, asemănătoare cu cea care m-a preluat în prima zi, sunt aliniate în șiruri și stau nemișcate. Mirositorul meu vibra continuu, dar nu afișa nici un mesaj. Probabil, cantitatea de informații din încăpere depășește posibilitățile de procesare ale aparatului.

          Vibrația se oprește și pe ecran îmi apare un mesaj care mă înfioră: „Vino mai aproape, ambasadorule!”

          Mă uit panicat spre centrul încăperii. Nu văd nimic din ce mă așteptam, adică o creatură imensă, debitând ouă fără oprire. Furnicile asemănătoare cu cea care m-a întâmpinat, având capete foarte mari, se dau la o parte și-mi creează o cale printre ele. Înghit în sec și cu convingerea că nu am încotro, înaintez.

          Rămân blocat. În centru „adunării” se află o ființă… aproape umană.

          – Ești surprins, pământeanule? Apare scris pe mirositor.

          Sunt surprins, într-adevăr. Unde este creatura monstruoasă care TREBUIA să mă aștepte și, eventual, să mă înghită și să mă digere timp de câțiva ani.

          Ființa mă fixează cu niște ochi mari și rotunzi, de un albastru tulburător. Din când în când, pleoape transparente îi traversează privirea. Capul oval, lipsit complet de pilozitate, este completat cu două orificii, în dreptul a ceea ce trebuia să se afle nasul. Un alt orificiu mic, fără buze încheie acest chip ireal. Corpul este subțire, de un cenușiu-palid. Are două mâini și două picioare subțiri și lungi terminate cu patru degete la fel de firave. O pereche de aripi transparent-multicolore atașate de spate și care vibrează încet creează un efect hipnotic.

          – Așteptai o creatură mare și urâtă! Îmi dau seama că mirositorul nu traduce exact stările și gândurile celuilalt, dar, în mare, la asta mă așteptam. Într-un fel, această… ființă mă face să mă simt, deodată, mai relaxat, mai comod.

          – Noi am studiat lumea ta. Furnicile sunt ca noi, da și nu. Vei vedea, vei înțelege! Acum pleacă, miniștri vor vorbi cu tine! Noi, mai târziu.

          Am înțeles, asta a fost tot. Mă înclin, cu toate că nu știu dacă e necesar, și plec.

 

          ***

 

          Au trecut 6 luni de când sunt pe Mușuroi. Nu am mai văzut regina. Aproape simt că îmi lipsește. Mă întâlnesc aproape zilnic cu furnicile cu capul mare. Schimburile comerciale cu oamenii au crescut exponențial. Din rapoartele pe care le primesc, furnicile sunt comercianți extraordinari. Comerțul intern pe Pământ a scăzut în detrimentul comerțului cu Mușuroi.

 

          ***

 

          Sunt de un an pe Mușuroi. Am câștigat încrederea furnicilor. Am cerut să fiu lăsat să ies la suprafață și cererea mi-a fost aprobată. Mi-am luat aparatul de zbor cu care am asolizat acum un an și zbor fără o țintă anume.

          Ceva mi-a atras atenția în mod deosebit. Undeva, într-o zonă aridă, după niște ziduri uriașe, se afla ceva. Am vrut să mă apropii. Un mesaj strident mă avertizează că zona este interzisă. Mă îndepărtez, dar sunt foarte curios, e prima zonă interzisă de pe Mușuroi pe care o întâlnesc.

 

          ***

 

          Sunt împreună cu furnicile cu cap mare. Ele sunt miniștrii Reginei. Fiecare creatură cu cap mare reprezintă un domeniu. Niciodată nu am putut discuta alte lucruri cu o anumită furnică, decât domeniul pe care îl reprezintă. Deja am început să le deosebesc. Cel mai mult comunic cu ministrul comerțului. Cumva mi-a devenit simpatic. E mai comunicativ decât ceilalți, probabil datorită specializării pe care o are. L-am întrebat despre ceea ce am observat în plimbarea mea la suprafață. S-a uitat intens la mine, dar nu mi-a apărut nimic pe mirositor. Mi s-a mai întâmplat asta. Bănuiesc că sunt emoții care nu pot fi exprimate în cuvinte. Încerc să întreb și alți miniștri, însă aceștia par că nu mă aud.

          Întâlnirea decurge ca de obicei și se apropie de final. Au ieșit toți, în afară de Ministrul comerțului, care se apropie de mine. Mirositorul vibrează slab. Se întoarce brusc și părăsește încăperea în grabă. Pe ecranul dispozitivului este scris un singur cuvânt: neadaptați.

 

          ***

 

          Au trecut aproape trei ani de când sunt pe Mușuroi. De ceva timp nu mai dorm bine. Vise ciudate mă bântuie. Șoapte care par reale mă trezesc în toiul nopții. Mă simt foarte rău, sunt mereu obosit. Cred că furnicile au observat asta și nu mă mai solicită ca înainte. Sper să nu fie ceva grav.

 

          ***

 

          În sfârșit Regina mă cheamă la ea. Sunt foarte fericit. Mai e puțin și cei șase ani se duc. Mi-era teamă că nu o să o mai văd. Emoțiile mă copleșesc. Înaintez în grabă prin culoarele care acum mi se par atât de familiare…

          Sunt în sala mare. Regina este la locul ei, în mijlocul supușilor, furnicile cu capul mare despre care acum știu că sunt miniștri ei. Îmi pipăi disperat buzunarele după mirositor, nu este, dar o voce blândă îmi spune să nu-l mai caut… Privesc spre Regină, știu că vocea este a ei, simt dragostea ei nemărginită cum se revarsă spre mine. Acum nu mai sunt un străin, nu mai sunt pământeanul de acum șase ani…. De aceea nu m-a mai chemat la ea, pentru că nu puteam să-i înțeleg pe deplin frumusețea și dragostea care mi-o poartă!

          Cad în genunchi și vreau, cumva, să-mi exprim recunoștința.

          – Ridică-te, fiul meu! Îi simt vocea ca pe balsamul mult dorit pe care îl așteaptă rana deschisă. De acum nu mai ești singur, de acum ai un rost, o misiune! Amintește-ți ultimii patru ani pe care i-ai petrecut printre noi! Societatea noastră este perfectă, nu există suferință, nu există redundanță inutilă, nu există exces. Există doar ordine și misiune.

          Cuvintele ei mi se par perfecte, dreptatea spuselor ei mi se pare dincolo de orice îndoială, dar poate latura mea umană, nefericită, mă face, totuși, curios.

          – Mamă… Cuvintele îmi sunt naturale, puritatea ființei ei nu poate să conceapă folosirea altui cuvânt. Sunt fiul tău și, de aceea, vreau să te cunosc mai bine, vreau să-ți înțeleg perfecțiunea. Spune-mi, te rog, cum am ajuns să te înțeleg, cum ai trezit adevăratele simțiri în mine, un simplu pământean?

          – Privește în jurul tău! Aceștia sunt miniștri și sunt inteligenți. Cei care cară poveri sunt puternici, constructorii au multe brațe. Fiecare are misiunea lui, fiecare a primit darul genetic de care a avut nevoie. Toți se nasc la fel, misiunea contează, rolul dă forma.

          – Dar eu, mamă, eu ce misiune am, cum ai reușit să îmi arăți adevărul despre tine?

          – Copilul meu, tu ești un norocos, tu ai putut fi adaptat. Darul pe care îl dau celor care se nasc în mușuroi, am putut să ți-l dau și ție. Acum, misiunea mea față de tine s-a încheiat. Misiunea ta pe Pământ abia începe.

 

          ***

 

          Nava pământeană a sosit. Am bagajele pregătite. Cuvintele Reginei îmi vin mereu și mereu în minte. Mi-e dor de ea. După întâlnirea cu Regina am putut să vorbesc direct cu miniștri ei. Cuvintele lor îmi ajung doar în urechi. E mai bine așa, numai Mama are dreptul de a-mi vorbi direct în suflet.

 

          ***

 

          A trecut mai bine de un an de când m-am întors de pe Mușuroi și tot ce îmi doresc acum este să mă întorc.

          Mă trezesc în fiecare dimineață cu imaginea ei în gând. O visez privindu-mă și mângâindu-mă. În toate visele sunt singur cu ea, numai faptul că ar mai fi cineva mă face să tremur. Ea a vorbit cu mine, cu sufletul meu, sunt sigur că a făcut asta special cu mine, nu și cu furnicile.

          Am urmărit cu mulțumire cum ambasadorii trimiși după mine au fost de îndată aduși acasă. Spuneau că nu se pot adapta. Că simt mereu o presiune. Unii chiar au fost internați la nebuni.

          Râd, când mă gândesc la asta. S-au gândit că mama îi va chema și pe ei? Mama m-a vrut doar pe mine!

          Recunosc, aici, între Pământeni, este destul de bine și cuvântul meu în materie de furnici este hotărâtor. Asta e bine, pot să o slujesc pe Mama. Cred că asta este misiunea mea!

 

          ***

 

         Sunt fericit. Am visat că eram cu Mama pe o insulă tropicală. Stăteam pe plajă, la umbra unui palmier, cu capul în poala ei.

          Stau cu ochii închiși și sper ca această imagine să nu dispară niciodată.

          Îmi sună telefonul. Este ministrul de externe. Sunt mânios că m-a trezit din visare, dar în același timp sunt nerăbdător să aflu ce are să-mi zică. Poate mă trimite înapoi, pe Mușuroi.

          – Bună dimineața! Te-ai trezit? Sună vocea puțin obosită a ministrului. Se simțea faptul că mă sună după lungi și interminabile discuții. Dar noaptea? Ce o fi atât de important?

          – Bună dimineața! Răspund rapid. Ce s-a întâmplat?

          – Vești bune… Nu voiai să te întorci pe Mușuroi? Iată că vine Mușuroiul la tine!

          – Mama… șoptesc ușor.

          – Ai spus ceva? Mă întrebă ministrul confuz.

          – Nu, nimic. Cum așa, cum vine Mușuroiul la mine?

          – O Regină, cu alaiul ei, vine pe Pământ! După eșecul cu ambasadorii noștri, poate e mai bine așa. Oricum, suntem dependenți din ce în ce mai mult de comerțul cu ei… poate asta nu e chiar așa bine. Mă rog, nu e cazul să discutăm asta acum. Te-au solicitat pe tine special, să fii omul de legătură. Oricum nu știu dacă avem alți candidați. Ministrul râde încet.

          – Ia spune, vrei?

          Aștept câteva secunde ca să îmi reglez vocea. Nu vreau să îmi trădez entuziasmul prea tare, aș părea suspect.

          – Ăăă, da! Cred că sunt cel mai potrivit pentru asta…

          – Bun, așa ne gândeam și noi, adică președintele, primul ministru și, evident, eu. Accentuă cuvântul eu. Păi ce mai stai, pregătește-te! O aeronavă e deja în drum spre tine.

 

          ***

 

          Sunt primit de către o furnică ministru. Sunt nerăbdător. Abia aștept să o văd pe ea. Sunt sigur că ea e!

          – Ce face Regina, întreb furnica trimisă să mă întâmpine, care până atunci fuse-se complet tăcută.

          – Te așteaptă, e cu neinițiații. Mă înțelegi?

          – Te înțeleg, ministrule, încerc să fiu familiar cu el.

          Neinițiații sunt de fapt ouă conținând furnici, încă fără informația genetică necesară misiunii.

          Furnica își întoarce capul spre mine și mă privește inexpresiv.

          Continuăm să mergem. Zona aleasă de furnici și pe care guvernul Pământului a fost de acord să le-o dea este una complet aridă. Probabil nu a fost nici cea mai mică problemă pentru pământeni de a accepta furnicile aici.

          Ne apropiem de un grup mare de furnici de diferite forme. Activitatea e febrilă. Se descarcă materiale din „navă”, care, de fapt, e o furnică supradimensionată.

          Abia îmi stăpânesc emoțiile și… o zăresc! În mijlocul forfotei generale e ea, chiar ea… Mama!

          Alerg spre ea, fără să țin cont de obstacolele din drumul meu, și mă arunc la picioarele ei. Mi-e teamă să o privesc! Mi-e teamă să risipesc momentul!

          – Ridică-te, fiule! Vocea ei îmi inundă toate simțurile. Mă ridic încet și o privesc începând cu picioarele și, în final, mă opresc la ochii mari, albaștri.

          – Ai venit! Ai venit pentru mine…

          – Da, am venit pentru tine și pentru specia ta. Este momentul să le arăt calea, așa cum ți-am arătat-o și ție. Tu vei fi cel care mă va ajuta să fac asta. Tu ai fost primul care a acceptat adaptarea. După tine vor fi mulți. Voi fi mama tuturor!

          Nu sunt preferatul ei!? Nu voi fi singur alături de ea? Vor fi mulți alții… Mulți, mulți alții…

          Îmi înfig mâinile în gâtul ei firav și simt cum se frânge…

          Surpriza a fost prea mare, am fost prea rapid. Furnicile din jurul meu par blocate.

          Mă așez lângă trupul firav, fără viață, și îi șoptesc: Te iubesc!

          

Bogdan Lazăr

Bogdan Lazăr

Bogdan Lazăr s-a născut pe 17 iulie 1981, în Huși. A urmat Liceul Militar „Ștefan cel Mare” și Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, iar în prezent este ofițer de infanterie. A debutat cu povestirea „Ultima linie de apărare” în numărul din martie 2013 al Gazetei SF.

More Posts