— Fragment de Bogdan Lazăr –

   

       3

 

          Amadi gonea nebunește. Sângele îi fierbea în vene. Simțurile îi erau încordate la maximum. Era prea aproape… Acesta e momentul! Nimic nu trebuia să strice planul. Era dator semenilor lui care fuseseră exterminați de acești grași oribili care acum își spuneau stăpâni.

          În aceste momente îi treceau prin minte imagini cu bunicul lui povestindu-i, și plângând în același timp, cum oamenii au fost aduși aproape în pragul extincției pentru că nu au vrut să se supună.

          Nu trebuia să greșească! Nu trebuia să fie distras, dar Isidora era o distragere atât de… și aici i se punea un nod în gât. Îi vedea chipul, îi vedea zâmbetul și privirea plină de încredere.

          Simțea nanocipul ascuns sub combinezon, în dreptul inimii, parcă mișcând, vibrând, ca și când ar fi avut viață proprie. Știa că e doar o părere, dar a fost atât de greu să pună mâna pe el și atât de multe depindeau aducere a lui la Grotă.

          Depăși zona stepei și acum se afunda într-o pădure deasă de foioase. În ultimele zeci de ani, de când populația planetei devenise atât de rară, pădurile își reluaseră locurile dinaintea venirii bătrânilor astronauți.

          Pe display-ul căștii, turme de animale apăreau ca puncte roșii pe harta 3D, proiectate ca o completare a câmpului vizual. Se putea aștepta la orice. Soldații samirieni erau foarte meticuloși în a urmări dușmanii împăratului. Îi vedea ca pe niște monștri fără inimă, dar auzise că pe alte lumi, oameni, proveniți din copii răpiți la vârste fragede, păzeau cu aceeași strictețe ordinea imperială.

          Încetini și opri. Scană cu atenție împrejurimile. Nu-și putea permite să ducă inamicul la Grotă. Porni unimotorul și mai stătu câteva minute. Nimic neobișnuit, nicio amenințare.

          Chipul Isidorei revenea obsedant în mintea lui. Îl copleșea și își dădea seama că era o greșeală. Fusese prevenit să nu cadă în mrejele frumoasei agente. Dar nu s-a putut opune! A fost imposibil, atracția dintre ei a fost instantanee. Oare simțea la fel? Oare îl manipula și se vânduse dușmanilor? Părea prea frumos.

          O lacrimă îi atârna în colțul ochiului drept… nu se mai recunoștea. Pentru o secundă uitase chiar și de nanocip. Strânse pumnul înmănușat și îl duse în locul unde acesta era adăpostit. Misiunea! Își spuse el ca un strigăt interior la luptă.

          Strânse cu putere coarnele unimotorului și țâșni printre copaci în direcția Grotei.  

         

          4

 

         Zgomotul infernal încetă și ceea ce rămăsese era praf, fum și persoane aruncate pe podeaua de marmură a imensei săli a palatului guvernamental. Singurul care stătea în picioare, ca o statuie a împăratului zeu, era Ozul-barat, iar în privirea lui nu se simțea decât o imensă satisfacție. Însuși Zaar ar trebui să-l vadă acum stând în picioare, în timp ce, ceilalți, chiar barateeni fiind, se târau pe podeaua rece ca niște viermi.

          Elohi-barat, Mărețul, cum îi plăcea să audă despre el spunându-se, era prăvălit la un loc cu o servitoare, iar în cădere trăsese o tavă imensă cu mâncare, care i se vărsase toată în cap și îi murdărise mantia verde, comandată probabil la croitoriile palatului imperial de pe Barateea.

          Mai savură câteva minute efectul exploziei asupra petrecăreților și spuse cu voce tare, o voce pe care nici el nu o recunoștea, o voce de prefect de sector galactic sau… aici își suprimă gândurile, temându-se de mânia zeilor.

          – Prieteni, vă rog să vă ridicați! Nu e niciun pericol. Ignoră cu bună știință cadavrele celor doi portari care se aflaseră lângă ușă în momentul exploziei. Ei nu contau, erau oameni, deci, nesemnificativi.

          – Priviți! Acesta este garantul securității noastre împotriva oricăror viermi de pe planeta asta sau de aiurea, care ar mai îndrăzni să pună la îndoială puterea Împăratului – Zeu.

          – Aya da dyr! Strigă cât de tare și de gros putu.

          – Aya da dyr! Răsună sala din piepturile persoanelor încă în stare de șoc și care începuseră să se adune de pe jos.

          Elohi-barat se retrăsese în spatele încăperii, fiind acoperit de penumbra oferită de faldurile unor draperii groase. Era sub demnitatea lui să apară murdar de mâncare și evident că încă nu-și revenise după sperietura groaznică pe care o suferise. Mai ales că surpriza a fost anunțată de el. Fusese prevenit că Ozul-barat era periculos, dar nu-și imaginase niciodată că îl va umili în asemenea hal. Acum nu putea decât să încerce să iasă cât mai onorabil din situația creată. Urmărea cu privirea o ușă pe unde să părăsească sala, dar ceva la intrarea în sală, acum că fumul și praful se mai disipaseră, îi atrăsese privirea.

          Ozul-barat îl ignora cu bună știință pe Elohi-barat, aflat acum în spatele lui, dar își dădea seama că ar fi fost o exagerare prea mare să vorbească cu el în asemenea momente. Avea lucruri mai importante de făcut.

          Fumul și praful aproape se disipaseră și ceea ce rămăsese trebuia să îi impresioneze pe toți. Forța lui trebuia să fie aflată în tot imperiul. Destul Ozul-barat fusese ignorat de toți și tratat ca un șef de mină de cristalită. Acum era vremea lui. Trebuia!

          – Vă prezint Mânia Zeilor!

          Un uriaș robot cu patru brațe înarmate domina încăperea din locul în care înainte era imensa ușă de lemn masiv. Scăpărări aproape inobservabile trădau prezența unui câmp de forță, iar culoarea ușor violetă a învelișului metalic îi spunea ochiului avizat despre faptul că fusese construit din cel mai dur aliaj de pe Sapir.

          – A reușit! Își șoptise cu groază, de sub faldurii draperiei, Elahi-barat.

 

          — Următorul fragment îi va aparține Teodorei Matei –

          

Bogdan Lazăr

Bogdan Lazăr

Bogdan Lazăr s-a născut pe 17 iulie 1981, în Huși. A urmat Liceul Militar „Ștefan cel Mare” și Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, iar în prezent este ofițer de infanterie. A debutat cu povestirea „Ultima linie de apărare” în numărul din martie 2013 al Gazetei SF.

More Posts