no40banner 

       —  Fragment de Teodora Matei —

         

          5

          Mâna Isidorei întârziase pe oblonul de lemn greu, întunecat. Ura crepsuculul de șase luni de pe Barateea. Ar fi dat orice pentru zilele și nopțile Pământului, pentru verile și iernile lui. Duse. Aproape uitate. Zăpada era albă sau tradafirie?

          Trăsese atentă zăvorul ce ferecase fereastra. Camera se adâncise în întuneric. Cipul încrustat în ușă sclipea intermitent. Ca o lampă de veghe. Semn pentru santinelele de afară că ocupantul camerei era acolo. Tânăra se pregătea de culcare, bucuroasă că se mai scursese o zi pe Barateea. Bătăile timide în ușă o luaseră pe nepregătite. Strigase oaspetelui să intre.

          Bătrânul Demetros pășise șovăielnic pe marmura alunecoasă a podelei. N-o privise direct, arătase cu mâna spre fotoliu și se lăsase susținut de fiica sa, apoi ajutat să se așeze.

          – Ce-i cu dumneata, tată? Așa târziu s-a încheiat ospățul?

          – Mda… lasă-mă să-mi trag sufletul, scările astea îmi vor veni de hac…

          Isidora trăsese aproape scăunelul cu trei picioare și își pusese fruntea pe genunchii bătrânului, în așteptarea mâinii care să-i mângâie părul. Mâna nu mai venea.

          Fata ridicase privirea. Din ochii tatălui se scurgeau lacrimi grele. Întrebase speriată:

          – S-a întâmplat ceva acolo? Tată, ești bine?

          – S-a întâmplat… Nici eu nu știu…

          – Spune-mi, te rog…

          – Dacă-ți spun, mă vei urî; dacă nu-ți spun, mă vei urî mai tare…

          – Tată!

          – Draga mea, de când am pus piciorul pe planeta asta blestemată, am știut că nu e cale de întoarcere. Că voi fi o monedă de schimb. Am încercat să vă feresc cât de mult am putut, însă rolul meu în Consiliu era mult prea neînsemnat. Semenii noștri ne-au trimis aici doar ca să le asigurăm semnarea tratatelor de negoț, să le înlesnim afacerile necurate cu prădătorii galaxiei. Omenirea a dat resurse, a dat oșteni în războaiele altora, iar acum e pe cale să se stingă. A primit în schimb tehnologie avansată accesibilă doar elitelor. Pământul a sărăcit și s-a înrăit. Revoltele sunt din ce în ce mai dese; sătule de abuzuri, popoarele ar putea prelua puterea. Nu știu dacă acest Consiliu ar lupta pentru supremație pe o planetă de unde nu mai ai ce să iei. Deja mi-au ajuns la urechi niște zvonuri conform cărora sunt un trădător, un paria. Nu ne mai putem întoarce.

          – Asta era?!

          – Și asta. Mama ta a înțeles, s-a sfârșit fără să-mi reproșeze nimic. Frații tăi au fost încântați cu posturi de conducere în armata barată, apoi trimiși în cele mai periculoase misiuni. Iar tu…

          – Tată, eu sunt aici, cu tine!

          – Da, ești… Te rog doar să înțelegi că n-am avut încotro…

          – Ce vrei să spui?

          – Guvernatorul de pe Samir, Elohi-barat, mi-a cerut mâna ta.

          – Cine?! Grasul ăla slinos? Bețivul ăla? Evident, l-ai refuzat!

          Liniște. Vânt rece lovind în obloane, șuier printre stânci.

          – Tată, l-ai refuzat, nu-i așa?!

          – …

          – Nu pot să cred! Una ca asta… Tată, nu pot trăi alături de… Cum te-ai gândit la așa ceva?!

          Bătrânul oftă, cu bărbia în piept.

          – Între două lame de oșteni barat e cam greu să refuzi. Ți-am spus că mă vei urî.

          Mâinile șovăielnice căutau ceva în buzunarele mantiei cenușii. Scosese un obiect din pânză subțire, aproape transparentă. Încăpea în pumn. Îl întinsese fetei ce se plimba nervoasă prin încăpere.

          – Ți-a trimis o rochie pentru ceremonia de prezentare de mâine. E ceva tradițional. Te rog, Isidora…

          Scuturase palma și țesătura fină ca o pânză de păianjeni fluturase prin aer.

          – S-o creadă el! Să-și ia o zbârcitură de-a lor, eventual una de-aia cu trei țâțe, de pe Venus, de care-și umplu bordelurile! Eu, niciodată…

          – Te rog…

          Fusese doar un scâncet, o șoaptă abia ieșită din trupul vlăguit.

          – E târziu, tată! Trebuie să mă pregătesc de culcare. Noapte bună!

          Descuiase ușa și o ținuse până când bătrânul îi trecuse pragul. Nu-l privise. Se aruncase pe pat plângând. Altă închisoare, aceiași gardieni. Plus un călău.

          Timpul trecuse greu, semnalul din gura de aerisire a căminului se lăsase așteptat. Isidora măsura camera de la un capăt la altul. Umbla desculță, de teamă că un pas mai apăsat ar fi acoperit alte zgomote. Respira adânc, urmărind cu coada ochiului culoarea cipului din ușă. Galbenul bătea în portocaliu. Din când în când iriza roșu. Mânia celor din cameră dădea mână liberă gărzilor barate să năvălească și să spintece pe oricine le-ar fi stat în cale. De furie și trădare se temeau cel mai mult. Ea nu se putea stăpâni. Spera să fie salvată de Agenție.

          Într-un târziu, deslușise clar cele două ciocănituri. Mersese la cămin și apăsase una din cărămizile din interior. Într-unul din pereți se deschisese o trapă. Bărbatul se strecurase prin fanta îngustă și înmânase fetei husa din care scosese arma cu impulsuri electrice. Degetele subțiri dezlipiseră folia pe care o aplicase, apoi, peste cipul din ușă. Razele portocalii-roșietice dispăruseră. Lumina era alb-gălbuie, ca cea din camera unui om adormit. Soldații barat își făcuseră cu ochiul și se retrăseseră în capătul holului.

          Isidora se aruncase la pieptul tânărului.

          – Ai auzit?! Nu pot să plec, nu vreau, ajută-mă…

          Cearcăne grele se întinseseră sub ochii plânși.

          – Nu te poți opune. E sinucidere curată. Gândește-te la tatăl tău, la frații tăi…

          Isidora încremenise. Vorbea agentul, nu iubitul.

          – Iscoadele spun că astă-seară, după dineu, Elohi-barat l-a luat deoparte pe bătrânul Demetros. Două gărzi de-ale lui l-au înghesuit într-un colț, iar monstrul i-a adus la cunoștință că are nevoie de o nouă soție, iar tu ai fi cea mai potrivită. A stabilit deja data nunții. După festivitățile dedicate celor 50 de ani de colonizare a Samirului. Când tatăl tău a încercat să se opună, gărzile au scos pumnalele. I-a dat rochia lor tradițională pe care s-o porți mâine la ceremonia de prezentare…

          – Ce mă fac? Ce ne facem?

          Bărbatul o îndepărtase și îi întorsese spatele.

          – Vei pleca pe Samir, așa a decis Agenția. E cea mai importantă misiune a ta de până acum.

          – Dar nu…

           – Ascultă-mă! Vom încerca să împiedicăm nunta. Vei fi așteptată acolo de Amadi. E omul nostru.

          – Și tu?

          – Ai încredere, vom fi împreună. Mai devreme sau mai târziu.

          După plecarea lui, Isidora înghițise tot conținutul fiolei pe care acesta i-o adusese. Dormise opt ore fără întrerupere. La ceremonia de prezentare de a doua zi îmbrăcase o mantie de mătase neagră ce-i acoperea trupul. Fusese condusă în fața lui Elohi-barat. Acesta îi aruncase printre dinți:

          – Unde-i rochia de ceremonie?

          – Mărite Elohi-barat, acolo de unde vin, trupul femeii e numai pentru ochii soțului. Am acoperit rochia barată cu o mantie pământeană.

          Zâmbise pe sub genele lungi, iar guvernatorul tăcuse. Câțiva diplomați șoptiseră timid ceva de culoarea morții, dar amuțiseră brusc. Privirea guvernatorului îi îndemnase la tăcere. Tânăra nu-și privise tatăl înainte de a se îmbarca spre planeta celor două Luni…

          Isidora vedea cu ochii minții fiecare moment din ultima zi petrecută pe Barateea. Călare pe krakstar, se lăsase purtată înapoi la castel. Înfipsese degetele în blana groasă și închisese ochii. Se ruga să nu-i fi fost observată lipsa. Lacrimile se scurgeau pe mușchii încordați ai tovarășului de drum. Când animalul se ridicase în aer, ea îndoise genunchii pe sub aripile întinse. Nu se mai simțea aparținând niciunei lumi: nici Pământului care n-o mai voia, nici Barateei care o amăgise cu Agenția, nici Samirului care i-l adusese în cale pe Amadi. Se îndrăgostise fără să vrea, în încercarea de a-și apropia agentul, de a-l distruge pe guvernator și apoi, pe rând, asuprirea barată. Predase nanocipul cu care armata roboților putea fi controlată.  Agenția pierduse zeci de oameni în încercarea de a-l plasa celor din afară.

          6

          Un sclav acoperit doar de un șorț de pânză preluă frâiele krakstarului. Se temea de animalul care își strânsese aripile și scutura nervos capul, scoțând abur fierbinte pe nări. Isidora îl mângâie și îi șopti câteva cuvinte în limba pământenilor. Krakstarul se lăsă dus la grajduri. Sclavul șopti agitat:

          – Trebuie să vă grăbiți, acolo… acolo… s-a întâmplat ceva!

          Isidora intră în palat printr-o ușiță îngustă din zidul Negustorilor. Aruncă mantia din mers unei sclave care o puse la curent cu evenimentele de la petrecere. Se strecură în camera din turn în care avea să stea până la nuntă. Anularea acesteia depindea de reușita misiunii lui Amadi și ai săi. Oficialii barateeni se temeau de trădare. Nu puteau fi învinși decât dezbinându-i. Încurajându-i să lupte între ei și să-și piardă încrederea în apropiați.

          În Sala de Consiliu, Elohi-barat ocupase scaunul din capul mesei masive. Măturase cu mâna fructierele și carafele. De o parte și de cealaltă se așezaseră comandanții armatelor. Guvernatorul se strecurase în Sală prin holurile servitorilor, apoi trimisese sclavii după ceilalți. În fața ușii postase androizi înarmați până-n dinți. Sperietura îndepărtase efectul vinului. Pumnii guvernatorului loveau ritmic blatul de lemn. Încheieturile i se albiseră și striga răgușit.

          – Cine a știut de trădare va fi aruncat la krakstari de viu! Nu înainte de a-l jupui cu propriile mele mâini! Cine a ajutat șarpele va sfârși alături de el! Eu sunt trimisul Măreţului nostru Împărat, fiul lui Zaar, Făcătorul de Stele! Vreau capul șarpelui!

          Chipurile albite de spaimă îl urmăreau consternate. În spatele frunților asudate se făceau calcule. Unii nu erau străini de planurile lui Ozul-barat. Li se promiseseră funcții, averi, soții pământene.

           – Mânia Slăvitului nostru Împărat se va abate asupra voastră! Unul câte unul, vreau să-mi spuneți ce știați de planurile mizerabilului!

          Nu erau cuvinte să se poată spune. Nu se arunca nimeni în cuștile krakstarilor.

          Un zgomot puternic se auzi pe holurile palatului. Urmară bubuituri repetate, din ce în ce mai aproape de Sală. Apoi liniște. Terifiantă liniște.

          —Următorul fragment îi va aparține lui Cezar Pârlog

Teodora Matei

Teodora Matei

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) a publicat proză scurtă in revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, ficțiuni.ro, Revista de supans, începând cu anul 2012. Contribuţii în reviste, antologii, volume colective: "Kowalski '67" - antologia digitală a Gazetei SF 2014 "Bumerangul lui Zeeler", „Ghinion!” - antologia „Cele mai bune proze ale anului 2013" editura Adenium, „E-51741” – revista CPSFA nr. 28, „Soft” – volum colectiv „Exit", poezii în „Gazeta cărților" (editată de biblioteca Nicolae Iorga-Ploiești) și „Revista bibliotecarilor prahoveni”. Romane: „Omul Fluture”, în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan (noiembrie 2015, editura Tracus Arte), „Stăpânul castelului” (iunie 2016, editura Tritonic), „Cel-ce-simte” (august 2016, editura Tritonic), „Tot timpul din lume” (ianuarie 2017, editura Tritonic).

More Posts

Follow Me:
Facebook