GSF42 banner Republica610

 fragment de Lucian-Dragoş Bogdan 

          8

         

          – Cum ai spus? mugi Elohi-barat.

          Chipul ridat al aghiotantului păli. Abia atunci îşi dădu seama că folosise involuntar expresia pe care o auzise printre oameni. De când se hotărâse să-şi ia o soţie umană, Elohi-barat îl trimisese să înveţe despre această specie şi, mai ales, despre bolile şi tratamentele folosite.

          – Stăpâne…? murmură aghiotantul înfricoşat.

          – „Doamna Noastră”? Ai stat atât de mult printre dobitoacele alea umane încât ai ajuns să crezi că o muiere netrebnică a devenit stăpână?

          Sabia baratului din dreapta guvernatorului ieşi pe jumătate din teacă. Chipul aghiotantului deveni străveziu, iar sudoarea rece şi urât mirositoare caracteristică rasei sale îi îmbroboni fruntea. Isidora se săltă cu greu într-un cot şi ridică mâna împăciuitor:

          – Mi-a salvat viaţa, stăpâne Elohi! Te rog, cruţă-l!

          Un icnet şocat se auzi dinspre suita guvernatorului. A-i cere lui Elohi-barat să-şi schimbe decizia constituia un adevărat sacrilegiu. Se aşteptau ca necruţătorul lor stăpân să ordone decapitarea amândurora. Ultimele evenimente îl determinaseră însă pe Elohi-barat să cumpănească altfel lucrurile. Privirea sa încruntată se îndreptă asupra viitoarei sale soţii:

          – Parcă ţi-am ordonat să rămâi în turn până la nuntă! tună.

          Isidora îşi muşcă buzele. Se uită grăbită în jur. Ultimele amintiri le avea din sala de ceremonii a palatului. Acum se afla în interiorul unui cort. Cu siguranţă că explozia fusese urmată de evenimente deosebite. Poate chiar cele de care se temuse. Şopti:

          – Aşa este, stăpâne! Dar… viaţa ta e în mare pericol. Iar eu m-am gândit la o cale de a o proteja.

          Simpla idee că Elohi-barat n-ar fi destul de puternic pentru a se apăra singur era o blasfemie. Venite din partea unei femei, cuvintele nu puteau avea decât un singur deznodământ. Baratul care-şi trăsese sabia de jumătate din teacă îşi desăvârşi gestul. Ridică lama lată deasupra capului, decis să spintece spurcăciunea din faţa sa la primul semn al stăpânului. Elohi-barat, întunecat ca noaptea de afară, rămase nemişcat. În liniştea care se aşternu în cort se auziră paşi care se apropiau pe iarbă. Pânza de la intrare se dădu la o parte şi un barat plin de răni îşi făcu apariţia:

          – Raz va drar, Elohi-barat! Făcu o plecăciune: S-au reunit şefii de clanuri!

          Guvernatorul se răsuci pe călcâie şi ieşi ca o furtună, fără a da vreun ordin. Liota de slujitori îl urmă. Călăul improvizat rămase o clipă cu sabia suspendată în aer, apoi o puse la loc în teacă şi scuipă în direcţia celor două creaturi căzute în dizgraţie.

          Aghiotantul ştia că nu obţinuseră decât o amânare. Era însă un prilej ca să-şi ducă îndatoririle mai departe, indiferent cât de sumbru arăta viitorul. O îndemnă pe Isidora să se întindă şi-i masă tâmplele cu ulei aromat. Îi dădu apoi să bea o fiertură în care presărase seminţe.

          – Asta te va linişti, îi spuse. Nu trebuie să faci efort acum, trupul tău încă e slăbit.

          Isidora îl ascultă docilă. Bău lichidul alb care semăna la gust cu laptele îndulcit. Se întinse pe pernele din mijlocul cortului şi imaginile îi reveniră în spatele ochilor la fel de vii ca în urmă cu… – cât timp petrecuse, oare, inconştientă? Nu ştia şi nici nu dorea să-l întrebe pe aghiotant. Preferă să ignore ce se întâmpla în jurul ei şi să se piardă în lumea din spatele pleoapelor. În amintirea dureroasă.

         

          Amadi apăruse ca prin minune în camera ei din turn. Nu ştia de unde – probabil din vreun tunel secret despre care agentul aflase trecând prin mari pericole. Ea tocmai îngrijea de florile micuţe, cu petale multicolore, de pe pervazul geamului prevăzut cu bare groase de oţel. Când auzise mişcare, crezuse iniţial că era vreo slujnică trimisă s-o servească sau să facă ordine. Doar când paşii familiari se apropiaseră pe lemnul negeluit al podelei se întorsese, cu inima bătându-i nebuneşte.

          – Amadi?! Tu…?

          El o luase în braţe şi o sărutase apăsat, cu patimă. Isidora aproape îşi pierduse răsuflarea până când buzele li se îndepărtaseră.

          – Ce cauţi aici? îl întrebase speriată. Cum ai intrat? Dacă te prind…

          – Nu mă va prinde nimeni! bravase el. Am venit să-ţi cer să mai ai răbdare câteva ore. Captivitatea ta va lua sfârşit!

          Bucuriile se succedau una după alta. Aproape că nu-i venise să creadă.

          – Cum? întrebase plină de speranţă.

          – Ozul-barat va ataca în seara aceasta palatul, cu armata lui de roboţi. Odată ce Elohi-barat va fi ucis, vei fi liberă!

          Ceva o făcuse să nu se entuziasmeze aşa de mult precum ar fi trebuit. Un lucru nedefinit, un avertisment nerostit.

          – De unde ştii?

          – Contează? Amadi mimase nepăsarea: Important este că vei scăpa din mâna acestui monstru blestemat!

          Isidora îşi încleştase degetele pe mâneca lui şi-l privise grav în ochi:

          – Amadi, spune-mi de unde ştii!

          El ezitase, iar ea pricepuse atunci că se petrecuse ceva grav.

          – Agenţia a decis să facem un pact cu Ozul-barat. Îl vom încuraja să ţintească mai sus de Samir. Cu ajutorul armatei sale de roboţi şi a trupelor loiale încerca să-l detroneze pe Împărat! Războiul civil va instaura haosul printre baraţi, dezbinându-i. Noi putem profita de asta pentru a ne cuceri independenţa, pentru a transforma în realitate idealul Republicii oamenilor!

          Isidora simţise un pumnal de gheaţă în inimă. Ochii i se măriseră îngroziţi.

          – Amadi! Asta e nebunie! E periculos să-i dai mai multă putere lui Ozul-barat. Roboţii lui…

          – Roboţii lui nu sunt un pericol pentru noi. Avem nanocipul.

          – Riscul e prea mare, Amadi…

          El n-o mai lăsase să continue. Îi acoperise buzele cu degetul arătător, apoi o sărutase grăbit.

          – Totul va fi bine, iubita mea! Iar când nebunia va lua sfârşit, noi doi vom putea fi împreună!

          Graba cu care părăsise încăperea – printr-o bortă ascunsă în spatele şemineului – o făcuse să creadă că primise un avertisment de la costumul lui. Într-adevăr, la câteva clipe după ce dispăruse, uşa grea a camerei din turn se dăduse în lături. Unul dintre baraţii puşi de strajă intrase înăuntru şi cercetase bănuitor încăperea.

          Isidora îl ignorase. Veştile primite de la Amadi i se păruseră extrem de grave, iar alegerea Agenţiei o eroare cumplită. Se înşelau amarnic. Elohi-barat era malefic, dar nici Ozul-barat nu era mai prejos. A-l înlocui pe unul cu celălalt n-ar fi adus nimic bun. Nu puteai să te joci cu cineva atât de periculos şi să speri că totul avea să fie bine. Puterea corupea.

          Ea ştia.

          În minte îi reveniseră chipurile celor doi: Ama şi celălalt Amadi, cel de pe Pământ. Partenerii ei din vremurile când lumea părea un loc frumos şi lipsit de griji pentru trei adolescenţi plini de viaţă. Totul fusese minunat până când Amadi începuse să urce în ierarhia socială. Ama îl urmase, dar Isidora văzuse semnele care o puseseră în gardă.

          Aceleaşi semne pe care le vedea şi acum.

          Plânsese zile în şir când, peste luni de zile, cei doi fuseseră acuzaţi de acte de corupţie şi sfârşiseră executaţi în piaţa publică. Ea era deja pe Barateea, alături de tatăl ei, Demetros. Avea pe altcineva, un tânăr din Agenţie alături de care crezuse că putea duce o viaţă tihnită. Dar fusese trimisă aici, pe Samir, unde cunoscuse un alt Amadi.

          Şi, aşa cum simţise pe vremuri că iubiţii ei mergeau pe o cale greşită, aşa era sigură şi acum că Agenţia era pe cale să declanşeze ceva periculos. Înainte ca străjerul barat să se retragă dincolo de uşă, luase deja hotărârea. O duruse sufletul, simţise că nu-şi mai aparţinea, dar acţionase înainte de a fi prea târziu.

          Ştia că putea fi acuzată de trădare, dar era convinsă că, în comparaţie cu alternativa, gestul ei avea să producă un dezastru mai mic. Trebuia să-l avertizeze pe Elohi-barat şi-i ceruse străjerului s-o ducă în sala de ceremonii.

         

          Licoarea pregătită de aghiotantul lui Elohi-barat îşi făcea deja simţite efectele. O stare de toropeală i se strecură în trup, plăcută, reconfortantă. Înainte de a adormi, se întrebă dacă nu cumva fusese cucerită de acest Amadi doar pentru că numele său îi amintea de iubirea pierdută, rămasă ca o rană în sufletul ei.

         

          9

           

          Norii începuseră să se adune pe cerul nopţii, acoperind complet una dintre cele două luni. Ameninţarea furtunii era în deplină rezonanţă cu întunericul din sufletul lui Elohi-barat. Răgetele krakstarilor din ocolul improvizat sporeau impresia deprimantă a atmosferei sumbre.

          Guvernatorul mergea înnegurat, cu paşi apăsaţi, însoţit de suita rămasă tăcută. Mulţi dintre cei apropiaţi muriseră în bătălia de la palat. Luată pe nepregătite, garda sa făcuse cu greu faţă atacatorilor conduşi de Ozul-barat. Şi, oricât de aprigi ar fi fost, nu fuseseră pe potriva roboţilor demonici pe care acesta îi adusese cu el. Nici androizii nu se dovediseră adversari pe măsura maşinăriilor cu patru braţe. Slujitorii săi luptaseră cu dăruire, sacrificându-şi viaţa pentru a-l proteja pe el şi pe viitoarea lui soţie. Comandantul gărzii, Hakan-gul, fusese de o eficienţă înspăimântătoare. Ştia că între zidurile castelului aveau să fie masacraţi mai devreme sau mai târziu. Aşa că organizase o retragere grăbită, salvând din camerele lor şi pe celelalte cinci soţii care-i însoţiseră pe Samir.

          Cu ocazia aceea, Elohi-barat avusese ocazia să se convingă de priceperea slujitorului său. Fără ştirea lui, acesta căutase clanurile samirene care nu agreau conducerea lui Ozul-barat. Înainte ca guvernatorul să fi păşit pe planetă, pregătise deja un loc de retragere pentru situaţii de urgenţă, minunat apărat de formele de relief care-l înconjurau şi beneficiind de sprijinul secret a două clanuri. Poate că, atunci când îl pregătise, Hakan-gul nu se gândise că lucrurile urmau să ia o întorsătură atât de proastă. Dar precauţia lui, provenită din spiritul iscoditor şi mereu neîncrezător în cei din jur, le salvase viaţa.

          De la palat, fugarii se retrăseseră spre locul pregătit de comandantul gărzii. Prea sigur pe victoria lui, Ozul-barat făcuse greşeala să creadă că era de ajuns să trimită în urmărirea lor un singur corp de armată. Dar Hakan-gul învăţase bine traseul pe care-l aveau de urmat. Într-un defileu mlăştinos pregătise în grabă o ambuscadă suficientă pentru a masacra urmăritorii care nu se aşteptau la aşa ceva. Apoi îi condusese pe fugari în fortăreaţa naturală, unde organizase apărarea. Ştiau cu toţii că, mai devreme sau mai târziu, Ozul-barat va afla că se pripise şi avea să vină acolo cu grosul armatei.

          Hakan-gul trimisese mesageri către clanurile cu care luase legătura înainte de descinderea pe Samir a Guvernatorului şi le invitase la discuţii. Cinci samireni aşteptau acum în picioare, cu chipurile ascunse de umbrele întunericului. Torţele şi mici lămpi cu mini-generatoare desenau măşti mişcătoare pe feţele lor. Unul dintre ei era samirean get-beget – o fiinţă îndesată, semi-acvatică, cu trup butucănos şi tentacule -, trei erau baraţi, iar unul om.

          – Sunt clanuri mari? şopti către Hakan-gul în timp ce se apropiau.

          – Nu sunt dintre cele mai importante, Mărite Elohi-barat. Dar e tot ce avem, deocamdată.

          – Poate că nu, murmură enigmatic Guvernatorul.

          Ochii săi răutăcioşi scrutau chipul omului. Cei cinci oaspeţi stăteau grupaţi într-o poziţie defensivă vizibilă. Condiţionarea etichetei îi determină pe cei trei barat să se încline respectuos când Elohi-barat ajunse în faţa lor.

          – Aya da dyr! salutară ei.

          – Aya da dyr! răspunse Guvernatorul.

          Omul salută scurt din cap, iar samireanul făcu un semn discret cu un tentacul.

          – Ozul-barat a comis un act grav de trădare, mugi Elohi-barat. Acum am aflat cine sunt prietenii şi cine sunt duşmanii!

          Hakan-gul notase cu grijă toate clanurile care nu-i săriseră în ajutor în înfruntarea de la palat. Pe cele ale căror reprezentanţi stătuseră pasivi avea să le extermine. Celor care se alăturaseră lui Ozul-barat avea să le tortureze fiecare membru al clanului.

          – Noi suntem prieteni, lătră unul dintre baraţi.

          – Mă bucur să aud asta. Nu vă voi uita când voi părăsi Samirul.

          – Asta e mai greu, Mărite Elohi-barat! interveni al doilea barat. Platformele de lansare sunt în mâna lui Ozul-barat. E greu de organizat un transport spre şi dinspre Samir fără ştirea lui. Vă putem evacua pe toţi în timp, strecurându-vă încet-încet în navele comerciale care pleacă. Şi asta doar după ce trece o vreme, iar spiritele se mai liniştesc.

          – Încet? scuipă unul dintre cei aflaţi în suita lui Elohi-barat. Baraţii nu fac nimic încet şi discret. Noi suntem…

          Un gest al Guvernatorului îl reduse la tăcere.

          – Altceva ce-mi oferiţi?

          – Provizii, ca să puteţi sta aici pe termen nelimitat. Sabotarea minelor de cristalită. Raiduri împotriva punctelor de aprovizionare şi a centrelor comerciale. Lupte de gherilă împotriva armatei lui Ozul-barat.

          – Mărunţişuri! mârâi cel care comentase şi înainte.

          Elohi-barat se răsuci rapid şi-l pocni peste faţă, aruncându-l pe pământul reavăn.

          – Hakan-gul, rosti el, ai grijă ca oaspeţii noştri să mănânce şi să se odihnească. Tu! arătă spre om. Vino cu mine!

          Se îndepărtă cu paşi grăbiţi de ceilalţi, urmat de omul care rămăsese tăcut şi de gărzile de corp. Hakan-gul lătră nişte ordine răguşite, apoi li se alătură. Guvernatorul îi conduse spre cortul unde o adăpostiseră pe Isidora. Când intrară, aghiotantul sări imediat în picioare. Femeia adormise pe perne.

          – Trezeşte-o! porunci Elohi-barat.

          Cu coada ochiului studia reacţiile omului care-l însoţea. Acesta tresări uşor când o văzu pe femeie, dar nu comentă. Isidora se trezi greu, iar aghiotantul o îndemnă să bea o cupă cu un lichid amărui ca să-şi revină. Pupilele femeii se dilatară când văzu că Elohi-barat era însoţit de un om. Se ridică în picioare. Loviturile cauzate de explozie îi îngreunau mişcările.

          – Ea va fi noua mea soţie, spuse Elohi-barat arătând spre femeie. Una dintre voi!

          Omul rămase rezervat.

          – Cheamă alături de mine toţi oamenii de pe Samir! Oricine mă va susţine să zdrobesc acest vierme putred va primi de la Împărat funcţii şi bogăţii!

          – Stăpâne Elohi, interveni Isidora. Asta nu va fi de ajuns.

          Înghiţi cu greu şi-şi căută cuvintele. Simţea gustul sălciu al trădării pe limbă, dar ştia că aceea era singura cale de a împiedica greşeala Agenţiei.

          – Vei cumpăra oameni, dar la fel va face şi Ozul. Pentru a atrage cât mai mulţi oameni alături de tine, e nevoie de un simbol. Şopti: Mă ofer să fiu eu acela.

          Fruntea zbârcită a Guvernatorului se adună şi mai tare.

          – Asta am spus şi eu, şuieră.

          – Stăpâne, faptul că vei face din mine încă o soţie printre multele nu va fi de ajuns. Mai ales că, spre deosebire de femeile barate, eu nu-ţi pot oferi un urmaş. Mergea pe gheaţă subţire şi se grăbi să continue: Ştiu că asta este tradiţia barată şi nu vreau s-o încalc. Dar, pentru a deveni un simbol al omenirii, ar trebui să capăt un statut special printre celelalte soţii ale tale.

          – Asta e blasfemie! urlă Hakan-gul şi-şi trase sabia din teacă, aşa cum o mai făcuse şi ceva mai devreme.

          Rămase cu sabia în aer, aşteptând un semn al Guvernatorului. Sub chipul înnegurat al lui Elohi-barat se ascundeau gânduri necunoscute celor de faţă. Privi pe rând la aghiotantul său, apoi la Isidora şi la musafirul uman. Ceva din fiinţa acestuia din urmă trăda interesul pe care i-l stârnise discuţia.

          Isidora sesiză şi ea reacţia omului. Nu ştia cine era şi de ce îl adusese acolo Elohi-barat. Spera doar să fie garanţia că Guvernatorul nu-l va lăsa pe baratul său furios să-i pună capăt vieţii. Soarta ei atârna de un fir de aţă. La fel şi soarta omenirii.

          Dacă ar fi reuşit să-l influenţeze acum pe brutalul Guvernator, putea spera că – având tact şi răbdare – l-ar fi putut folosi şi în viitor, croind omenirii o soartă mai bună. În timp ce aştepta înfrigurată răspunsul lui Elohi-barat, o întrebare îşi croi loc în mintea ei: Şi dacă avea să se deprindă cu puterea, uitând scopul nobil de la care pleca acum? Dacă avea să cadă în aceeaşi capcană în care se prinseseră iubiţii ei de demult?

— Următorul fragment îi va aparține Lumuniței Dobrea 

Lucian Dragos Bogdan

Lucian Dragos Bogdan

M-am născut pe 16 iulie 1975 la Alba Iulia. Am urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. După absolvire am lucrat ca inginer de sistem, analist programator, caricaturist, director de marketing şi vânzări. În prezent sunt educator la un centru de recuperare a copiilor cu dizabilităţi şi administrator la o intreprindere familială care se ocupă cu flori şi obiecte de artizanat. Am debutat literar în 1991 în ziarul „Alba Forum” cu povestirea Triunghiul Bermudelor. De-a lungul anilor am publicat în „Anticipaţia”, „Galileo”, „Helion” „Luceafărul”, „Discobolul”, „Jurnalul de imagine”, antologiile „Argos Doi” și „Dincolo de orizont” precum şi în reviste online cum ar fi „Ficţiuni.ro”, „Gazeta SF”, „Argos”, „Nautilus”, „Sfera Online”, „Imagikon”, „Wordmaster”, „Lumi Virtuale”, etc. Volume apărute: Trilogie (2004), Zeul Kvun (2004), Frontiera (2006), Vraciul de pe norul interior (2014), „Pânza de păianjen” (2014), „Omul-fluture" (2015) şi „Uneori, când visez..." (2015). Este prezent și în „Almanahul Anticipația 2016”

More Posts