gsf43 banner 610   

  – fragment de Luminiţa Dobrea –

         

          Omul începu să vorbească cu voce aspră, smulgând-o pe Isidora din negurile gândurilor.

          – Elohi-barat, sunt aici pentru că avem interese comune. Tot ce vreau pentru poporul meu este un trai mai bun şi fără asuprire. Ozul-barat şi roboţii lui sunt o ameninţare pentru toţi şi-mi strică toate planurile, iar tu vrei să îţi recapeţi postul de care te-a văduvit Ozul-barat. Ştiam că toate astea ţi se vor întâmpla şi aşteptam momentul să ne cauţi. Şahona, ţesătoarea, a prorocit măcelul de la palat, însă, oricât am trâmbiţat noi vestea, nu am fost luaţi în seamă.

          Făcu o pauză să se asigure că are întreaga atenţie a baratului care îl privea cu ochii măriţi de interes.

          – Ne vrei alături în luptă şi totuşi valorăm în ochii tăi tot atât cât o lovitură de sabie. Ce garanţie ne poţi oferi? Doamna noastră are dreptate. O alianţă poate întări inimile celor ce purced la luptă pentru tine numai dacă soaţa ce ţi-ai ales din neamul nostru are oarece trecere la cei de rang înalt.

          Hakan-gul îl săgetă pe om cu o căutătură feroce şi mârâi scurt. Atâta îndrăzneală nu mai pomenise de la o fiinţă pe care o considera inferioară. Strânse mânerul sabiei pregătit să lovească în orice clipă.

          Guvernatorul îl ţintui cu privirea şi-i făcu semn să iasă din cort. Îl ştia iute la mânie şi nu îşi putea permite să piardă prosteşte un posibil aliat.

          Din toate cele spuse de om, Elohi-barat se concentră asupra unui cuvânt. Acel unic cuvânt a reuşit să îşi croiască drum prin vălul de ură, furie şi dezgust. Ajuns în străfundurile raţiunii cuvântul prinse formă: PROROCIT!

          Doar împăratul se bucura de un asemenea privilegiu. Doar împăratul-zeu avea alături o prezicătoare ale cărei puteri dovedite îl ţinuseră la putere atâta timp.

          O scânteie îi aprinse întreaga minte şi planul începu a-şi întinde tentaculele până departe, la palatul imperial.

          – Care ţi-e numele, omule? – începu să îl descoase pe un ton ce se voia blajin.

          – Harun, fiul lui Nadir, din poporul stepei.

          Elohi-barat auzise de poporul rătăcitor. Barateenii îi numea bântuitorii stepei. Specializaţi în transportul de mărfuri pe distanţe mari, bântuitorii îşi păstraseră neutralitatea, dar şi monopolul. Cu toată tehnologia şi mecanizarea aduse de pe Barateea şi Cepir, oamenii stepei erau singurii în stare să îmblânzească krakstarii şi să străbată drumurile de la minele de cristalită până la platformele de lansare. Urmaşi direcţi ai primilor colonişti umani, trăiau izolaţi, răspândiţi prin grote şi mine părăsite. Îşi păzeau cu ferocitate credinţele secrete şi obiceiurile bizare, străvechi. Doar într-o astfel de cultură înecată în misticism se putea naşte o fiinţă capabilă să vadă viitorul.

          – Ia spune Harun, fiul lui Nadir, care crezi tu că ar fi rangul ce ar trebui să îl ofer viitoarei mele soţii? întrebă mieros guvernatorul.

          Fără vreo urmă de teamă ori ezitare, îmblânzitorul de krakstari îi aruncă o privire neutră grăsanului slinos şi spuse sec:

          – Soţia cea Dintâi cu drept de mediere a pricinilor.

          Un val de furie injectă ochii baratului. Dreptul de mediere putea fi acordat numai născuţilor barateeni şi presupunea întâlniri cu însuşi împăratul. Deşi făcea parte din cercul restrâns de apropiaţi ai împăratului, nu acordase acest drept niciuneia dintre cele cinci neveste. Se răsuci de teamă să nu-şi trădeze indignarea. Statura demnă şi vocea sigură a omului îi dădea de înţeles că nu era loc de negociere. Elohi-barat gândea febril rotind ochii într-un ritm ameţitor. Căuta cu disperare o altă cale. Ştia că nu mai avea nicio altă pârghie pentru a obţine ceea ce îşi dorea şi era conştient că nenorocirea ce se abătuse peste el putea deveni o mare oportunitate dacă îşi juca bine cartea.

          – Aşa de-ar fi, ce îmi oferi în schimb?

          – Tot sprijinul nostru în luptă. Krakstari, barje de transport, luptători, arme…

          – Da, da. Pricep. Toate astea sunt foarte utile, totuşi, îl întrerupse nerăbdător baratul, ce crezi că ar putea înclina mai mult balanţa în favoarea noastră? Ne trebuie ceva puternic, nemaivăzut! Ozul-barat are o armată de roboţi demonici, cu ce îi poţi tu învinge?

          Harun rămase nemişcat ca o stâncă şi, fără a oglindi vreun sentiment pe chip, cugetă o vreme. Îşi mută privirea cenuşie spre Isidora şi citi în ochii ei disperarea. Miza era mare şi misiunea îi deveni clară.

          – Arma noastră este timpul! Vom fi întotdeauna cu trei paşi înaintea lor.

          Încordarea din trupul baratului deveni dureroasă.

          – Ce vrei să spui? întrebă dornic să smulgă o confirmare explicită.

          Îmblânzitorul îl privi ca pe un pui nătâng de krakstar, uimit că nu a priceput aluzia.

          – Şahona, clarvăzătoarea noastră, ne poate da de ştire, din timp, tot ce nu pot vedea sateliţii şi spionii. Doar ea poate alege cele mai bune momente de a ataca. Doar ea ne poate dezvălui cine este de partea noastră şi cine nu.

          Faţa baratului se destinse într-un rânjet larg, mulţumit. Isidora răsuflă uşurată şi căzu istovită între perne. Salvarea ei venise de la cine se aştepta mai puţin.

         

         

         

          10

         

          După un drum anevoios au poposit în faţa peretelui compact de stâncă. Elohi-barat se pricopsise cu o durere cumplită de cap ce-i provoca greaţă. Krakstarul îl legănase răutăcios, iar casca izolatoare ce bloca atât vederea cât şi auzul amplificase senzaţia de vertij. Se bucura să simtă solul sub picioare.

          Harun susţinuse cu tărie că locaţia Şahonei trebuia să rămână un secret chiar şi pentru guvernator. Puterile ei sacre trebuiau păzite cu orice preţ. Fiecare membru al suitei guvernatorului a fost obligat să poarte câte o cască izolatoare pe care şeful clanului o sigilase cu mâna lui. Incantaţii şoptite şi semne sacre au fost făcute în jurul grupului înainte de a porni la drum.

          Hakan-gul, care îşi exprima zgomotos nemulţumirea faţă de lipsa de confort, amuţi când îl văzu pe unul dintre bântuitori păşind drept înainte, prin peretele de stâncă. Se apropie precaut şi dădu să atingă roca. Un om al stepei îl trânti la pământ salvându-l de raza ucigătoare ce l-ar fi despicat.

          – Urmaţi-ne întocmai şi faceţi exact ca noi. Stânca e ticsită cu capcane –îi sfătui Harun pe barateeni.

          Călcându-i exact pe urme, Elohi-barat trase aer în piept, închise ochii şi păşi în stânca ce nu opuse niciun fel de rezistenţă.

          Proiecţia holografică nici măcar nu văluri. Din tunelul întunecat încercă să privească afară. Îi era imposibil să vadă ceva prin peretele de stâncă. Iluzia era perfectă. Inginerii de pe Cepir se întrecuseră pe ei cu un astfel de dispozitiv. Îşi promise şi el unul pentru somptuoasa lui reşedinţă. Şeful clanului îi făcu semn guvernatorului să grăbească pasul.

          Curând aveau să ajungă într-o încăpere largă, rămasă în urma unei exploatări primitive a cristalitei. În nişele săpate în pereţi ardeau opaiţe din lut. În centrul încăperii, pe un postament de piatră, se înălţa o statuie sculptată într-o bucată masivă de minereu violet înfăţişând un îmblânzitor de krakstari ţinând temuta bestie de căpăstru.

          Harun făcu o plecăciune discretă în faţa monumentului şi murmură cu glas scăzut:

          – Slăvit fii tu, Întâiule Îmblânzitor!

          Toţi oamenii stepei îi urmară cu evlavie exemplul.

          În mijlocul stepei aride, în inima unei stânci neştiute ce nu apărea pe vreo hartă, îşi aveau sanctuarul nişte oameni ce aveau să îi ofere lui Elohi-barat puteri deopotrivă de mari ca ale împăratului-zeu. Simţindu-se împuns de privirile lor spinoase şi dornic să-i atragă de partea sa, baratul făcu la rândul lui un mic gest de respect către statuie fără a-şi osteni prea tare trupul grăsun.

          Pe peretele din spatele monumentului se vedea o deschizătură din care pornea un tunel ce părea să coboare. Nimeni nu mai înainta. Unii se aşezară direct pe jos fără să le pese de praful ce le păta hainele în cenuşiul violet al cristalitei.

          Din tunel răzbăteau voci ciudate. Păreau că se ceartă mai mulţi oameni. Glasuri piţigăiate şi tânguiri joase erau pigmentate din când în când de un râs isteric ce suna ca un scârţâit de uşă. Un glas de bărbat se distinse din amestecul de sunete.

          – Şahona, au sosit! E timpul să mergem.

          Prin deschizătură apăru întâi un cap cu plete colilii, încâlcite. Ieşind în lumină, femeia acoperită de zdrenţe îşi îndreptă spatele încovoiat de bătrâneţe lăsând să se vadă un chip zbârcit pe care licărea o privire rătăcită.

          Guvernatorul simţi un cui rece înfipt la baza craniului. Realiză că întreaga încrengătură de intrigi ce prindea contur în mintea lui avea ca rădăcină o babă sfrijită cu privire de nebună. O spaimă dementă îi paraliză mâinile şi îi topi genunchii. Întregul lui plan atârna de un fir de păr.

          Ajunsă în faţa statuii femeia păru să îşi recapete pentru o clipă luciditatea şi făcu binecunoscutul gest de respect. Bărbatul ce o însoţea se apropie de Harun şi după un schimb de cuvinte se întoarse spre Elohi-Barat.

          – Sper că aţi adus ce trebuie…

          Baratul scoase de sub mantie un săculeţ dolofan şi îl întinse bărbatului. Acesta refuză energic şi arătă spre bătrână.

          – Trebuie să-l daţi ţesătoarei – spuse umil şi se amestecă printre ceilalţi bântuitori.

          Încă înţepenit de frică, guvernatorul îşi târâi picioarele prin praf şi întinse săculeţul femeii.

          Cuprinsă de o bucurie imensă, femeia luă săculeţul şi dintre zdrenţe scoase un bol de piatră. Se trânti voioasă în praful din faţa statuii şi deşertă în bol cam un sfert din mărunţitura de plantă din săculeţ şi îl amestecă cu praf adunat de pe soclul statuii. Scânci o vrajă şi deasupra bolului prinse a dănţui o flacără albastră din care ieşea un fum gros.

          Scormonind cu ghearele în vălătucii răspândiţi de planta fumegândă chiţăi drăceşte:

          – Baratu’aista îi fugar…

          Sări în picioare, îşi întoarse chipul schimonosit spre Elohi-barat şi continuă cu glas tunător, prevestitor de rele:

          – Geaba tânjeşti spre cel hotar!

          De vrei nevolnice-a răzbi…

          Când lunile deodat’or răsări

          ATUNCI ÎI TIMPUL DE-A LOVI!

          Se apropie ameninţându-l cu un deget descărnat.

          – Ai grij’ cu cine te aduni

          De vrei tu să domneşti ani buni.

          Cum gândul îţi e cu păcat,

          Nu jindui ce nu ţi-i dat

          Altminteri vei sfârşi-n adâncuri

          Ori cu făptura scrisă-n câmpuri.

          Bagă de seamă-n cin’ te-ncrezi,

          Duşmanii-s mai aproape decât crezi.

          Se răsuci pe călcâie împrăştiind fumul aromat spre cei din suita guvernatorului. Un scrib vizibil înspăimântat strângea în mâini un transcriptor.

          Cu un gest teatral Şahona ridică mâinile spre cerul nevăzut:

          – O rază ai, ca Echo cea bălaie

          Să scapi de-a sorţii grea bătaie.

          NU O SMINTI! Te vei căi amar

          Şi nu vei mai lua-napoi acel hotar.

          Tu te-nsoţeşte dară c-o străină

          Şi scapă azi de soarta cea haină…

          Mai văd o mare bătă…

          Mâinile descărnate prinseră a izbi frenetic fumul, ochii i se decolorară şi căzu secerată la picioarele statuii.

         

          Simţind impulsul datoriei, din doi paşi aghiotantul baratului ajunse lângă grămada de zdrenţe şi îngenunche lângă femeie. Se strădui îndelung să o readucă în simţiri. Bântuitorii nu clintiră un deget. Urmăreau întreaga scenă cu feţele împietrite. Păreau că nu le pasă de soarta prezicătoarei lor.

          Elohi-barat privea turbat în jur. Un gând negru îi întuneca judecata: în acea încăpere se afla o persoană care tocmai încercase să suprime singura fiinţă ce-i putea deschide calea spre tron. Mugi sugrumat de furie:

          – Aghiotant, află ce s-a întâmplat! De nu o faci, te spintec! Mă auzi?

          Deşi vorbele nebunei îi erau săpate în minte, smulse transcrierea din mâinile scribului.

          – Ce naiba vrea să spună? Rază… Echo cea bălaie…

          Devoră mormăind fiecare cuvânt, se poticni în slove şi urlă turbat:

          – DUŞMANI APROAPE!!!

          Cercetă feţele îngrozite ale celor din suită şi aruncă spre ei transcriptorul.

          – Vă spintec! Pe toţi!

          Mânat de altă presimţire se întoarse spre oamenii stepei.

          – Iar tu… tu m-ai tras pe sfoară! continuă cu voce sufocată şi se îndreptă spre Harun care privea întreaga scenă cu superioritate detaşată.

          Guvernatorul ridică arma dornic să lovească.

          – Mărite, priveşte! bolborosi înspăimântat aghiotantul în spatele lui.

          Braţul căzu fără vlagă strângând în palmă plăseaua bogat ornamentată. Furia se duse tot aşa cum venise. Refuzând orice ajutor, bătrâna se ridicase în picioare. Oamenii stepei i se aruncară la picioare mânaţi de o adâncă pioşenie. Primind parcă putere de la poporul ei, îşi îndreptă trupul dintre zdrenţe şi grăi cu glas semeţ şi privire limpede:

          – Ucide-ţi tu speranţa

          Şi vei sfârşi în colb

          Asta ţi-i cutezanţa?

          De furie eşti orb!

          – Vorbeşte clar, femeie! Mă zăpăceşti cu rime… doar vorbe ticluite şi-n fond nimic nu-mi spui. Vorbeşte desluşit!

          – Barat! Nu îmi poţi cere

          Mai mult decât pot face.

          Ţi-am zis ce-i scris în sfere

          Te du, mă lasă-n pace!

          Când sus pe cerul nopţii Stăpâna Galateea singură va domni,

          Să te întorci la mine şi-ţi voi mai proroci.

          Acum te du, mă lasă, îs tare ostenită

          Du-te! Împlineşte-ţi soarta astăzi dezvăluită.

          Tonul poruncitor din vocea femeii avu un efect bizar asupra guvernatorului. Doar în faţa împăratului simţise aceeaşi dorinţă de supunere necondiţionată. Fără a mai scoate o vorbă, îşi plecă fruntea şi se retrase cu spatele.

          Harun o însoţi pe bătrână până la văgăuna ei şi primi smerit binecuvântarea ei.

         

         

          Tot drumul de întoarcere Elohi-barat îşi munci creierul cugetând la întreaga întâmplare. Se întreba dacă nu cumva a fost victima unei farse urâte. Avea senzaţia că fusese martor la o piesă ţicnită de-a actorilor de pe Staros. Vorbele bătrânei, repetate de zeci de ori, îi săpau cărări adânci în memorie. Se chinuia să le dezlege înţelesul, dar nu putea fi sigur de niciuna dintre interpretări. Ştia că doar un om îi putea traduce bolboroseala dementă a Şahonei şi singurul suficient de înţelept să o facă era Demetros, viitorul lui socru. De îndată ce au ajuns în tabăra provizorie, trimise aghiotantul să-l caute.

         

          *

         

          – Stăpână Isidora, aduc veşti – vocea şoptită a aghiotantului răzbătea anevoios spre mintea ostenită de gânduri şi angoase. Femeia, ajutată de tatăl ei, se ridică cu greutate dintre perne, mai mult din respect pentru cel care îi salvase viaţa.

          – Veşti bune? Spune iute!

          – Şahona a început a-şi ţese pânza. Curând fiecare fir al planului ei va intra pe făgaș. Nu trebuie decât să-i urmăm poruncile şi totul va fi bine.

          – Ce ştii tu despre asta? Nu cumva eşti cu ei?

          – Nu pot dezvălui mai multe. Doar atât pot spune, firul ce ţine întreaga ţesătură eşti dumneata. Întăreşte-ţi degrabă mintea şi trupul pentru ce va să vină! Întreaga omenire depinde de forţa cu care vei lupta. Iar dumneata, Demetros, ascute-ţi mintea, stăpânul te aşteaptă să desluşeşti vorbele oracolului.

          Zgomot unor paşi grăbiţi îl făcu să amuţească, alb de spaimă. Se linişti abia când îl văzu pe Harun intrând în cort. Acesta înclină capul scurt în semn de salut şi înmână Isidorei un disc metalic.

          – Mărită Doamnă, ţesătoarea te cheamă la şezătoare – spuse şoptit şi părăsi în grabă cortul, lăsându-i în palmă micul disc. 

– următorul fragment îi va aparține lui Florin Purlucă –

Luminița Dobrea

Luminița Dobrea

Este născută în 21 aprilie 1971 și lucrează ca freelancer în domeniul serviciilor IT.

More Posts