Multivers 01 ban01-650

- Fragmnent de Florin Purlucă -

          11.

          Sub atingerea fină a Galateii, umbra din taina unui colț de stâncă prinse viață. Se scurse lin, cu două perle în loc de ochi. Apucă brațul unui pom secătuit de sevă și sări precum malratisul samirian. La fel de întunecată, la fel de ucigătoare, privi înspre ascunzătoarea baratului. Descoperi cortegiul Isidorei. Informația fusese de bună credință și, spre mirarea nălucii, mai existau încă bântuitori ai stepei cu tăria cuvântului, fie el și urzit trădării.

          Abandonă urcușul și se așeză turcește. Din dosul hainelor țesute în fir de smoală scoase un mâner de pumnal, lipsit de lamă. Doi șerpi barateeni se încolăceau pe post de mâner, iar capetele lor ascuțite serveau drept apărători. Scrijeli țărâna cu una dintre căpățânile de șarpe. Mai întâi un cerc, pe urmă, în inima lui, cele două luni. Azvârli o mână de praf violet peste desenul rudimentar, mârâind înfundat câteva descântece. În zborul său, praful de cristalită prinse forma unui chip zbârcit, chinuit de vreme, cu un deget descărnat, țintuit spre ochii argintii ai umbrei.

          Năluca mârâi din nou, răgușită. Avu atâta răbdare cât praful să se așeze, după care scuipă dezgustată. Lovi cu putere centrul scrijeliturii, folosindu-se de pumnal. Sări ca arsă și, în avântul ei, ca prin minune, lama pumnalului se născu din lumina lunilor. Colții zvâcniră mulțumiți. Vânătoarea putea să înceapă!

 

          *

 

          Isidora respiră cu greu aerul îmbâcsit de incertitudine. Țesătoarea nu cerșea prezențe, ci prezențele cerșeau cunoașterea ei sfântă. Asta fusese marea ei frământare când Harun îi dăruise discul. Purta semnul primului îmblânzitor de krakstari și mirosea a carne stricată. Mirosea a moarte.

          Animalul zvâcni cu putere, forțând-o să-și ascundă pumnii în blana lui. Despică aerul cu eleganța unei păsări, dar cu forța unui uragan. La scurt timp, alți cinci krakstari o urmară, în drumul insolit către țesătoare.

          Zbura, și de-odată cu ea, zburau și gândurile. Unele bune, pline de dragoste și frumos, iar altele mai puțin purtătoare de bucurii, mânjite de aerul putred al cărnii stricate. Ar fi vrut să facă doar un simplu semn și, sub imboldul lui, krakstarul, să alunece printre nori, departe, în ținuturi fără stăpâni, lipsite de poveri de neînchipuit. Însă așa ceva nu era cu putință. Soarta poporului ședea în mâinile ei, grea cât o zeiță din plumb, și, mai presus de toate, chemarea țesătoarei însemna că-n mâinile ei stătea și soarta unui suflet apropiat. Determinarea ei făcea diferența dintre viață și moarte. Cel ce primea discul, prin faptele lui, chema ori alunga moartea.

      

          *

  

          Cortegiul se pierdu prin vălătucii plumburii ai văzduhului, iar umbra, cu toată șiretenia de care putuse da dovadă, se scurse printre bucățile de stâncă și vegetație uscată. Sări de ici-colo, ferind obstacolele din calea vânatului.

          Degetele scormoniră pământul ars de mii de ani de soare. Atotstăpânul stepei, îl numeau bântuitorii pe Rua. Puternicul și stăpânul tuturor lumilor, dătătorul și, totodată, călăul vieții. Își făcu pumnul căuș și strânse atâta pământ cât să-l poată adulmeca. Mirosea frumos. Mirosea a moarte. Își miji colții pentru a doua oară. Ochii sclipiră răbdători, cufundați într-o baltă de întuneric.

           Zgomotul unor pași stinse sclipirea perlată. Straja trecu nestingherită, lăsând cale liberă unei închipuiri de asasin barateean. Suflet blestemat, izgonit din lumea celor morți și temut de cei vii. Cerșetor de pradă, avar după tocmeală cu iz de moarte, dositor de arginți pentru cumpărarea acceptului călăuzei lumii de apoi.

          Trecu nevăzut, ferindu-se în dosul unor mărăcini. Îndură acolo câteva clipe de așteptare, după care se lăsă în grija unui cort. De cum despică pliul foii de cort, dezgolindu-și lama pumnalului, se jucă nemilos în carnea unui adormit. Dispăru la fel de izbitor cum apăruse.

 

          *

 

          Krakstarul își opinti ghearele în scoarța uscată a Samirului. Isidora descălecă și-și simți inima ca un vulcan. Un val de fierbințeală îi cuprinse corpul. Se apropie tăcută de stânca iluzorie. Dispăru în lăuntrul ei, depășind-o ca pe-o perdea de mătase. Restul cortegiului o urmă, la fel de tăcut, în Grotă.

          Trecu de chipul cioplit al Primului îmblânzitor de krakstari, umbrele violacee jucându-i pe obrazul drept. Se așeză cuminte în așteptarea bătrânei țesătoare. Grota se umplu de un susur înfundat, plăcut ca vocea unui pârâu de munte. Șahona se arătă fetei în lumina caldă a făcliilor. Tânără și plăcută, așa cum o cunoscuseră toți fii și fiicele stepei.

 

            Destinul te chemă spre mine,

            Lumina-ți urzește prin vine,

            Frumoasă dar tristă fire,

            A morții și-a vieții sortire,

           Lumina-ți urzește prin vine!

 

           Tânăra femeie fremătă, tot mai întristată. Nu se înșelase în niciun chip. Moartea își căuta nestingherită ofranda. N-avea să fie ea cea care urma să se stingă, însă, după graiul bătrânei țesătoare, firul propriei vieți se împletise, cumva, cu cel al ofrandei.

 

          *

 

           Lama pumnalului cu șerpi sclipi când soldatul din fața ascunzișului de barat tresări ca ars. Își trezi sabia la viață și se avântă asupra umbrei. O lovi cu atâta sete, încât metalul o despică, așa cum despică cuțitul untul. Umbra lunecă, sângerând o dâră de smoală. Se stinse în lacul de întuneric din preajma cortului și, ca prin minune, fără știrea sau puterea de crezare a soldatului cucerit de-o victorie înșelătoare, reapăru în coasta lui, din pântecul negru al unui trunchi uscat. Razele lunilor deveniră din nou oțel și o altă inimă nu mai știu să bată. Carnea neînsuflețită izbi pământul, înecându-se într-un nor de praf. Un glas răsună în interiorul cortului:

          ‒ O umbră, Elohi-barat! apucă Harun să îndruge.

          Baratul se făcu una cu spuma laptelui. Fața lividă, închegată cu spaimă, trădă o frică de neînchipuit. Nu scoase niciun cuvânt.

           ‒ Stai în lumină, îi strigă generalul baratului.

          Și umbra veni. Unduitoare, înșelătoare și cu limba-i despicată de șarpe, murmură:

           ‒ Lumina nu te va cruța, baratule, spuse ea rânjind. În dosul ei se află umbra și se pierdu într-o clipită. Vin după tine, se auzi o voce de nicăieri. Miroase a spaimă, baratule. M-auzi? Miroase a moarte.

          Generalul sări dintr-un colț în altul al cortului, împungând câte-o de umbră cu sabia.

          ‒ Stai în lumină, Elohi-barat! Nu te lăsa păcălit de glasul ei plin de venin. Stai în lumină!

          Elohi-barat își smuci trupul, proptindu-și spinarea în dreptul unei făclii. Focul juca blând, aruncând forme întunecate prin tot cortul. Forme care nu păruseră nici când atâta de veninoase. Rămase ca o stâncă, urmărind neputincios lupta zadarnică a generalului.

          Harun lovi ba la stânga, ba la dreapta, despicând unduiri închipuite din unghere umbrite și pânza cortului totodată. Atins de deznădejde, se trase spre lumină. Atunci, asasinul ieși la iveală. Zvelt, cu trup învălurat, vândut pe vecie infernurilor. Totul era una cu noaptea, doar ochii și-o pereche argintată de colți îmbrățișau lumina caldă a focului. Își trase pumnalul la vedere. Îl chemă pe general la luptă.

          Harun scoase un urlet și năvăli spre arătare. Lama spadei trecu neputincioasă la două degete de umărul asasinului. Mai vru să se întoarcă însă spinarea îl arse ca atinsă de jăratec. Vlaga i se scurse din brațe ca vinul din cofele. Fierbințeala atinse și gâtlejul. Un val dulceag îi năvăli cerul gurii, forțându-l să bolborosească pe limba pierzaniei. Icni, însă cuvintele refuzară să i se închege pe limba înecată în sânge.

          ‒ Zi-mi, generale, spuse umbra cu-n zâmbet parșiv, ți-ai închipuit vreodată că moartea poate avea un gust atât de dulce?

          Neputincios, Harun căzu în genunchi. Sângele scăpă printre pumnii încleștați în capul bărbiei. Generalul se lungi la picioarele asasinului. Albastrul ochilor săi păli, îmbrățișând culoarea cenușii.

          Ochii umbrei sclipiră plini de dorință.

          ‒ Akram tamli*, Elohi-barat! Îți transmite prea-iubitul tău rege.

- Următorul fragmnent îi va aparține lui Alexandru-Ioan Despina -


 

*sfârșit dulce

Florin Purluca

Florin Purluca

Florin Purluca s-a născut la 7 iunie 1982. Locuieşte în Focșani, iubeşte literatura şi arta grafică (în special zona BD), genul SF fiindu-i cel mai aproape de suflet. Fan fără doar și poate al maestrului Stephen King, speră ca într-o bună zi să descifreze și să înțeleagă pe deplin arta scrisului.

More Posts