GSF48 banner v2-650

– Fragment de Mircea Nanu-Muntean –

 

          Rămas singur cu gândurile lui Elohi-barat oftă mulţumit. Până la urmă lucrurile s-au aranjat de la sine. Ozul-barat, cel mai crunt duşman al lui, a fost omorât, conspiratorii au fost prinşi şi în curând vor fi daţi pradă krakstarilor iar de Isidora, prima lui soţie pământeancă, cînd va fi găsită, se va ocupa personal. E drept că printre trădători pot să fie şi nevinovaţi. Dar ce să-i faci. Nu poţi face omletă fără să spargi ouăle. Victime colaterale.

          Când Măreţul nostru Împărat, fiul lui Zaar, Făcătorul de stele va afla cât de bine rezolvase criza şi când, odată cu sosirea lotului de sclavi de pe Azahar va creşte producţia de cristalită, o să-l promoveze guvernator pe o planetă mai importantă, demnă de meritele sale deosebite.

          — Da. E bine, mormăi el.

          Deodată o  explozie cutremură palatul din temelie de parcă ceva îl zgâlţâia să-l dărâme. A doua explozie spulberă uşile grele de la intrarea în încăpere, uşi ce de abia fuseseră refăcute. Aşchii de palisandru şi mahon, praf şi un fum gros izbucniră în uriaşa sală de consiliu. Un robot imens, cu patru braţe înarmate, se ivi în prag.

          Răsturnat pe spate, cu tot cu jilţul din lemn scump de mahon acoperit de o somptuoasă blană de leu de stepă, Elohi-barat, ca un gândac mare şi gras, chiţăi speriat.

          — Mânia zeilor! Nu se poate! Iarăşi?

          Robotul stătu câteva secunde scanând încăperea apoi, nedând nici o atenţie gânganiei ce dădea speriată din mâini şi din picioare, se întoarse şi părăsi cadrul uşii.

          De afară se auzea vuietul unei mari mulţimi.

          Elohi-barat se ridică scuturându-şi de praf nelipsita sa mantie verde smarald, simbol al puterrii, şi se îndreptă spre una din ferestrele largi ce dădea în afara palatului. O mulţime imensă de oameni, gărzi samiriene, barateeni, intra pe porţile larg deschise. În aer, puzderie de krakstari călăriţi de oameni înarmaţi până-n dinţi se amesteca cu la fel de multe unimotoare conduse de indivizi în haine de piele şi cu ochelari speciali. Şi ei la fel de înarmaţi. Undeva sus, în înaltul cerului se vedeau câteva nave uriaşe, cu forma incofundabilă a crucişătoarelor stelare.

          — Ce-i asta ? Nu-i adevărat. Unde sunt gărzile samiriene, unde sunt androizii, chiţăi iarăşi Elohi-barat strângându-şi în jurul trupului grăsuliu preţioas-i mantie, de parcă ar fi vrut să se ascundă în ea.

          Cu larmă mare, prin canaturile uşii pulverizate de Mânia Zeilor pătrunse în sală o mulţime pestriţă, înarmată. Erau oameni, erau gărzile samiriene care fraternizaseră cu răsculaţii, erau chiar şi barateeni.

          — Cum vă permiteţi. Sunt guvernatorul Samirului, numit de Măreţul nostru Împărat, fiul lui Zaar, Făcătorul de stele. Gărzi! La mine!

          — Preţiosul tău împărat a fost detronat. Pe Barateea a izbucnit un război civil. Sfetnicii cei mai propiaţi au compolotat să preia puterea. Acum se bat între ei pentru ciolan. Planeta este cuprinsă de flăcări.

          — Cine, cine a îndrăznit? Blasfemie! Ai să plăteşti cu capul. Aruncaţi-l la krakstari.

          — La krakstari te vom arunca pe tine, se auzi aceeaşi voce şi, în faţă îşi făcu loc Harun, fiul lui Nadir, alături de Isidora. Gărzile samiriene au fraternizat cu noi. Mai avem de luptat cu trupele de androizi şi ne vom recuceri planeta noastră şi a strămoşilor noştri.

          — Harun! I-am prin şi pe ăştia srecurându-se printr-un coridor secret.

          — Închideţii-i pe toţi, şi pe ăsta de aici, în temniţele palatului. Poate o pun de o şedinţă de consiliu. Eliberaţi toţi deţinuţii!

          * * *

           

          Afară, zgomotul se intensifică. Au început să se audă bubuitul inconfundabil al armelor cu proiectile balistice, zumzetul armelor laser, fluieratul proiectilelor plasmatice şi zgomotul surd, ca un oftat al armelor cu impulsuri electrice. Veneau gărzile de androizi. Veneau în rânduri compacte, trăgând cu tot arsenalul din dotare, fără a ţine cont de pierderi. Mulţimea dezorganizată începu, în faţa acestei intrări în forţă, să se retragă dezordonată. Dea ambele părţi, creştea numărul celor căzuţi. Deodată, mulţimea ce se tălăzuia spre porţile palatului îşi încetineşte goana. Din spate se aud urale. Mulţimea se dă la o parte. Apar trei roboţi uriaşi aţintindu-şi cele patru braţe înarmate spre androizi. Ţâşnesc jeturi de plasmă, raze sfârâitoare de laser. Bubuie gloanţele. Androizii cad cu zecile.  Un android căruia i-a dispărut parte inferioară a corpului continuă să tragă. Altul, căruia o rafală îi smulge capul, se învârte ca un titirez, împroşcând cu o ploaie de gloanţe şi prieteni şi duşmani.  Din văzduh se reped krakstarii a căror călăreţi deschid o ploaie de foc. Sunt urmaţi de puzderia de unimobile şi ele înarmate până în dinţi. Dar androizii nu se retrag. Nu ştiu să se retragă. Cu o bubuitură asurzitoare unul din roboţi este doborât. Mulţime încremeneşte uluită. Mânia Zeilor doborâtă!? Deasupra androizilor apar carele de luptă. Sunt conduse de propria lor inteligenţă artificială. Sunt apărate de câmpuri de forţă aproape impenetrabile. Scuipă moarte şi foc. Cuprinse de flăcări purpurii krakstarii şi unimobilele cad ca muştele . Unul din roboţii rămaşi face un salt uluitor pentru greutatea sa şi se ciocneşte de un car de luptă. Câmpurile de forţă protectoare se unesc cu un trosnet înfiorător. Un glob de foc se ridică spre cer. Din cele două entităţi de luptă n-a mai rămas nimic. Un grup mic de oameni şi samirieni, adăpostit într-o nişă a zidului este secerat de o rază laser. Trupele insurgenţilor sunt cuprinse de debandadă. Krakstarii fâlfâind cu disperare din aripi încearcă să scape de urgia de foc şi moarte.

          Cât a trecut oare? Parcă au trecut zeci de ore de când a început lupta. Prin fumul des ce se ridică spre cer se zăreşte soarele Samirului. De abia dacă a înaintat cu două palme spre zenit. Dacă a trecut o oră. În curtea palatului zac mormane de trupuri. Oameni, samirieni şi barateeni laolaltă. Înfrăţiţi în moarte. Zac şi mormane contorsionate de fierăraie. Ici şi colo câte un braţ sau un picior de android se mişcă spasmodic, parcă animate de o viaţă proprie. Trupele fidele guvernatorului protejate de carele de luptă se îndreptă în cadenţă spre porţile palatului, în urmărirea insurgenţilor. În faţa porţii, singurul robot rămas valid, încearcă în zadar să reziste tăvălugului. Reuşeşte să secere câteva rânduri de androizi după care se prăbuşeşte blocând poarta.

          Oare ăsta să fie sfârşitul?

          Nu au ajuns bine la mormanul de fiare a robotului prăbuşit, când, din sol, ţâşnesc gheizere de pământ şi piatră. Carele de luptă se transformă în sfere incandescente ce luminează pentru o clipă mai ceva ca soarele. Au intervenit crucişătoarele stelare. Câteva microproiectile cu antimaterie trase chirurgical doboară ultimele trupe de androizi. Nu au trecut decât câteva secunde şi victoria este deplină.

          Mulţimea năvăleşte din nou în curtea palatului. Se îmbrăţişează frenetic. Statuia împăratului, ce ocupa locul central al curţii, se prăbuşeşte trasă de sute de mâini. Se aud strigăte de bucurie.

          —Am învins!

           

          * * *

           

          A trecut o săptămână de la completa eliberare a Samirului de sub jugul barateean.

          Pe cărarea ce duce la Grotă urcă încet un şir de oameni Toţi sunt îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, dar, unii mai poartă urmele recentelor lupte pentru libertate. În fruntea cortegiului mărşăluieşte Harun fiul lui Nadir. Grota nu mai este ascunsă de imaginea holografică a unei stânci compacte. Nu mai este nevoie. Pătrund cu pioşenie sub bolta răcoroasă. Ajung în marea sală rămasă în urma primelor exploatări de cristalită. În nişele din pereţi ardeau opaiţe de lut. Singura îmbunătăţire acceptată a iluminării imensei încăperi erau câteva făclii plasate din loc în loc. Nu vroiau să pângărească locul cu tehnologie avansată. Îşi plecară capul în faţa în faţa marii statui a Întâiului Îmblânzitor ce trona, sclipind violet, în centrul încăperii.

          —Slavă ţie, Întâiule Îmblânzitor!

          Stăteau în tăcere, parcă păstrând un moment de reculegere pentru cei căzuţi în lupte. O sferă de lumină caldă, aurie, cu irizări de portocaliu şi margini nedefinite apăru în faţa statuii. În acelaşi timp se auzi o muzică parcă pogorâtă din ceruri care inundă încăperea. În centrul sferei apăru o bătrână. Dar nu era femeia zdrenţăroasă cu chipul ridat de trecerea anilor. Era o bătrână acoperită cu o togă de un alb orbitor cu vagi sclipiri argintii. Chipul îi era liniştit şi calm, ochii limpezi şi buzele surâzătoare. Îi privea pe cei de faţă fără să zică nimic.

          Grupul de oameni căzu în genunchi, cu capetele plecate.

          Era Şaona! Ţesătoarea! Arăta altfel, dar Ea ara.

          Când îşi ridicară privirea, în bulgărele de lumină stătea o tânără nespus de frumoasă. Aceiaşi ochi limpezi, aceiaşi gură surâzătoare. Aceiaşi togă albă pudrată cu argint. Ridică mâna, parcă a binecuvântare, parcă a rămas bun, şi dispăru. Lumina se stinse încet, încet, luând cu ea şi muzica divină.

          * * *

           

          Spun străbunii, cei dintâi oameni care au ajuns cu navele pe Samir că există o legendă străveche găsită pe un papirus,  sub marea piramidă de pe Gaia, care prezice ajungerea omului pe alte corpuri cereşti. Şi asta pe când călătoria printre aştri nici nu putea fi închipuită. Şi mai spune legenda că omenirii i-a a fost hărăzit de Divinitate să cucerească spaţiul şi să populeze galaxia şi că, în vremuri de mare restrişte, Divinitatea li se va arăta şi îi va călăuzi până când binele şi dreptatea se va instaura. Şi, mai spune legenda că, după ce toate vor intra pe făgaşul normal, Ea, Divinitatea se va îndrepta spre alte lumi unde este nevoie de ajutor şi călăuzire.

          * * *

           

          A trecut mai bine de un sfert de mileniu de la destrămarea imperiului barateean. Istoria este plină de mărirea şi decăderea marilor imperii, fie ele planetare, cunoscute din negurile istoriei, sau interplanetare. Planetele din partea aceea a galaxiei, ca orice organism viu, se refăceau după o lungă şi grea suferinţă.

          Pământul, odinioară secătuit, cu atmosfera poluată, redevenea încet, încet, planeta albastră, giuvaerul braţului Orion al Căii Lactee. Încă odată, anticul slogan ”omul stăpânul naturii sa dovedit a fi, pentru a câta oară?, o imensă tâmpenie.

          Planetele ce alcătuiau cândva imperiul s-au unit într-o confederaţie, fiecare cu forma proprie de guvernământ şi a cărei preşedinţie se făcea prin rotaţie. Unele din ele au decis să-şi reia vechea organizare tribală cu toate că această formă de alcătuire ar pute duce la disensiuni care la rândul lor ar putea degenera în conflicte. Dar, Comunitatea Confederală veghează.

          Pe Samir, urmaşii primilor colonişti pământeni şi-au reluat bunele relaţii cu băştinaşii samirieni de pe picior de egalitate, cum era şi înainte de venirea cuceritorilor barateeni. Asta era perfect posibil şi din cauza faptului că pe planetă uscatul reprezenta cam cincizeci la sută din suprafaţă. Restul era ocupat de oceane râuri şi zone mlăştinoase, unde trăiesc samirienii care aşa cum se ştie, sunt fiinţe semiacvatice. Ar putea să pară că băştinaşii, având putinţa să trăiască şi pe uscat, şi în mediul acvatic, sunt în avantaj. Dar nu e aşa. În primul rând e icontestabil faptul că ei sunt nativii de pe această planetă, şi apoi se cunosc nenumărate cazuri de pământeni care lucrează în oraşele subacvatice al e samirienilor, aşa cum şi mulţi samirieni lucrează, în bună cooperare în zonele urbane sau rurale ale terrienilor.  Cele două seminţii au guverne separate dar există Comunitatea Planetară care are grija unei bune cooperări economice şi politice.

          Chiar şi o mică colectivitate barateeană care şi-a exprimat intenţia de a rămâne pe Samir, coexistă în pace cu cele două specii de pe planetă. Se ocupă în special de negustorie, depăşind de departe celelalte două planete de comercianţi, Staros şi Faros. Dat fiind gradul înalt de tehnologizare a navelor stelare, grad care de altfel le-a permis în trecut ocuparea unei bune părţi din galaxie, fac acum şi cărăuşie între planetele confederaţiei. Tot datorită acestor nave superioare ca manavrabilitate, siguranţă şi nu în ultimul rând a vitezelor supraluminice, Barateei i-a fost încredinţată explorarea zonelor îndepeărtate  şi chiar a altor galaxii. Asta bineînţeles după ce s-au terminat războaile civile care au durat mai bine de douăzeci de ani, şi după ce pe planetă a fost instaurată o timocraţie moderată.

          În zăcămintele de cristalită lucrează doar roboţi specializaţi în minerit. Au fost găsite noi filoane, ceea ce a dus la creşterea importanţei Samirului în cadrul federaţiei.

          Acum, când pe lângă paradoxala mişcarea browniană controlată care este folosită la unimotoare şi la alte mijloace de transport, a fost descoperită de către savanţii de pe Cepir şi antigravitaţia, nimic nu mai stătea în calea unei dezvoltări economice fără precedent.

          Nu mai este necesar incomodul circuit de comandă laringeană numit în glumă zgarda. Acum în întreaga confederaţie li se implantează copiilor încă în stare intrauterină un nanocip organic în centrul vorbirii din creier. Asta face ca să dispară orice barieră lingvistică, indiferent unde te-ai afla. În plus, creşte gradul de intimitate individului,pentru că dispare acel cod al culorilor care indică starea sufletească şi sentimentele fiecăruia.

          Misterioasele entităţi Amadi, odată cu terminarea războaielor au dispărut complet, de parcă nici n-ar fi fost. Se pare că erau veniţi de pe Rua, o planetă din afara federaţiei, cu o locaţie la fel de tainică precum locuitorii ei. De altfel erau denumiţi bântuitorii de pe Rua sau umbrele. Nu există nici un document, nici o mărturie, nici o înregistrare video sau audio care să explice implicarea lor în evenimentele de acum mai bine de douăsutecincizeci de ani. Se crede că erau mercenari folosiţi drept curieri de taină, asasini, spioni şi la alte treburi conspirative şi tenebroase. Nu se ştie nici astăzi adevărata lor înfăţişare. Puteau lua formă de om, de fiară sau se puteau transforma într-o ceaţă neagră, o umbră mortală, după nevoi.

          Androizii, fostele trupe de luptă au fost reprogramaţi. Acum sunt ajutoare casnice, profesori, educatori, agenţi de ordine, piloţi şi multe alte meserii necesare într-o societate dezvoltată. Dar undeva, într-un colţ bine ascuns al creierului lor pozitronic îşi păstrează aptitudinile militare. Aceste aptitudini pot fi trezite la viaţă în urma unui semnal dintr-un punct de comandă ultrasecret al Comunităţii Planetare sau al Comunităţii Confederale, după caz, numai în cazul unui prezumtiv atac al unei civilizaţii necunoscute asupra unei planete din confederaţie sau chiar asupra confederaţie în totalitatea ei.

          Uriaşii roboţi de tip Mânia Zeilor au fost dezafectaţi şi păstraţi într-o perfectă stare de conservare pentru a putea fi folosiţi în caz de necesitate. Şi ei la fel ca androizii, putea fi reactivaţi din acelaşi punct de comandă secret.

          În faţa celebrei Grote care a devenit pentru pământeni loc de pelerinaj, a fost montată o hologramă. Ea reprezintă un grup statuar imens ce se vede de la mari depărtări. Pe un soclu uriaş sunt reprezentate scene de luptă dar şi scene de muncă. Aici  putem vedea pământeni, samirieni, barateeni şi chiar pe misterioşii Amadi.

          Deasupra este un grup din care distingem pe Întâiul Îmblînzitor ţinând un krakstar de căpăstru. Alături de el sunt Harun, fiul lui Nadir şi Isidora sau Doamna Noastră cum i se mai spunea. Undeva, în aer, peste grupul statuar, pluteşte un chip imens. Sunt reprezentări alternative cu durate de timp aleatorii a unui chip de femeie. Este când faţa unei bătrâne uitată de vreme, când chipul unei tinere de o uimitoare frumuseţe, Şahona, Ţesătoarea.

          Pelerinii care vin la Grotă şi turiştii care vin să admire de aproape grupul statuar pot asculta în surdină, primele două strofe a imnului planetei:

           

          O tu Samir, străbun pământ!

          Cu ale tale-ntinse mări,

          Noi te slăvim în vers şi cânt

          Care răsună peste zări.

           

          O tu Samir, pământ iubit!

          Destin cu coborâşuri şi urcări.

          Prin luptă noi te-am dezrobit

          Cu-aroma libertăţii-n nări.

          * * *

           

          — Ei, cum ţi-a plăcut?

          — Drept să-ţi spun, după ce am văzut trailerele de pe mai toate posturile de televiziune, mă aşteptam la mai mult. E mai mult un film de serie B făcut pentru micul ecran, un filmuleţ SF, ori ca să fiu în ton cu noul trend, film de ficţiune speculativă, termen lansat dacă nu mă înşală memoria de prin 1948 de Robert Heinlein. Mă mir că l-au făcut şi pentru cinematografe, şi încă în 3D.

          — Mie, să-ţi spun drept, nu mi-a displăcut. Când am văzut titlul, nu ştiu de ce m-a dus cu gândul la Republica lui Platon. Şi acolo era o peştera, şi în film este o grotă, dar atât cu asemănările sau coincidenţele.

          — Mai las-o moartă. Auzi la el, Platon. Poate l-ai văzut şi pe Socrate. Un filmuleţ de duzină cu ingredientele cunoscute. Puţină acţiune, niţel suspans, oleacă de space opera, presărat cu ceva fantasy, chiar şi câteva picături de misticism şi ghiveciu-i gata. Şi mai avem, pour la bonne bouche, şi niscaiva scene erotice, fie ele în cupluri mixte, fie între persoane de acelaşi sex. Încă ceva.

          — Ce ai mai găsit cârcotaşule?

          — Cam inflaţie de Amadi. Nu crezi? Şi parcă se simte un vag parfum de Frank Herbert.

          — Ce vrei să spui cu Frank Herbert?

          — Păi ştii şi tu. În Dune Frank Herbert foloseşte cuvântul fremen bineînţeles făcând aluzie la freemen – oameni liberi. Şi în filmuleţul nostru îi întâlnim pe oamenii stepei, mai numiţi de barateeni bântuitorii stepei, la fel de independenţi şi de misterioşi ca şi fremenii. Şi dacă mai vrei mici similitudini vezi mirodenia versus cristalita, vezi Grota versus peşterile din Dune, vezi numele multor personaje cu nuanţă islamică. Ca să fie clară sorgintea arăbească a numelor unor personaje ar fi trebuit, de exemplu, ca numele Harun fiul lui Nadir să fie Harun ibn Nadir  care însemnă acelaşi lucru. Mai vrei?

          — Ei! Nu fi aşa de distructiv. Eşti mai critic de cât Pitbul. Nici măcar efectele speciale nu ţi-au plăcut?

          — Acceptabile. Acum când ai ca ajutoare atâtea computere, care mai de care mai sofisticate, posibilităţile sun nelimitate. De multe ori chiar se abuzează de ele.

          — Mie mi-au plăcut în special krakstarii. Un fel de dragoni îmblăniţi.

          — Da. Destul de bine realizaţi. Barateenii în schimb, şi nu mă refer numai la Elohi-barat şi la Ozul-barat ci şi la aproape toţi ceilalţi din rasa lor, arată mai degrabă ca nişte caricaturi. Nici o urmă a puternicilor şi războinicilor cuceritori a atâtor planete. Parcă sunt Millidge şi Doig. Dintr-un moment în altul te aştepţi să danseze şi odată cu ei să sară în sus toată sala.

          — Da, aici cred şi eu că ai dreptate. Dar o, o! Ai reţinut numele celor două personaje principale negative.

          — Ei! Îmi sunt proaspete în minte. Dacă mă întrebi mâine de ele, nu cred c-am să le mai ştiu numele. Dar poţi să-mi spui numele unui personaj principal pozitiv cât de cât conturat? Toată acţiunea se învârte in jurul celor doi monstruleţi caraghioşi. Şi încă ceva. Multe lucruri rămân în coadă de peşte. De exemplu ce-i cu umbra? Cea care îl omoară pe Hakan-gul. Cine a trimis-o? De unde a apărut şi unde s-a dus? Ce-i cu discul care apare la un moment dat în mâinile Isidorei? O fi vre-un antic blu-ray cu vre-un film XXX?

          — Aici eşti chiar răutăcios. Poate filmul lasă loc la o continuare.

          — N-aş prea crede. Cu box office-ul pe care o să-l aibă nu cred că se va transforma într-o franciză. Dacă ar fi să fiu chiţibuşar, am mai observat ceva ce nu e prea cuşer.

          — Ce anume nu ţi s-a părut prea cuşer.

          — Păi palatul guvernatorului era apărat de tot felul de formaţiuni militare, printre care şi, conform celor exprimate în film, de androizi. Ori androizii sunt creaţii ale omului, ca să folosesc un citat din Biblie, făcute după chipul şi asemănarea sa. Ce apare în film sunt cyborgi sau dacă vrei droizi. Sau poate e o greşeală de traducere.

          — Eu totuşi am să-l caut pe torente ca să-l adaug la colecţie.

          — Treaba ta. Dar apropo. Ai fost atent la generic?

          — Nu. De ce?

          — Am să mă uit pe net. Vreau să ştiu dacă are unul sau mai mulţi scenarişti şi dacă e vre-o ecranizare ceva.

          — Îţi spun eu. După ce am văzut trailerele am cotrobăit niţel şi am aflat că e făcut după un roman, sau cam aşa ceva, experimental cu vre-o unsprezece autori. Ceva asemănător cu ceea ce au făcut dadaiştii şi mai apoi suprarealiştii în epoca interbelică. Doar că, aici este vorba de o idee coerentă, de un fir epic obligatoriu de urmat.

          — A. Am simţit eu ceva.

          — Ce-ai simţit?

          — O inegalitate între scene. O fragmentare ori mai bine zis, o rupere a acţiunii. O multitudine de piste începute şi neduse până la capăt.

          — Da. Aici ai dreptate. Parcă am simţit şi eu aşa ceva. Parcă e un film serial care a fost lipit serie cu serie pentru a ieşi un film de nouăzeci de minute.

          — Cam aşa ceva. Şi finalul.

          — Ce-i cu el?

          — Pe lângă că nu rezolvă o multitudine de probleme lăsate, cum ţi-am spus, în coadă de peşte, se sfârşeşte cu happy-end, adică în cel mai pur stil hollywodian, că de, tot americanul trebuie să plece acasă fericit. Sau mai rău, în cel mai pur stil al realismului socialist. Binele exprimat prin masele largi de popoare proletare unite, învinge răul, exploatarea şi pe exploatatori. Noroc că autorului ultimului capitol, unsprezece ai spus, nu?, n-a transformat palatul guvernatorului în palat al copiilor. Sau, poate a considerat şi el că cam ar fi sărit peste cal. Şi bineînţeles, nu se putea încheia decât apoteotic cu un imn patriotic. Era să zic patetic. …Şi au trăit fericiţi până la adânci… bla bla, bla. Şi… au trecut peste douăsutecincizeci de ani… te-ai prins?… au trecut peste douăzecişicinci de ani de la evenimentele din decembrie 1989, pe care unii le numesc revoluţie. Şi eşalonul doi comunist, şi lupta pentru ciolan… Chestia e destul de transparentă. Ai zis că prea sunt cârcotaş, că prea caut  nod în papură şi pete-n soare. Aşa o fi, dar asta e părerea mea.

          — Ei. Eşti un pic rău. Una peste alta am petrecut nouăzeci de minute destul de agreabile.

          — De! Nu te contrazic. Hai că dau o bere! Mi s-a cam uscat gura de atâta critică de înaltă specialitate.

          — Că bine zici. Hai că dau şi eu un rând. Dar numai unul că doar o ştii pe Maricica, nevastă-mea…

         

        – SFÂRȘIT –

Mircea Nanu - Muntean

s-a născut la 13 decembrie 1948 în Bosanci, județul Suceava. Fondator al cenaclului Cosmos din Suceava, în anii 80, redactor de radio și tv, realizator al emisiunii La frontierele cunoașterii (la postul STV), pentru care, în 1998, a primit Premiul Marian Mihai, pentru productiile TV de profil, Convenţia Naţională În Memoriam Dan Merisc în 1998. A publicat articole în Gazeta SF, Metamorfoze etc. Este membru ARCASF (Asociația Română a Cluburilor și Autorilor de Science Fiction), Societatea Ştiinţifică Cygnus – Centru UNESCO, Clubul SF Cygnus-Quasar (coordonator, membru fondator), Clubul de Iniţiativă Literară (membru fondator).

More Posts - Website