— Fragment de Daniel Boca —

1

         

          Copacii alergau unul câte unul în direcţia opusă. Printre crengile înfrunzite razele celor două luni îşi aruncau argintul sau arama, în funcţie de care era vizibilă din goana unimotorului. Cerul era parţial acoperit, din loc în loc ploaia stropea abia stârnind colbul, iar unimotorul aluneca fără a atinge pământul, silenţios şi rapid ca o nălucă, lăsând rotocoale de praf şi frunze veştejite în urmă. Câte un leu de stepă mai ciulea urechile la apropierea vehiculului, însă nu apucau să schiţeze un gest agresiv că acesta şi dispărea în vălătuci de colb.

          Vreme de două ceasuri, silueta întunecată stătu cocoşată pe unimotor, alergând constant, departe de deschiderea stepei, la adăpostul pâlcurilor de copaci. Purta un costum din piele inteligentă, flexibilă, moale în condiţii normale, dar rigidă, impenetrabilă la schimbări bruşte de presiune. Proiectilele normale nu puteau fi mai rapide decât reacţia de rigidizare a materialului. Iar în combinaţie cu un strat de lichid Flubber, era o armură eficientă, cu o căptuşeală care amortiza până şi căzăturile în goana unimotorului. Ochelarii speciali, adaptaţi la vederea pe timp de noapte, îi proiectau pe ecranul interior informaţii vitale legate de itinerariu, vreme, fiinţe din apropiere, locuri cu semnătură electromagnetică sau semnături termice discrepante faţă de fond. O armă convenţională, cu impuls electric, îndesată într-o teacă la spate îi completa aerul mai puţin paşnic.

          Acum stepa părea că luase sfârşit, el ajungând la poalele unui deal stâncos, răsărit parcă direct din pământul plat al întinderii uniforme de buruieni şi pâlcuri de copaci. Lăsă unimotorul să atingă pământul şi îşi îndreptă paşii spre o scară tăiată în stâncă. Cu mişcări sigure păşea urcând câte două trepte deodată. Cu fiecare pas era mai aproape de Echo, cea de argint şi de sora ei Galatea, cea cu părul de aramă.

          Însă nu astrele îl aşteptau. O doamnă, înveşmântată într-o rochie lungă de lână moale, neagră ca smoala, îl întâmpină vizibil bucuroasă de vederea lui.

          – Bună, Amadi. Mă bucur că te văd.

          – Bună, scumpa mea, Isidora. Şi eu sunt fericit să te revăd după atât de mult timp.

          O sărută apăsat, descătuşând tensiuni demult adunate. Vântul îi învolbura părul buclat, aruncând şuviţe pe faţa lui Amadi. El închise ochii lăsându-se mângâiat şi sărutat, aşa cum în vise sperase să se întâmple cât mai curând.

          – Îmi place locul pe care l-ai ales, spuse ea printre zâmbete şi mângâieri.

          – E un loc bun. Avem mai multe căi de scăpare şi putem vedea din timp orice santinelă care s-ar apropia. Ai adus nanocipul?

          – L-am adus. E in fiola asta magnetostatică.

          Un zâmbet i-a luminat faţa în ciuda întunericului smolit.

          – E minunat! Zeii ne surâd din nou! Trebuie să vii cu mine, scumpa mea.

          – Nu pot, Amadi. Tot efortul şi sacrificiul atâtor oameni ar fi în zadar. Trebuie să mă întorc la palat până în zori, pentru a nu se observa absenţa mea.

          Ştia că are dreptate. Însă inima îi lăcrima la gândul că ea trebuie să revină în cuibul acela de vipere. Scrâşnii din dinţi până îi auzi pârâind şi îşi jură că o va scoate de acolo curând. În schimb ei îi aşeză doar un sărut pe frunte şi o lăsă să se cuibărească în braţele lui.

          Vântul adia învăluindu-i în aerul răcoros al nopţii. S-au aşezat pe mantia ei. S-au sărutat într-un crescendo de pasiune. Mâinile frământau corpul celuilalt, gurile se căutau flămânde, furând săruturi sub razele lunilor. Şi scăldaţi în argint şi aramă, mângâiaţi de vânt, s-au iubit cu pasiune până orizontul luă foc, semn că zorii erau aproape.

         

          2

         

          Tobele băteau un ritm obsedant de sacadat. După un punct de maximă tensiune totul amuţii. Sute de ochi stăteau aţintiţi asupra unui grăsan, fără pic de păr, care stătea cocoţat pe un jilţ masiv din lemn de mahon cu o cupă de şampanie în mână.

          – Să înceapă petrecerea! urlă acesta din toţi rărunchii.

          Muzica se dezlănţui în acorduri unduitoare de fluiere şi clarinete. Armate întregi de ospătari, goi cum i-a adus mamele lor pe lume, aduceau platouri cu mâncăruri de tot felul: fructe din insule, păsări umplute cu felurite legume, căprioare întregi înfipte în ţepuşe cărate de câte patru ospătari, şerbet şi îngheţată, sosuri şi prăjituri, plăcinte şi torturi, supe şi fripturi, animale de tot felul, opărite, rumenite, fierte, coapte, fripte, tocate, macerate sau te miri în ce fel pregătite.

          Zeci de fete în haine transparente prin care li se vedea goliciunea dansau frenetic pe muzica ritmată care abia se auzea printre zarva creată de discuţiile invitaţilor, râsete sau zăngănit de tacâmuri. Saltimbanci făceau tumbe în timp ce la înălţimea cupolei acrobaţii făceau salturi la trapez sfidând gravitaţia.

          Toate astea pentru meseni cum niciodată nu mai fuseseră adunaţi laolaltă. Oameni alături de ofiţeri de pe Samir, ingineri de pe Cepir alături de negustori din Barateea, Staros şi Faros. 

          La masă cu cel care a deschis petrecerea erau mai multe persoane, unii înveşmântaţi în mătăsuri de culoare galbenă, alţii în lână moale vopsită în albastru. După locul pe care îl ocupau la masă se observa că cei în galben aveau un rang mai mare. Însă toţi, indiferent de statut, erau la fel de zbârciţi şi gârboviţi. Nu aveau păr, ba mai mult, în locul unde ar fi trebuit să aibă sprâncene, aveau desenate două arce de cerc subţiri.

          – Raz va drar, Elohi-barat, spuse unul dintre meseni care avea o haină de mătase galbenă până la glezne.

          – Eşti prea amabil, Ozul-barat. Facem şi noi ce putem. Zâmbi mieros cel care deschisese petrecerea şi care era singurul care purta o mantie verde-smarald. Nu în fiecare zi sărbătorim cincizeci de ani de când primii barat au pus piciorul în fundătura asta a galaxiei.

          Ceilalţi îşi schimonosiră feţele în ceva ce se voia zâmbet.

          – Noroc că am venit noi să îi punem la treabă, continuă Elohi-barat. Putorile astea ar fi rămas la stadiul de primate. Prin muncă i-am izbăvit. Se ridică cu un pocal aurit, plin cu vin în mână. Închin pentru Măreţul nostru Împărat, fiul lui Zaar, Făcătorul de Stele, singurul zeu în viaţă pe măreaţa Barateea, cel care m-a milostit cu privilegiul de a guverna peste viermii ăştia.

          – Aya da dyr! strigară toţi graşii într-un glas.

          – Aya da dyr! răspunse Elohi-barat şi sorbi până la fund.

          Câteva ceasuri se înfruptară din mâncăruri, cu graţia unor lupi înfometaţi. Un purcel de lapte dispăru în câteva secunde după ce s-au repezit asupra lui sfâşiindu-l cu mâinile goale. Coaste întregi dispăreau în gurile lor cu dinţi conici doar pentru a scoate apoi oase perfect lustruite. Grăsimile curgeau pe bărbiile lor până pe mătăsurile fine. Vinul curgea ca un râu care nu le putea ostoii setea. Vizibil afectaţi de aburii vinului, unul câte unul trăgea câte o dansatoare după perdelele transparente ale unei camere alăturate. Cei rămaşi la masă se amuzau copios făcând remarci obscene.

          Elohi-barat îl trase pe Ozul-barat deoparte, departe de posibile urechi indiscrete.

          – Dragul meu, Ozul-barat. Nu am apucat să discutăm cum se cuvine subiectul care mă interesează.

          – Aşa este, stimate Guvernator. Drumul lung, câteva întârzieri minore şi faptul că aţi fost ocupat cu acest minunat spectacol omagial m-au împiedicat să vă raportez ce se mai petrece în punctele de exploatare.

          Ochii Guvernatorului trădau nerăbdare.

          – Producţia de cristalită este în parametrii prognozaţi, continuă Ozul-barat. Deşi transportul de sclavi de pe planeta Azahar nu poate ajunge decât peste zece ani, ne vom descurca foarte bine, aşa cum am făcut-o şi până acum, folosind populaţia indigenă. Sunt totuşi cincizeci de ani de când îi folosim, iar producţia a fost în limite bune şi foarte bune.

          – Cum stăm cu raidurile rebelilor?

          – Santinelele îi ţin departe. Avem destule santinele în aer şi la sol încât să securizăm rutele de transport şi perimetrele bazelor de exploatare. Sunt dezorganizaţi. O mare parte din oameni sunt sclavi, alţii au trădat pentru avantajele oferite de noi. Avem o legiune întreagă de războinici samireni, avem o legiune mecanizată de androizi, pot spune că nimic nu ne poate împiedica să ne îndeplinim misiunea.

          – Da. Să ai grijă să nu fiu deranjat de viermi. Răspunzi cu scumpul tău cap.

          Se îndreptară spre masă clătinându-se, pentru a se intoxica din nou cu vin. Petrecerea părea că nu se mai termină. Din loc în loc câte o încăierare sfârşea cu intestine la vedere. În prezenţa unui barat, nu era permis să ai arme de foc sau electrice, însă pumnalele de ceremonie puteau fi păstrate, ca semn al statutului.

          Un paj bătu puternic cu lancea în podea. Era semnalul că Guvernatorul dorea să spună ceva.

          – Dragi oaspeţi, începu acesta. Vă mulţumesc pentru prezenţă. Mai am o surpriză pentru voi pentru a încheia acest minunat ospăţ. Vă…

          Nu-şi sfârşi cuvintele că o explozie cutremură palatul din temelie de parcă ceva îl zgâlţâia să-l dărâme. A doua explozie spulberă uşile grele de la intrarea în sală, împrăştiind aşchii, praf şi un fum gros. Toată lumea stătea mută, ca la un spectacol, incapabilă să înţeleagă dacă este surpriza anunţată sau altceva. Atunci, prin fum, …

         

 — Următorul fragment îi va aparține lui Bogdan Lazăr —

Daniel Boca

Daniel Boca

Boca Grigore-Daniel Născut: 15.12.1981, Orăştie, Hunedoara Absolvent al Academiei Forţelor Terestre “Nicolae Bălcescu” – Sibiu în anul 2004 A debutat în Gazeta SF cu povestirile "Colonia- Începutul", "Călătorul" şi "Sylva".

More Posts