GSF 79 banner01-650

          Îl pocnesc în falcă și mă prăvălesc odată cu el. E inconștient, dar nu mă opresc. Îi car pumni în continuare. Lovitură după lovitură-i simt țeasta cum se rupe sub degetele mele. Am mâinile pline de sânge. Nu știu dacă e al meu sau al lui. Nu mai respiră, însă îi mai trag două. Vreau să fiu sigur că rămâne acolo.

          De când m-am trezit azi doar asta am făcut. Am omorât nenorocit după nenorocit. Și nu sunt singurul care face asta. În jurul meu oamenii se omoară fără vreun motiv. Nici eu nu știu ce am cu ăștia, dar asta vreau să fac și nu mi-a scăpat niciunul. Mă ridic de pe cadavru. Sunt plin de sânge. Nu mă doare. Sigur sunt bine, deși ultimii doi m-au atins cam zdravăn.

          Văd cu coada ochiului un ciudat alergând spre mine. E cât un tanc și arată de parcă ar juca rugby. Cred că vrea să mă placheze după cum aleargă, însă eu sunt mai mic și mai agil. Când e chiar lângă mine, mult prea târziu ca să-și mai schimbe direcția, eschivez spre stânga, lăsându-mi mâna dreaptă în spate. I-o înfig în gât și-l apuc bine de beregată. Îi sar în spate. Strâng tare, afundându-mi degetele în jurul cilindrului cartilaginos. Se zbate. Dă din mâini, dar nu mai poate să respire. Al meu e!

          Simt cu fibrele cedează și traheea lui se rupe în mâna mea. Trag puternic. Aud un pârâit surd dinspre gâtul lui. Cade în față pe asfaltul rece și negru. Mă lovesc la cot, dar stau mult mai bine ca oponentul meu. Săracul scuipă sânge și se sufocă.

          Mă ridic și-l calc pe cap cu bocancul. Trosc! Mai scap de unul. Din păcate, eu sunt aproape la fel de șifonat.

          Abia reușesc să-mi trag sufletul că văd o femeie alergând spre mine. Are mâna stângă la spate, iar hainele-i sunt rupte, sfâșiate, franjurite . Vreau să mă feresc de ea, dar, anticipându-mi mișcarea, mă împunge cu sabia pe care o avea ascunsă. Metalul rece îmi intră în piept. O durere ascuțită mă străpunge.

          Scuip sânge și cad pe spate. Până să apuce să mă lovească încă o dată, cineva-i zboară capul de pe umeri. E prea târziu pentru mine acum. Privirea mi se încețoșează. Totul se întunecă. Asfaltul e tot mai rece, însă spatele mi-e cald… de la sânge.

          Mor.

          *

          Mă trezesc pe stradă la răsărit. Mă doare capul groaznic, dar nu-mi aduc aminte să fi băut aseară. Clar am exagerat cu alcoolul sau ce altceva am mai luat. Și ce coșmar lung am avut! Visam nu puteam să mă trezesc, că eram într-o lume sălbatică. Mă frec la ochi și simt cum conținutul stomacului vrea să iasă.

          Mă doare pieptul puțin. E ca un junghi fix în mijloc. În fața mea, alți oameni se trezesc.Ce petrecere o fi fost aseară dacă atât de multă lume abia acum se trezește din beție? Mă uit la femeia din fața mea. Are hainele rupte, sfâșiate, franjuri. Îmi pare cumva cunoscută, dar nu știu de unde s-o iau…

          Se uită la mine și simt cum îmi vine s-o joc în picioare. Nu știu de ce, dar privirea ei, care-mi sugerează același lucru, mă îndeamnă s-o omor. Până să apuc să fac ceva, ea se ridică și o ia la fugă spre mine, urlând din toți rărunchii.

          Sar într-o poziție de gardă, așteptând lovitura care vine imediat. Mă feresc și o prind de încheietura mâinii. O trag mai aproape, lipindu-mi fața de ceafa ei, respirându-i sacadat peste gât. Are ochi albaștri, adânci, buze cărnoase, nasul mic și e aranjată. Arată chiar bine, însă tot vreau s-o omor și nu știu de ce. Nu am mai luat o viață până acum, dar vreau.

          Nu mă pot controla și totuși mă coordonez foarte bine.

          Lovesc cu palma stângă în cotul ei drept, de jos în sus. Aud un trosnet. Brațul ei se îndoaie anormal. Țipă de durere, iar eu râd.

          — Na! Vezi cum e?

          — Ce să văd? Te omor, m-auzi? Te distrug! îmi zbiară ea în față.

          Îi trag un pumn în gură și-mi zgârii degetele în dinții ei sparți. Capul i se duce pe spate, dar nu o las să cadă. O trag de brațul rupt, făcând-o să alunece în față. Când e aproape de asfalt îi trag un genunchi în față. Se prăbușește în convulsii, cu spume la gură. Râd și-o mai lovesc o dată ca să fiu sigur că nu se mai ridică. Nu mă simt mai bine sau mai rău. Au fost o eliberare și o dorință, nimic mai mult, nimic mai puțin.

          Mă uit în jur doar ca să văd alți oameni care se luptă.

          De unde plecase nebuna sclipește ceva. Mă îndrept spre acel loc unde găsesc o sabie. E mai grea decât pare, dar mă descurc s-o învârt în aer. Zâmbesc și plec în căutarea altei victime.

          Trec pe lângă o mașină parcată și mă uit în oglindă. Am râs de hainele ei jerpelite, dar ale mele sunt mai rău — pline de sânge, mânecile franjurate, o gaură mare în cămașă chiar în mijlocul pieptului. Ce, Doamne iartă-mă, am făcut aseară?

          Văd un bărbat care tocmai a terminat cu un altul. Se uită la mine cu fața plină de sânge și cu o bucată de carne în gură. E gol. Pare mai mult animal decât ființă umană, mai ales cu ochii săi roșii și mari. Aleargă spre mine fluturându-și mâinile în aer. Îmi ridic sabia și mă pregătesc să-l dobor când brațul meu se prăbușește.

          Simt o căldură care se scurge în jos, spre cot. Mă uit și văd un vârf de metal plin de sânge ieșindu-mi din braț. Nu apuc să mai fac ceva. Bărbatul pe care-l văzusem sare pe mine și-mi sfâșie gâtul.

          Încerc să respir. Nu mai am aer. Plămânii mi se umplu cu lichid. Încep să tușesc. Nu pot să dau nimic afară. Mă doare groaznic și-mi pare rău că nu o să pot să apuc să-l omor pe sălbatic.

          Mă privește în ochi cu o foame animalică. E ultimul lucru pe care-l mai văd.

          Mor.

          *

          Mă trezesc pe stradă la răsărit. Mă doare capul groaznic, dar nu-mi aduc aminte să fi băut aseară. Clar am exagerat cu alcoolul sau ce altceva am mai luat. Și ce coșmar lung am avut! Visam nu puteam să mă trezesc, că eram într-o lume sălbatică. Mă frec la ochi și simt cum conținutul stomacului vrea să iasă.

          Stau întins sub un camion. Habar n-am cum am ajuns acolo. Mă râcâie gâtul ca și cum aș fi urlat la un concert toată noaptea. Încerc să mă mișc, să-mi dau seama de împrejurimi. Am hainele rupte și pline de sânge. Mă sperii pentru câteva secunde crezând că sunt rănit. Mă liniștesc când realizez că, în afară de gât, nu mă doare altceva și pot să mă mișc.

          În drepta mea, pe trotuar, un bărbat gol se ridică încet. Are o expresie sălbatică și sânge uscat pe față. Arată ca o fiară uitată de lume. Ochii săi roșii mă fixează și-mi dau seama că am avut un coșmar cu ceva asemănător recent, dar nu-mi pot aduce aminte când.

          Urlă strident. Vrea să sară la mine, dar cineva îi înfige o sabie prin cap. Sălbaticul se prăbușește cu o bufnitură surdă. Simt cum încep să tremur de frică. Sunt panicat și, în același timp, dezamăgit că nu eu l-am omorât. Încep să mă-ntreb dacă tremur de teamă sau de furie, dar nu am prea mult timp la dispoziție pentru că cel care l-a ucis pe sălbatic se apleacă să vadă ce e sub camion.

          Mă opresc din respirat și închid ochii suficient cât să pot vedea printre gene. O femeie cu haine rupte, sfâșiate, frajuri, se uită la mine. Are ochi albaștri și adânci… frumoși. Aș vrea să ies de acolo s-o omor, dar ceva mă oprește. Nu știu dacă e instinctul de conservare sau altceva, dar nu mișc. Nu respir, nu clipesc, nu tremur. Dacă ar fi venit mai aproape, sau dacă ar mai fi stat o secundă, probabil ar fi realizat că nu-s mort.

          Femeia se ridică și pleacă în căutarea altei victime probabil, pentru că o aud urlând pe stradă. Nu e singura. Peste tot în jur și, presupun, în restul orașului, oamenii țipă cuprinși de furie sau în chinuri groaznice chiar înainte să fie uciși.

          Aș vrea să mă ridic de unde sunt, să mă alătur luptei, dar nu o fac. Nu știu ce e cu mine. Aș vrea să omor alți oameni doar de dragul de-a-i vedea murind. Nu am luat niciodată o viață, însă mă simt de parcă am luat multe. Ceva nu e bine.

          Decid să rămân sub camion până se liniștesc lucrurile. Poate, doar poate, o să găsesc niște răspunsuri. Asfaltul e rece, dar suportabil, așa că stau, aștept, sperând ca atmosfera să se liniștească repede.

          Mă înșel amarnic. Se face seară și violențele sunt în plină desfășurare. Oamenii se omoară fără motiv, încontinuu. Cel puțin cred că nu au un scop, pentru că așa mă simt și eu. Abia rezist tentației de a nu ieși din ascunzătoare pentru a mă alătura luptei. Vreau să fiu acolo, în mijlocul violențelor, să iau parte la sălbăticie. Rezist. E greu, dar stau sub acel camion și aștept.

          Era să fiu descoperit de vreo trei ori și, deși nu sunt un om credincios, m-am rugat și am mulțumit pentru norocul meu. Niciunul dintre cei trei, dar nici femeia de dimineață, nu păreau schimbați. Arătau ca niște oameni obișnuiți peste care dai pe stradă, nu ca sălbaticul de lângă mine. Nu-mi place cum se manifestă lumea asta…

          Mâinile și picioarele mi-au amorțit de mult, spatele mă cam doare, dar nu cred că am pățit ceva grav care să impună o resetare cu update-ul de la miezul nopții. Ar fi ultimul lucru de care aș avea nevoie: să mă trezesc mâine, tot aici. Eventual cu oameni care se omoară peste tot în jur.

          Un fior mă cuprinde și simt cu mi se ridică părul pe șira spinării. Zgomotele din jur încetează. Liniște deplină. E 12, a venit update-ul, iar eu sunt încă treaz. E perfect!

          Încet, pentru că am toate încheieturile înțepenite, mă târăsc afară de sub camion, în mijlocul străzii. Cerul e senin și exagerat de luminat. Îmi ia ceva timp să-mi dau seama că de fapt mă uit la un tablou grav: nu există curent. Orașul e în beznă deplină, iar eu văd un cer plin de stele, fără poluarea luminoasă cu care eram obișnuit. Aspectul nu mi se pare fantastic. Am mai avut parte de astfel de priveliști în Tranziție, dar de atunci nu mai fuseseră pene de curent. Știu despre protocoalele economice, dar nu vreau să cred că sunt singurul om treaz pe o rază atât de mare încât rețeaua de curent să nu fie alimentată.

          Mă uit în jur și nu mai văd pe nimeni. Nu aud nimic, nici mașini, nici animale, nici vânt. E prea liniște.  Brusc, orașul devine sinistru. Simt cum pulsul mi-o ia razna, cum inima băte tot mai tare, mai repede și parcă încep s-o aud. Respirația-mi devine superficială, nu că mi-ar fi necesară, dar e reacția normală, reflexă, încă imposibil de eliminat, a corpului care mă avertizează că sunt în pericol. Mă uit în jur și găsesc o pușcă automată pe care o iau din mâinile inerte ale posesorului. Tânărul nu pare să aibă mai mult de 20 de ani. Are trei găuri cât pumnul, una în cap, în locul feței, și două în piept. Toate se strâng și se regenerează.

          Pufnesc. De 6 ani au implementat Long Life, iar eu nu am văzut niciodată o resetare în plin proces. Am auzit povești, dar niciodată ceva concret. Trebuie să recunosc, e ceva… ceva unic. Mă dezgustă sângele și cadavrele, dar să vezi fâșii de țesut care se mișcă într-o rană ca niște râme scoase din pământ e de-a dreptul oripilant. Dac-aș fi avut ceva în stomac, probabil acum ar fi fost pe asfalt.

          Plec de lângă tânăr, pășind printre alte cadavre. Nu știu încotro s-o apuc. Încerc să-mi aduc aminte în ce direcție e spitalul, când îmi dau seama că eu nu sunt sigur unde mă aflu. Locul îmi pare cunoscut, dar nu e nicăieri aproape de casa mea. Încerc să caut o plăcuță cu un nume de stradă când mă sperii de moarte și sar ca ars după o mașină, fără să gândesc ce se-ntâmplă. Mă liniștesc și ridic încet capul să caut sursa țârâitului.

          Cu pușca ridicată, gata să trag, o văd. Locul de unde se aude sunetul care m-a făcut să mă scap puțin în pantaloni este un telefon public… Nu sunt singurul treaz! Mai e cineva neresetat! Sunt încă înghețat de frică, de șoc, de groază. Nu apuc să ies de după mașină la timp. Telefonul nu mai sună.

          Încă respir repede. Strâng pușca în mâini atât de tare încât degetele-mi sunt albe. Tremur și simt că nu mă pot opri. Trag aer adânc în piept. Încerc să mă calmez. Trebuie să-mi dau seama ce se petrece!

          Mă ridic. Merg timid spre telefon. Pașii mei răsună pe străzile pustii. Mi se face pielea de găină și-un fior rece-mi urcă pe spate. Mă aștept ca, din clipă în clipă, vreo fiară de coșmar să sară pe mine. Dacă n-aș ști că sunt treaz, aș crede că-s într-un film de groază.

          Telefonul sună iar de cum ajung lângă el. Îl las să țârâie o dată, de două ori. Îmi spun că o fac pentru a mă convinge că nu visez, dar știu, adânc în sufletul meu, că mi-e prea frică să răspund. Într-un final ridic receptorul.

          — A…Al…

          Vocea mi-e răgușită, gura uscată. Abia reușesc să articulez ceva. Îmi dreg glasul nefolosit și repet, ceva mai sigur pe mine și mai tare.

          — Alo! Cine e?

          — Mă auzi? Minunat! răspunde vocea puțin prea entuziasmată pentru gustul meu. Doamne, ce bine! Începusem să mă îngrijorez că nu vei răspunde. Ascultă-mă cu atenție! Nu avem mult timp. Eu sunt James McNeill și tu ești în mare pericol.

          Vocea bărbatului trecuse de la bucurie nețărmurită la un ton sumbru mai repede decât am putut eu să pricep. Pe deasupra, se și grăbea ca un comentator de fotbal.

          — Ho! îi zic. Stai ușor omule! Ce dracu se-ntâmplă?

          — E prea complicat de explicat acum. Trebuie să ai încredere în mine! Trei străzi mai jos o să găsești o casă mică, bej, cu gard verde. E un adăpost. Du-te acolo, coboară la subsol și o să te contactez când ajungi.

          — Stai! Nu pricep! țip zadarnic în receptor — James închisese deja.

          Dacă înainte nu pricepeam nimic, acum chiar sunt bulversat total. Am atâtea întrebări și nici nu știu care e mai importantă: ce pericol așa de sinistru mă paște, sau ce se întâmplă cu lumea? Cine e James McNeill, sau de ce suntem amândoi treji? Pot să am încredere în singurul om cu care am vorbit?

          Simt cum mi se învânte capul. Privirea mi se-ncețoșează și strada începe să dispară. Leșin? Nu! Refuz! Scutur din cap și alung senzația care mă cuprinsese. Hotărăsc să am încredere în James, cel puțin momentan, să merg la adăpostul indicat de el. În cel mai fericit caz, găsesc liniște, mâncare, arme și un pat confortabil. În cel mai rău caz… mor și mă trezesc a doua zi, după reset.

          Strâng pușca la piept și încep să alerg pe stradă, ocolind corpurile morților. În continuare liniștea din L.A. mă apasă. Îmi aud pașii, respirația și clinchetele puștii. Nimic altceva, nici măcar vântul.

          Ajung relativ repede la adăpostul de care mi-a zis James. Încerc ușa din față și, spre surprinderea mea, se deschide fără probleme. Mă-ntreb de ce ar fi lăsat-o deschisă, dar, de cum pășesc peste prag, înțeleg. Nu există mobilier, pe podea e un strat gros de praf. Pereții sunt ciuruiți, cu urme de sânge uscat din loc în loc. Aici s-a dat o luptă crâncenă. Mă-nfior și merg mai departe, căutând scările către subsol.

          Cercetez vreo două camere, o posibilă bucătărie și un living. Atenția mi-e atrasă brusc de un țârâit prelung care vine din capătul holului, de jos. Cu toate că mă sperii, mă gândesc că e James. Probabil m-a văzut pe camerele din casă sau de afară. Cobor pe o scară de lemn. Pașii nu-mi mai răsună la fel de rău, dar treptele trosnesc la fiecare mișcare. Dau peste o pivniță tipică la prima vedere, însă îmi schimb repede părerea — cinci cadavre stau pline de răni pe podea și pe-un perete văd o ușă masivă de metal. Telefonul sună din spatele ei.

          Cu pușca ridicată, așteptând o confruntare, pășesc prin deschizătură. Intru într-o încăpere foarte luminată, plină de monitoare și console. Pe peretele din dreapta, un ecran uriaș arată o hartă a Pământului, plină de puncte mici și roșii care clipocesc intermitent. În toate filmele pe care le-am văzut, luminițe roșii înseamnă ceva de rău și la cum mi-au mers lucrurile de când m-am trezit sub camion, nu părea că are cum să fie ceva de bine.

          Ridic receptorul telefonului roșu care tot suna și răspund:

          — James?

          — Da! Ai ajuns! Perfect! răspunse el cu același ton mult prea încântat, doar ca să revină la cel serios și lipsit de inflexiuni. Înainte de a face orice altceva, trebuie să-i iei pe cei de afară și să-i duci în camera din spate. Te urmăresc pe camere și te sun când termini.

          James închide până să apuc să comentez. Rămân fără explicații pentru a doua oară. Sunt tentat, chiar foarte atras de ideea de a-mi băga picioarele în James și-n răspunsurile sale  criptice. Vreau să se termine odată coșmarul ăsta, să mă trezesc înapoi în patul meu…

          Moleșit, ies din camera ascunsă și trag toate corpurile în ultima încăpere. Mă cam chinui cu ele, dar reușesc să duc treaba la bun sfârșit, așezându-le unul lângă altul, ca și cum ar dormi. Mi se pare cel mai uman lucru în situația dată. Nu apuc să termin bine că telefonul sună iar. De această dată răspund mai repede și dau drumul la difuzoare ca să pot să vorbesc cu James și să pot să stau liniștit pe un scaun, cu picioarele-n sus.

          — Bun! Nu te relaxa încă, pentru că mai ai de lucru. Trebuie să iei tot ce găsești în ultima cameră, să distrugi panoul ușii și să-i sigilezi acolo din exterior.

          — Ai înnebunit?! explodez la el, sărind din scaunul de piele în care abia mă făcusem comod. I-aș omorî! Nu-s criminal! Nu pot să-i închid acolo cu bună știință.

          — Ba da. Poți.

          Vocea lui sumbră, serioasă, rece mă blochează. Părea sincer și trist. Răspunsul său a sunat ca o afirmație clară, absolută, definitivă, ca o sentință, ca și cum eu chiar aș fi capabil de asemenea atrocități cu bună știință. Una e să iei o viață ca să te salvezi, alta e să omori doar de dragul de a omorî, sau pentru că așa îți spune un cineva pe care nu-l cunoști. Refuz să cred ce-mi spusese James și simt cum devin din ce în ce mai nervos. Cred că, dacă era lângă mine, l-aș fi pocnit până-n originile sale ancestrale. Chiar îi zic asta, alături de alte cuvinte dure.

          Nu-mi răspunde, nu comentează, nu suspină. Nimic. Niciun sunet din partea lui, în schimb, pe ecranul mare din fața mea, apar imagini înregistrate de camerele de supraveghere. La început nu-mi dau seama ce văd. Sunt secvențe repetitive cu oameni care se omoară în moduri oribile, violente, brutale, moduri în care nu credeam c-ar fi posibil ca cineva să ia o viață. Ceva îmi pare cunoscut la toată atmosfera din clipuri. Seamănă prea mult cu coșmarul meu de azi dimineață, de când m-am trezit sub camion. Încet, observ că sunt cam aceleași figuri în câteva dintre cadre: o femeie cu haine rupte și o sabie, un bărbat gol care arată mai mult a fiară decât a om, o matahală doborâtă de un schilod. Ș-atunci mă lovește, nu ca trenul, mai mult ca o cometă — sunt eu. Cadrele mă au pe mine în prim plan. Eu, ucigaș…

          Mă prăbușesc în scaun, lipsit de vlagă, fără voință, cu sufletul parcă smuls din mine. Simt un gol în stomac. Altul își face loc în pieptul meu, acolo unde mi-e inima, deși nu sunt sigur că mai am una. Capul mi-e gol. Lacrimi încep să-mi curgă pe obraji. Mă uit la palmele mele și-mi dau seama că sunt pline de sânge uscat. La fel și hainele. Nici nu știu cum de nu am realizat până acum că nu e al meu, dar că din cauza mea a ajuns acolo.

          — Ești un ucigaș, la fel ca toată lumea, rupse James tăcerea. Imaginile pe care le vezi sunt doar din ultimele zile. Acum, te rog să faci ce ți-am spus. Nu mai ai mult timp până se termină resetul. E aproape 5.

          Fără să răspund, cu capul încă gol, mă ridic din scaun și merg târșâit până la camera din spate. Arunc armele pe hol și urmez toți pașii pe care James mă pusese să-i fac. Lucrez pe pilot-automat. Sunt obosit și abia reușesc să mă mai mișc cum trebuie. Mă deranjează lumina puternică din încăperi, lacrimile care-mi curg necontenit pe față, nasul înfundat, însă nu spun nimic până-mi duc treaba la capăt.

          Revin în camera inițială și James îmi spune să sigilez ușa buncărului, doar ca să fiu în siguranță deplină. Apăs pe un buton și mă prăbușesc în scaun chiar când aud zăvoarele închizându-se. Îl simt pe companionul meu privindu-mă atent pe camere, dar nu-mi mai pasă. Mi-e somn și vreau doar să adorm și să nu mă mai trezesc vreodată. Știu că nu e posibil, dar nu pot să mai văd ceva bun în existența mea, nu pot să mai văd ceva bun în oameni, în degenerarea care a cuprins lumea.

          — Mai ești acolo? mă trezi James din visare după câteva minute de liniște.

          — Da… Scuze, nu știu ce-i cu mine, răspund sec.

          — Stai liniștit. Din răspunsul lui îmi dau seama că niciunul dintre noi nu am înghițit minciuna mea. Măcar nu continuă subiectul. O să-ți explic când ne vedem tot ce trebuie să ști, încearcă el să mă calmeze. Acum dormi, odihnește-te!

          — Fie!

          — Stai! Nu ți-am reținut numele.

          Mă șochează că cineva cu atât de multe cunoștințe și resurse nu știe cine sunt, dar nu am nicio reacție și răspund scurt, din reflex:

          — Alistair Horton.

          — Noapte bună, Alistair!

          — Aham…

          Închid și mă ridic de pe  scaun. Merg în a treia încăpere, mă dezbrac și intru în duș, unde las apa fierbinte să-mi curgă pe cap. Faianța e rece și-mi place contrastul de temperatură pe frunte. Cu toate astea, nu simt că mă curăț. Oricât m-aș freca cu săpun, încă văd pete de sânge pe mâini, pe piept, pe picioare. Știu că nu mai sunt acolo, dar mă simt acoperit de un strat de vină imposibil de curățat.

          Ies din duș, iau pe mine o uniformă curată dintr-un dulap inscripționat „H.G.W.“ și mă arunc într-un pat. Mă las pradă lumii viselor, cu lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji.

          Adorm.

          *

          Țipetele mă trezesc după câteva ore. Ceasul de pe perete arată 12:45. Sunt obosit. Abia-mi țin ochii deschiși, dar nu pot să adorm la loc. Urletele din spatele ușii de metal mă zgârie în urechi și-mi trimit fiori de gheață pe șira spinării. Nu-mi aud gândurile din cauza sunetelor groaznice care răzbat prin pereți. Aș vrea să deschid ușa și să-mi pun capăt durerii, să-l las pe cel care mai e viu să mă omoare.

          Merg poticnit și-mpiedicat până-n prima cameră. Acolo, pe toate monitoarele, văd prăpădul de pe străzi, nu doar din LA, ci și din alte orașe mari. Imaginile sunt crunte: oameni care se sfâșie, se împușcă sau se taie cu ce prind în jur. Sunt martorul transformării omenirii în animale. Teribile, sălbatice, violente, brutale animale. Nu mai există umanitate, nu mai există societate, nu mai există oameni, doar creaturi cu o sete nestăvilită și infinită de sânge.

          Nu apuc să procesez prea bine cele văzute, că și sună James.

          — Bună dimineața, Alistair!

          — O fi, dar nu știu pentru cine, răspund cinic.

          — Știu că nu e plăcut, dar o să-ți explic totul, însă trebuie să fii foarte atent. Dacă mori, nu știu dacă o să rămâi ca acum sau o să devii ca ei. Încă avem o șansă să rezolvăm problema.

          — Doamne, James, ce dracului s-a întâmplat?

          — Ne-am jucat de-a Dumnezeu și am pierdut.

          ’Tu-ți răspunsurile criptice de nimic, îl înjur în gând. Trag aer adânc în piept, pregătit să-l iau la trei păzește și să-i zic vreo două de dulce, dar îmi reprim reacția.

          — Zi-mi ce trebuie să fac, scuip eu printre dinți.

          — În a doua încăpere, dulapul din drepta, găsești un flacon inscripționat Stim. Ia 2 capsule acum și apoi încă una la fiecare 6 ore. Ar trebui să te ajute și să te țină treaz. După, strânge toate armele pe care le găsești și ce provizii sunt prin pachetele de urgență. Încarcă-le în mașina din garaj. Mă rog, e mai mult un fel de mini-tanc. Poți folosi telefonul din mașină ca să mă suni când poți. Sunt aproape de Seattle, deci ai un drum destul de lung și te sfătuiesc să-l faci fără oprire. Aș vrea să-ți programez și GPS-ul, dar nu mai funcționează de ceva vreme, însă pe computerul de bord e și adresa.

          Nu-i răspund. Închid și zac pe scaun, contemplând acțiunile mele. Sunt conștient că mă urmărește pe camere, dar nici c-ar putea să-mi pese mai puțin. Mă uit pe ecrane. Am fost în mijlocul acelor violențe, victimă și ucigaș deopotrivă. Mi se face rău și simt gustul acru-amar al sucului din stomac. Nu vomit, dar nici mult nu mai am.

          Până aici! Îmi trag o palmă și mă apuc de treabă, urmând instrucțiunile lui James. Nu-mi mai pasă de nimic. Vreau răspunsuri, iar el e singurul care mi le poate da!

          Iau capsulele Stim și le simt efectul imediat. În nici zece minute sunt gata cu toate pregătirile și părăsesc buncărul. Îmbrăcat cu o uniformă kaki, cu o vestă anti-glonț neagră, o cască pe cap, deschid ușa mare de metal de la intrare. Scot ușor capul prin deschizătură, cu o pușcă îndreptată spre scări, pregătit să trag. Nimeni. Ies și târăsc geanta neagră, plină cu provizii, după mine. Am un întreg arsenal: puști, pistoale, un lansator de rachete, nepunând la socoteală toate săbiile, cuțitele sau grenadele pe care le-am îndesat pe lângă.

          După ce trec de scări, în cea mai mare liniște de care sunt capabil, ajung la garaj. Ce găsesc acolo nu e o mașină. Nu e nici măcar mini-tancul descris de James. Am în față un munte blindat pe 6 roți, cu puști și mitraliere peste tot. Vehiculul e înalt, cu suspensii mari, clar pentru off-road, negru și impunător. Când mă uit la el văd doar copilul bastard al Bat-mobilului cu ceva scos dintr-un film cu Mad Max.

          Rânjesc mândru. O să-mi placă să conduc colosul ăsta! Îmi arunc geanta pe bancheta din spate. Mă urc la volan. Răsucesc cheile în contact și dihania se trezește la viață. Rage prelung și gros, vibrând puternic. Sunetul sacadat, de pistoane desincronizate, mă unge pe suflet. Metalul rece care-mi toarce sub picioare e la cheremul meu. Nu țin minte să fi simțit o asemenea senzație de putere, dar îmi place.

          Pornesc la drum spre Seattle și, sper, spre răspunsurile mele.

          *

          Ajung în oraș la vreo 35 de ore de la plecarea din LA și e numai bine. Am condus în continuu, ținut treaz de capsule. Nu a fost o călătorie liniștită, dar acum, când chiar trebuie să merg încet și atent, uitându-mă după casa bej cu gard verde de pe Algona, sunt singurul treaz. Mă rog, eu, James și cine știe mai cine pe undeva.

          E abia 12:40 când intru în oraș.

          Îmi trebuie cam jumătate de oră să găsesc nenorocita de casă pe străzile întortocheate. Parchez în față și-mi iau bagajele. Am un déjà-vu — casa arată ca cea din LA, exceptând găurile de gloanțe, petele de sânge de pe pereți, sau praful gros de pe podea. Cobor la subsol și trec prin ușa groasă de metal.

          Sunt uimit de diferențele față de buncărul din LA. Al lui James pare mai uman, cu mobilă, haine aruncate în câte-un colț, desene pe foi împrăștiate pe mese, cărți stivuite unele peste altele, lângă pupitre. Pare comod, aproape ca o casă reală. Doar pereții de metal și monitoarele cu mesaje sinistre strică tot tabloul.

          Un bărbat cu păr negru, cu câteva fire albe, arătând de vreo 40 de ani, stă aplecat peste o tastatură și scrie de zor la ceea ce pare un cod. Nu pare să-mi conștientizeze prezența, dar, după ultimele zile, nu mai știu ce să cred. Dă din cap în ritmul muzicii ce se aude în surdină. E o voce puțin distorsionată și răsună scârțâit. Abia înțeleg refrenul: „I’m the man who sold the world“.

          — James, presupun, spun eu încercând să-i atrag atenția că mă aflu chiar în spatele său. 

          Bărbatul își rotește scaunul și se ridică, proptindu-se într-o cârjă. Îmi întinde o mână subțire:

          — Încântat, Alistair. Mă bucur că ai ajuns întreg și atât de repede, zice el, vizibil încântat.

          — Ai spus că e urgent și am o grămadă de întrebări, iar tu ești singurul care-mi poate oferi răspunsuri. Sper…

          Nu-i strâng mâna. Îl privesc rece. Nu-mi pare de încredere, nu-l cunosc și vreau doar răspunsuri, nu o prietenie. Încerc să mă mențin cât mai serios cu putință, deși cred că fața mea exprimă ceva ură… poate teamă. Prinvindu-l în ochii săi mari și negri, mă cuprinde un sentiment de vinovăție pentru comportamentul meu, nu e ceea ce aș face în mod normal, însă nu e suficient de puternic ca să-mi cer scuze.

          — Îți înțeleg reticența, Alistair. În locul tău, probabil aș fi făcut la fel. Ia un loc și întreabă. Te servesc cu ceva?

          — Nu, mulțumesc, răspund așezându-mă pe un fotoliu, cu brațele încrucișate. Nici nu știu de unde să încep.

          James, parcă știind cum mă simt, caută un loc diametral opus de mine în cameră și se așează pe un scaun inconfortabil, cu spatele la ecranul mare. Zâmbește și spune:

          — Cred că e mai simplu să-ți povestesc eu.

          — Cum vrei.

          — Care e ultimul lucru pe care ți-l amintești înainte să te trezești sub camion? Adică, ceea ce vreau să spun este: care e ultima amintire înainte de o resetare?

          — Nu știu. E ca și cum m-am trezit într-un vis. Am tot avut frânturi de amintiri, secvențe, dar nimic legat cap la cap, răspund încercând să păstrez o voce cât mai monotonă și serioasă, rămânând totuși sincer. Cred că ultima amintire clară e de acum câteva zile, tocmai mă duceam la un centru de evaluare. Abia făcusem un an de Long Life.

          — Bun, deci îți amintești de proiect, se entuziasmă el.

          — Da. Naniți pentru toată lumea, cu regenerare celulară accelerată, iada, iada. Astea-s știri vechi. Ai mei sunt generația trei, deși, deja știi chestiile astea, nu?

          — Relativ. Știu tot ce e de știut despre micuții tăi, nu și despre tine.

          — Fie! Ce legătură au toate astea cu situația noastră?

          — Totul! izbucni James, lovind cu palma într-un pupitru de lângă el, dar se adună repede. Scuze, Alistair! Nu am avut parte de companie de multă vreme. O să încep cu începutul. Înainte de Long Life, au fost alte proiecte care au avut la bază naniți, de la armată și industrie, la mașini și servicii de bază, apoi au fost introduși treptat spre alte domenii, inclusiv cel medical. Eu am lucrat cu ei de la începuturi. Mă rog, după ce a fost făcut public proiectul Easy Life

          Dau din cap și sorb fiecare cuvânt. Știu lucrurile astea, dar tot mă fascinează. Chiar mă aplec, mai relaxat, încercând să stau mai aproape de el.

          — Am fost programator chiar pentru Long Life. Nu am avut cunoștințe de medicină, dar mă descurcam la scris coduri și am fost angajat. Apoi am fost lovit de ghinion. La propriu. O mașină a dat peste mine în mijlocul pustiului. Până am ajuns la spital, piciorul nu-mi mai putea fi salvat și naniții de generația I erau la luni distanță de a fi viabili pentru teste umane. După ce mi i-am primit, am tot încercat să-mi repar piciorul, dar nu am reușit. Ba creștea aiurea, ba era un alt stâng, nimic cum trebuie. O singură dată a mers, dar am intrat în reset înainte să pot să blochez modificările. 

          — Așa, și?

          Deja începea să mă plictisească cu povestea sa lacrimogenă. Nu am venit până aici ca să-l ascult cum se plânge de viața sa grea și toate cele. Am venit să aflu ce s-a întâmplat cu omenirea și povestea despre cum a rămas el invalid nu-și are rostul. Îl las în pace, considerând că e nevorbit de ceva vreme.

          — Una din marile probleme la generația I e că odată resetate niște modificări, nu mai pot fi reaplicate. La care adaug și că nu pot să primesc o generație mai nouă. Am încercat tot felul de metode vreo 5 ani, mi-am scris și rescris codul pentru ei, dar nimic. Am rămas singurul handicapat într-o lume în care nimeni nu mai e. Am luat-o pe arătură după și am început să fac tâmpenii. Încă lucram ca programator la centrul principal de aici, din Seattle, dar m-au păstrat din milă.

          — Are și un final povestea ta?

          — Imediat ajung. Într-un update lunar, prin decembrie 2068, am introdus un cod suplimentar care să-i facă pe oameni să se omoare și să se reseteze a doua zi.

          Rămân cu gura căscată, blocat de ceea ce aud. Nu-l cred. Nu vreau să-l cred. James tocmai mi-a recunoscut că este singurul vinovat pentru ce se întâmpla în toate orașele pe care le-am văzut și cine știe unde altundeva.

          — D-deci tu ești de vină pentru problemele de acum?

          — Mă tem că da. Codul treb…

          Nu apucă să termine fraza pentru că eu sar din scaun spre el. Îi pun țeava puștii în gură și-l privesc în ochii săi mari, cuprinși de panică. Tremură. Degetul mi-e pe trăgaci, apăsând încet. Vreau să-l omor pentru ceea ce a făcut. Mă controlez și-l întreb printre dinți, fierbând în propria-mi furie:

          — Zi-mi, de ce să nu te omor acum? Aici și acum, un glonț în cap? De ce nu, nenorocitule?

          — Pentru că eu nu mă mai pot reseta dacă mor și sunt singurul care poate rezolva problema asta?

          — Și de ce te-aș crede? 

          — Nu trebuie să mă crezi, dar ești dispus să riști ultima speranță a umanității?

          Mă retrag în fotoliul meu, mă așez pe scaun și țin pușca îndreptată spre el. 

          — Continuă, spun scurt.

          — Mă așteptam la o reacție agresivă.

          — Ce s-a întâmplat? Nu mă lua cu alte comentarii.

          — O.K. Evident că nu mi-am dat codul și nici nu am luat parte la update-ul acela. Am plecat din centru și m-am îndreptat spre casă, în speranța că, a doua zi voi fi arestat și condamnat. Îmi părea rău pentru toți cei care urmau să moară, dar era mesajul meu, răzbunarea mea. Am așteptat. Crimele au avut loc și la miezul nopții a început alt reset. A doua zi crimele au fost reluate. Următoarea la fel și tot așa. De atunci omenirea a încetat să mai existe. 

          — Cât timp?

          — Mult. Prea mult…

          — Cât timp? repet, ridicându-mă din fotoliu.

          — Ani.

          — Omule, nu am chef de jocuri, spun fluturând puțin pușca. Câți ani? Exact!

          — Am introdus codul pe 4 decembrie 2068. Azi ar trebui să fie 19 iunie 2213. Societatea umană a încetat să existe în urmă cu exact 144 de ani, 6 luni și 15 zile. Nu mai existăm ca grup organizat, cultură, societate de 144 de ani.

          Simt cum urechile-mi iau foc alături de obraji. Mă înroșesc. Sângele fierbe în mine. Știu că aș putea să-l omor pe James aici și acum, fără pușcă, fără remușcări, dar am nevoie de el. Asta dacă spune adevărul… 

          — Cum de sunt eu treaz? întreb, abia controlându-mi tremuratul. Sunt obosit, dar plin de adrenalină. De ce nu-mi aduc aminte? Hai, bagă!

          — Tu ai un bug. Naniții evoluează în funcție de gazdă. Cei cu generația I au decăzut la sălbatici, generația a II-a sunt ceva mai bine, dar nici ei nu sunt ok. Generația a III-a, cei ca tine, au tot avut erori în coduri pentru că naniții lor se adaptau și încercau să treacă de protocoalele mele. Au mai fost până la tine. Își reveneau, mai mult sau mai puțin, dar, până la urmă, mureau și nu se mai recuperau. 

          — Deci nu sunt primul pe care-l chemi aici?

          — Nu, răspunse James lăsându-și capul în jos. Ești primul care ajunge.

          — De ce nu-mi aduc aminte nimic din ultimul secol?

          — Pentru că acea masă de grăsime pe care o ai în cap nu știe cum să integreze experiența atâtor morți. E mai bine așa. Crede-mă!

          — Ești un nenorocit, știi asta? Sper să arzi în iad!

          — Știu… Nu pot să-mi răscumpăr greșeala, dar pot să încerc să repar situația.

          — Cum?

          — Am un cod care ar trebui să-l suprascrie pe cel anterior și să readucă totul la normal.

          — Ar trebui?… Încă nu pricepi că nu mă joc, nu? Îi trag, fără nicio urmă de remușcare, un glonț în piciorul stâng. El a zis-o cu gura lui, nu se trezește dacă moare, dar se regenerează, asta-i clar! Acum pricepi, James? Am un singur motiv să te țin în viață. Rezolvă problema și după vedem ce facem cu tine.

          Bărbatul se ține de picior și țipă de durere, dar, printre scâncete și lacrimi reușește să dea din cap afirmativ.

          — Ok. Mâine noapte, la prima oră, plecăm spre centrul de comandă și-o să rezolvi problema.

          Îl văd că se chinuie, că vrea să-mi spună ceva, așa că mă duc după o trusă de prim ajutor, scot o fașă și i-o strâng peste rană, apoi îi dau ceva analgezic și o capsulă de Stim. James se liniștește și începe să vorbească.

          — Există o problemă.

          — Dracu’ să te ia! Ce mai e acum?

          — Nu poți să intri în unitate. Are un câmp care prăjește toți naniții care nu aparțin cuiva din personal. Eu pot să te înregistrez însă doar ziua, adică trebuie să intru singur până în centrul de comandă și apoi să te bag și pe tine să mă ajuți, pentru că nu pot să activez codul decât dacă mai e cineva cu mine. Uploadul are două butoane ale omului-mort.

          — Ce pățesc dacă intru fără să fiu în sistem? întreb, deja suspectând răspunsul.

          — O să mori. Nu imediat, sper, dar dacă pățești ceva, nu te mai vindeci. Nu te mai trezești.

          — Dacă intrăm noaptea poți să-ți faci treaba?

          — Da. Ar merge, dar nu pot să îți cer să te sacrifici.

          — Ai făcut-o deja. Și știi asta. Ești un monstru, dar vreau să rezolv problema! O să remediem situația!

          — Îmi pare rău, Alistair! spune el, încercând să arate compasiune, sau o urmă de vinovăție.

          — Nu. Nu-ți pare. Culcă-te și plecăm mâine seară.

          — Noapte bună!

          Nu-i răspund. Mă apuc să strâng armele din buncăr într-o geantă neagră. Închid ușa și mă duc în spațiul destinat somnului. Iau o capsulă Stim, mă întind. Vreau să zac câteva ore, dar nu pot s-adorm cu James pe lângă mine. În ce căcat ai ajuns, Alistair? În mare căcat, clar…

          *

          Baza are curent în permanență, pentru ea neaplicându-se aceleași protocoale de economie ca în marile orașe. Toată unitatea era la fel de lipsită de activitate ca și restul orașului: întunecată, înghețată, moartă. De cum am intrat, nu am găsit decât cadavre mutilate și bălți de sânge. Totul arată ca desprins dintr-un film horror, doar că acum eu sunt în mijlocul acțiunii.

          Ajungem fără probleme, pe la ora 1, în centrul de comandă. Sunt fericit că nu a trebuit să omor pe nimeni, dar mă simt și trist știind că nu mai am mult. Îmi simt naniții oprindu-se. Acel zbârnâit surd din spatele capului a dispărut. Sunetul cu care am ajuns să trăiesc fără să mă mai deranjeze, dispare într-o clipă.  Sper doar ca planul lui James să meargă și eu să nu mor degeaba.

          Încui ușile și-l las singur să lucreze, așteptând doar momentul pentru care sunt cu el acolo. Folosesc timpul să cercetez centrul de comandă. Sunt atâtea lucruri cărora nu le înțeleg funcția, însă nu prea-mi bat capul cu ele. Vreau doar să terminăm cu tot rahatul ăsta și să plec acasă. Vreau să-l văd pe James condamnat pentru ceea ce a făcut.

          Din monitor în monitor, ajung la unul pe care nu mă așteptam să-l văd. 

          — Hei, James, asta e Marte? întreb eu curios.

          — Ce? A, da. Codul meu nu a afectat și colonia. Cei de acolo au alți naniți, cu alte protocoale de securitate. Și oricum, eu voiam să fac ceva doar pe Pământ.

          Îmi aduc aminte de ce sunt acolo înarmat până în dinți și uit rapid de sentimentul de speranță pe care mi l-a produs vederea coloniei de pe planeta roșie. Îmi aduc aminte din cauza cui sunt unde sunt. Mă întorc spre James și întreb:

          — Mai ai mult?

          — Imediat. Du-te la consola de acolo, îmi indică el un pupitru aflat în dreapta, și apasă pe buton când îți spun eu. Trebuie să pui presiune pe buton fix zece secunde.

          Aștept semnalul, cu tot cu numărătoarea inversă și apăs pe buton în același timp cu James. După 10 secunde ridic mâna și mă întorc la el.

          — În cât timp ar trebui să-și facă efectul?

          — Din moment în moment, îmi răspunde zâmbind, dar nu știu de ce e așa fericit. Nu o să vedem rezultatele acum, ci mâine dimineață. A-ha-ha! 

          — Ce dracu’ ai, nebun senil ce ești? întreb eu cu pușca ridicată, puțin speriat de reacția lui.

          — Îmi pare rău că ți-am făcut asta, dar tu nu mai ai naniți. Tu scapi.

          — Ce? Stai! Explică-mi! Ce era în codul ăla?

          — Am curmat umanitatea de suferință. Îmi pare rău că am uitat de Marte, dar până acolo nu am cum să ajung. Poate ei se vor descurca mai bi…

          — James! țip și-mi dau seama ce a făcut și e mult prea târziu ca să fac ceva.

          Gura lui e acoperită încet de piele. La fel și ochii, nasul, urechile. Nu mai are cum să respire și se prăbușește. Fug lângă el și scot cuțitul de la curea, încercând să-i tai membrana care nu-l lasă să respire, dar efortul meu e inutil. James e dus, iar membrana se regenerează mai repede decât pot eu să tai. 

          Simt cum îmi dau lacrimile. Nu vreau să cred ce văd și sper că James e singurul care a trecut prin asta. Mă ridic și ies din centrul de comandă căutând alți oameni.

          Cu fiecare cadavru e aceeași poveste: membrane care le acoperă orificiile feței și care nu pot fi tăiate…

          Cu fiecare cadavru-mi simt neputința, durerea, singurătatea…

          Cu fiecare cadavru urlu și simt durerea din ce în ce mai puternică din piept…

          Mă-ntorc în centrul de comandă și privesc monitoarele. Din ce-mi dau seama, peste tot e la fel. Mă prăbușesc. Izbucnesc în plâns. Nu mai am forță să fac nimic. Nu mai am voință. Am rămas singur. 

          Scot pistolul cu mâna tremurând din cauza spasmelor. Pun țeava în gură, îndreptată în sus. Scâncesc și suspin sughițând. Mă gândesc la zilele fericite. Închid ochii.

          Trag.

          ***

          Mă uit în spate și văd orașul care-a crescut atât de mult de când am pierdut legătura cu Pământul. Nici măcar nu mai e roșu. Verdele a acaparat Marte.

          Mă uit în sus și văd micul punct de unde am venit. Pe atunci, cerul de aici era albastru la apus, acum e mai toată ziua. Nici măcar nu mai folosesc un costum complet, ci doar o mască de respirat. Mai e mult până departe, dar proiectul de terraformare a mers foarte bine chiar și fără resursele de pe Pământ.

          — Noroc cu naniții, șoptesc în barbă.

          — Ce-ai zis acolo, Bunule?

          — Nimic Frank. Nimic. Doar mă gândeam ce mult ai crescut. Și-mi pare rău că abia cu tine am reușit să ne facem și noi naniți aici.

          — Nu-i nimic. V-am avut pe voi să ne ghidați atâta vreme.

          Are 38 de ani și mi-e strănepot, dar Thomas seamănă atât de mult cu taică-său. Îl privesc și sunt cuprins de un sentiment dureros de lăcut gândindu-mă la generațiile pierdute pe Marte, mai ales că noi, primii, am supraviețuit. 

          — Poate că voi, îi spun, o să reușiți să mergeți înapoi pe Pământ să vedeți ce s-a întâmplat acolo. Poate copiii voștri. Cine știe?

          — Griji pentru alte zile! răspunde în stilul său atât de relaxat. Haide, mai e puțin și începe ceremonia și doar nu vrei să ratezi deschiderea noii școli din Jericho! Doar nu vrei să-ntârzii?

          — Nu. Hai! îi răspund zâmbind și plecăm spre primul oraș de pe Marte.

          

Ştefan-Decebal Guţă

Ştefan-Decebal Guţă

Ștefan-Decebal Guță s-a născut la Pitești în decembrie '93. În prezent este student la U.M.F. "Carol Davila", București. A început să publice în iulie 2016, la Gazeta SF. Blog personal: https://catharsiswriting.wordpress.com/

More Posts - Website