GSF78 banner-650

          Stătea cu mâna întinsă, era o poziție obișnuită, firească, ba chiar atunci când făcea altceva cu acea mână simțea că pierde ceva, că îl doare. Nu spunea nimic, aștepta doar să simtă o mică greutate în palmă, greutatea unei monede cu care să poată păși pe cealaltă parte.

          Pe perete scria: Moneda cade, sufletul se înalță.

          Îți poți cumpăra libertatea. Voiam să cred că este posibil. Mă săturasem de constrângeri, de limitări, să dau cu capul de zid, iar când aveam nevoie de un bandaj, să mi se spună că au rămas fără. Mă săturasem. Acum pot. Trebuie să pot. Cale de întoarcere nu există. Asta îmi spuneam. 

          Am intrat în curtea împrejmuită de un gard ce putea fi sărit, în caz că nu aveai bani, dar nimeni nu făcea asta, deoarece libertatea nu putea fi furată.

          Curtea era plină de flori de toate culorile, iarba era mereu verde, părea o pictură reușită.

          Pășeam înainte minunându-mă, căci înăuntru splendoarea era de zece ori mai mare. Turla clădirii era spectaculoasă, ai fi spus că ceasul este ochiul Lui, ochiul ce urmărește fiecare secundă a gândurilor mele și ale tuturor. Sub ceas se vedea clopotul, gura Lui.

          De multe ori m-am simțit constrâns, închis, mut, sentimente generate de experiențele mele sociale forțate. Nu știam sigur ce se va întâmpla, dar speram să simt o schimbare.

          Clopotul glăsuia cu sunete grele, te îndemna să te grăbești spre intrare. Toată lumea a început să grăbească pasul. Clădirea avea trei uși. Cea din mijloc era cea mai mare, însă era închisă. Doar una dintre ele era deschisă. Acolo ne aștepta cineva îmbrăcat într-o robă neagră, cu glugă ce îi acoperea fața, nu puteam să îl analizez. Voiam să simt tot, să respir tot, să nu cumva să scap ceva. Înțelesesem că situația stătea în felul următor: de când intri în curte corpul tău trece prin mai multe faze, în final dezvoltându-se o parte necunoscută, un alt eu. Eu aveam un singur gând: libertate.

          Când am ajuns în dreptul intrării, am putut vedea fața acelui om. O piele albă, fără riduri, curată, ochii erau îndreptați în jos, buzele normale, nu spuneau nimic. Fiecare om ce trecea prin dreptul lui îi întindea o monedă. Când mi-a venit rândul, i-am putut simți căldura. Mi-a strâns mâna cu banul în palmele lui, fără a schița un gest prin care să ia moneda. După ce și-a retras mâinile am văzut că moneda dispăruse. Nu o luase el, nici eu, nici altcineva, am simțit doar că am plătit biletul, iar ceea ce tocmai se întâmplase mi se păruse ceva normal. 

          Am pășit înăuntru. Mâna dreaptă se dusese singură spre tava sculptată în perete, am luat apă pe degete și mi-am umezit buzele. O răcoare proaspătă de primăvară mi-a cuprins corpul, părea a fi o curățare a sufletului. În stânga se afla o sculptură pe un postament ce îl înfățișa pe El. La baza acesteia era scris ceva. M-a surprins faptul că erau gratii, nu puteai merge mai departe. Mă simțeam prins, blocat. Mi-am dat seama că trebuie să fac ceva ce să-mi permită să trec mai departe.

          M-am dus la acea scriere. Am citit-o de mai multe ori în gând ca pe o comandă, însă nu s-a întâmplat nimic. Atunci m-am oprit și mi-am dat seama că nu mai bate clopotul, iar eu trebuie să urmez pașii, de fapt intrasem în  ritual. Uitându-mă mai atent în jurul meu, am observat faptul că în dreptul ușii centrale era statuia Lui. În cealaltă parte mai era o ușă similară cu cea pe care am intrat. Pereții erau gravați cu citate din gândurile Lui, meditațiile și trăirile interioare. Fără să mă sfiesc într-un fel, începusem să citesc de pe pereți. Cu cât avansam, cu atât scrisul se aprindea într-o culoare frumoasă a aurului galben. Acea culoare luminoasă mă încălzea. Am ajuns la bucata de pânză. Era albă. Nu mai scria nimic. Nici măcar nu puteam să îmi amintesc ce citisem. Am atins-o, mângâind acea finețe.

          Deodată m-am întors, căci în spatele meu se ridicau gratiile. Astfel, mi s-a arătat o sală mare, înaltă, cu pereții albi, podea gri de lemn, cu multe bănci și mese. Am tras aer în piept și am pășit mai departe. Lemnul se auzea sub picioarele mele trosnind, încercam să îmi micșorez cumva greutatea, să reușesc să nu mai scot niciun sunet. Spre jumătatea sălii am reușit. Simțeam că plutesc. Intrasem cu adevărat, începea schimbarea, mă îndreptam către libertatea mult dorită. Dorința mea era atât de mare, încât voiam atunci pe loc să mi se dea. Din capătul sălii a apărut un alt om, îmbrăcat asemenea celui de la intrare. M-am așezat într-o bancă. Am simțit că trebuie să îl ascult. Deși era departe de mine, îi auzeam cuvintele, erau în capul meu și nu îmi venea să cred. 

          Am închis ochii, concentrându-mă la ceea ce auzeam. Simțeam că mi-este frig. Deschizând ochii, mă aflam într-o peșteră imensă unde se auzeau picături de apă. Totul mi se părea firesc. Eram ca în acel vis unde, deși poate trăiești imposibilul, totul este real. 

          M-am gândit să cercetez acel loc ce părea atât de familiar. Știam că trebuie să o iau printr-un anumit tunel. Mergeam înainte cu pași normali, cu încredere, curajos. Tunelul începea să se micșoreze. Simțeam o presiune în cap, aerul părea rarefiat. Deveneam claustrofobic. Însă mă încurajam, spunându-mi că am ajuns până în acel punct și pentru nimic în lume nu m-aș  întoarce

          Deja mergeam târâș pe coate. Locul era foarte strâmt. Simțeam o mâzgă ce se întindea sub mine, mă ajuta să alunec ușor înainte. În momentul în care am prins puțină viteză am simțit furnicături ușoare în tot corpul. Acea mâzgă lumina sub mine, încălzindu-mă. 

          Am ajuns la capătul tunelului ce părea să fie o ieșire la un lac interior. Am îndrăznit și am sărit în apa rece. Am simțit o eliberare din strâmsoarea tunelului. Înotam spre mal. Uitându-mă în adâncul lacului, mi se părea că văd niște pisici.

          În continuare părea totul firesc. Le-am așteptat. Înotau în sus cu viteză. Țâșnind din apă spre tavanul acelei camere, am putut observa coada lor precum o sabie, iar la contactul cu aerul înotătoarele s-au transformat în aripi. Erau cinci pisici ce se roteau deasupra mea și parcă mă analizau pe mine, intrusul. Nu îmi era teamă, simțeam că următorul pas trebuie să fie al meu, așa că am înotat spre mal. 

          Ieșind din lac am observat că pielea mea avea solzi. Îmi plăcea strălucirea lor, parcă așa m-aș fi născut. Pisicile au zburat spre altă cameră a peșterii. Le-am urmat repede. 

          – Stai! Până aici!

          Auzisem cuvintele răsunând în peșteră. M-au oprit instantaneu, iar pisicile m-au înconjurat. Așteptam ceva sau pe cineva.

          Firescul a dispărut când tavanul peșterii s-a deschis, întrând o lumină orbitoare a unui soare verzui. În acel moment mi-am dat seama că părăsisem lumea mea, căci simțeam cum mă loveau sentimente trăite demult, cuvinte uitate, iubiri apuse mă izbeau de pământ. Mă prăbușisem cu ultima alegere făcută. Ridicând privirea spre soarele verde, cu greu țineam ochii întredeschiși, cobora o siluetă ce emana o energie incredibilă, un val de căldură plăcută.

          Odată ajunsă în fața mea am putut vedea o vietate, căci nici acum nu știu cum să o numesc. Nu avea chip, nu era om, nici animal, nici robot. Avea o formă ciudată, o piramidă străpunsă pe diagonală de o elipsă. Mirosea a praf de pușcă și vorbea pe limba mea.

          Lăsând la o parte aspectul fizic, energia ce părea că îmi încarcă simțurile era divină. Dacă am simțit cândva un gol în mine, de orice fel, acum eram întreg. După stări de angoasă, frământări, acum eram deplin liniștit. Uitasem tot ceea ce mă constrângea odată, simțeam că pot redeveni ce am fost, simțeam că am puterea să mă redescopăr, să spun start în acel câmp energetic fantastic. Am închis ochii să pot realiza concentrarea maximă pe energie, să o canalizez în mine și să-și atingă scopul.

          M-am trezit pe banca din Biserica Sf. Anton, o biserică simplă în care am intrat din disperare, nefiind catolic. Sunt om și mi-am simțit sufletul. Și, mai mult, am putut simți libertatea. E simplu: trebuie să alegi, așa cum am ales eu acel tunel și nu altul. 

          Cel care stă cu mâna întinsă, tot acolo a rămas, căci el a ales.

Claudia Săndulache

Claudia Săndulache

Mă numesc Săndulache Claudia. M-am născut în 1985 în orașul Brad, județul Hunedoara. Am urmat Colegiul Național „Avram Iancu” Brad, profilul filologie. În timpul liceului am făcut parte din Cercul literar „Tinere lumini” Brad. La vârsta de 14 ani am câștigat premiul III la secțiunea proză scurtă a Concursului de creație literară „Mircea Sântimbreanu” ed. a IV-a și mențiune la Concursul naţional de creaţie literară şi articole de presă „Radu Selejan” ed I, secțiunea traduceri şi proză scurtă. După absolvirea liceului am urmat Școala militară, devenind cadru militar de specialitate topogeodezie. În școala militară am colaborat cu Revista „Idealuri militare” prin eseul „O filă de jurnal” , „O treaptă spre Țintește sus!”. Am ales să îmi aprofundez cunoștințele în domeniul topografiei prin studiul la Facultatea de Îmbunătățiri Funciare și Ingineria Mediului București. În 2007 am participat printr-o contribuție analitică la volumul „Opera lui Radu Selejan în interpretări critice”, editura Universității Lucian Blaga 2007. În 2013 am publicat în numărul 29 al revistei „Gazeta SF” proza scurtă „Energie umană”.

More Posts