În secolul șase înaintea erei noastre, bazându-se pe observația mișcării Soarelui, a Lunii și a celorlalte planete, oamenii au reușit să calculeze eclipse înainte ca ele să se producă. În anul 140, Ptolemeu a publicat un catalog al stelelor. Modelul său poziționa Pământul în centrul Universului. În 1543, Copernic aduce în discuție mișcarea Pământului în jurul Soarelui. În 1609, Kepler publică legile mișcării planetelor și înlocuiește orbitele circulare cu cele eliptice. În 1750, Lacaille cartografiază mai mult de 10.000 de stele pe cerul sudului. În 1838, Bessel reușește pentru prima dată să calculeze distanța până la o stea (61 Cygni). În 1923, Hubble demonstrează că Andromeda și alte nebuloase sunt, de fapt, galaxii. Până atunci, se credea că întregul univers se limitează la galaxia noastră.

Image result for Rick and Morty galaxy

De ce am menționat toate aceste lucruri? Pentru că, odată cu evoluția descoperirilor astronomice și înțelegerea vastității spațiului cosmic, modul în care omul s-a poziționat în raport cu acesta a suferit și el modificări. Câtă vreme oamenii au crezut cu tărie în modelul Ptolemeic, a se considera centrul creației nu le-a venit deloc greu. Chiar și acceptând modelul heliocentric, într-o lume îngustă, în care nu existau alte planete înafara celor din jurul Soarelui și-n care celelalte stele erau… mici puncte de lumină, omul încă se putea crede destinatarul întregii creații.

Odată cu lărgirea orizonturilor sale și cu acceptarea faptului că planeta noastră nu e cu nimic specială, că sunt milioane de stele extrem de apropiate ca proprietăți Soarelui, omul a trebuit să-și reevalueze locul. O încercare în acest sens a reprezentat-o, cred eu, Panteismul, sanctificarea naturii și a legăturii dintre om și ea. În acest model de gândire, omul nu mai era centrul lucrurilor, ci doar o parte din ele.

Însă odată cu acceptarea adevăratei vastități a spațiului și a faptului că dispariția întregii planete, a Soarelui sau chiar și a galaxiei întregi, pentru că sunt inestimabil de multe asemenea structuri în univers, nu ar însemna practic nimic în economia cosmosului, omul și-a recunoscut, în sfârșit, adevărata importanță în Univers: Fix zero.

Related imageȘi am făcut toată această introducere interminabilă doar pentru a demonstra de ce găsesc nihilismul lui Rick, personajul cheie al serialului „Rick and Morty”, atât de potrivit și de bine plasat în context.

Rick este un geniu, om de știință rebel, trecut bine de cea de-a doua tinerețe, cel care descoperă nu doar călătoria interstelară, dar și pe cea între diverse universuri paralele. Plimbându-se între realități, el descoperă că există un număr virtual infinit de copii ale lumii noastre și, implicit, ale lui însuși, de unde trage concluzia futilității oricărei acțiuni. Totuși, oricât de neînsemnat realizează că este, el rămâne motivat în acțiunile sale de propria sa unicitate, chiar și în raport alter-ego-urile sale, pentru care nu se dă în lături de la nimic.

Înainte de a lua contact cu acest serial de desene animate, ultimul care-mi plăcuse enorm fusese Futurama. De aceea, urmărind ulterior „Rick and Morty”, nu am putut să nu-l văd pe Rick, omul de știință, ca pe o sumă a caracteristicilor lui Bender și ale profesorului din Futurama. De la robot a împrumutat cinismul, dependența de alcool și depresia, iar de la profesor… vârsta și geniul. De asemenea, l-am asemănat pe Morty cu Fry, amândoi fiind pămpălăi neajutorați, novici care încearcă să învețe câte ceva din lucrurile care se întâmplă în jurul lor, dar se dovedesc incapabili. Și, da, în ambele cazuri există o formă de familie disfuncțională care adaugă picanterii.

Asemănările dintre cele două seriale însă se opresc aici. Dacă lumea Futurama era, după cum spune și numele, plasată în viitor, aventurile lui Rick și Morty au ca punct de plecare una dintre realitățile cotidiene ale zilelor noastre. Evident, ambele seriale tind să analizeze ce este și ce va rămâne uman, în contextul contactului cu lucruri extraordinar de spectaculoase, venite din universul și multiversul larg, însă mie-mi pare că Rick and Morty duce nihilismul la un cu totul alt nivel.Image result for Rick and Morty

Nu aș vrea să comentez, pentru a nu reduce plăcerea vizionării pentru cei care încă nu știu despre ce e vorba, nici relațiile complicate din familie, nici nemulțumirile lui Rick și ale ginerelui său, vis-a-vis unul de celălalt, nici nevoia aparent falsă pe care Rick o are de ajutorul lui Morty. Voi spune doar că fiecare episod e o capodoperă. Atât datorită umorului negru, cât și a implicațiilor psihologice și filosofice pe care le propune. Iar faptul că până acum au fost lansate doar trei serii a câte zece episoade e probabil dovada faptului că esențele tari se țin în sticluțe mici.

Ca execuție grafică, „Rick and Morty” nu impresionează, nici nu-și propune, serialul mizând exclusiv pe puterea personajelor, a situațiilor și a replicilor tăioase, care creează un nucleu filosofic dur în nihilism, așa cum eu unul nu am mai întâlnit în vreun serial de televiziune, că vorbim de desene animate sau nu. Nu există nimic deasupra ironiilor, pentru că nimic nu contează, multiversul fiind atât de vast încât nu poate fi afectat, orice ai face. La fel și conștiința lui Rick. Nici chiar distrugerea completă a planetei nu-i destabilizează pe niciunul dintre ei doi. De aceea, preferă să-și arate degetul mijlociu unul celuilalt.

Image result for rick middle finger

Totuși, găsesc drept cea mai reprezentativă declarație, replica pe care i-o dă Rick fiicei sale, când aceasta îl întreabă dacă este malefică. El îi spune așa:

„Mai rău, ești deșteaptă. Când știi că nimic nu contează, universul e al tău. Și n-am întâlnit niciodată un univers căruia să-i convină asta. Universul e, în mare, un animal. Se hrănește cu comunul. Creează idioți la infinit, doar ca să-i consume. Știi, oamenii inteligenți au șansa să ajungă deasupra, să călărească realitatea, dar ea nu va înceta să încerce să îi trântească și, în cele din urmă, va reuși. Nu există nicio altă cale de a coborî.”

Voi încheia adresându-vă ceremonialul: „Wubba Lubba Dub Dub!” Să sperăm că vom mai avea parte și de alte episoade, deși, evident, acest lucru nu contează deloc.

 

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website