GSF banner02-650

          Nu, EI nu pot intra la mine, dar îi aud dincolo de zid mişunând, mârâind şi adulmecând. Uneori vine EL, chiar EL, şi duhoarea lui pestilenţială răzbate prin piatră, stâncă, pereţi. Mi-l închipui teribil, uriaş, regele Limax, dar plin de tentacule otrăvitoare. Se fixează pe nişa îngustă, simte că locul acela e mai slab, că oblonul de metal ar putea ceda. Mi-l imaginez de partea cealaltă, în întuneric, lipindu-şi limba de uşiţă şi topind încet, treptat metalul cu balele lui corozive. Îi ascult răsuflarea greţoasă. Aştept. Va fi în noaptea asta? Nu, EI nu pot intra la mine, dar EL, dacă va insista, până la urmă va fi aici. Ochii mei s-au obişnuit într-atât cu întunericul, încât pot vedea clichetul auriu al Roţii când economisesc gazul pentru felinar. Mă apropii de ea dacă apele încep să crească, apuc mânerul şi învârt. Mecanismul se opune mai întâi, apoi se urneşte cu un scrâşnet. Roata din Antikythera aduce o nouă zi, deşi eu nu mai pot vedea soarele. Poate tocmai pentru că trăiesc în absenţa luminii mi se pare că sunt într-un loc de unde şi timpul absentează. Şi chiar dacă nu mai ştiu exact de când sunt închisă, îmi amintesc perfect culoarea ultimei zile, ca miezul de piersică, o zi caldă cu lumina mângâietoare.

          *

          Medicul legist era însoţit, cel mai probabil, de un student. Salopetele de hârtie pe care le îmbrăcaseră îi făceau să arate ca doi fluturi albi învârtindu-se în jurul cadavrului. Noi ne aflam la câţiva paşi distanţă, ni se spusese la telefon să rămânem pe loc până vine poliţia. Eram doar noi două, Mayra şi cu mine. Pe Mayra o cheamă de fapt Maria, dar ei i se pare mai interesant „Mayra”, aşa cum i se pare interesant să-şi vopsească unghiile şi părul în verde. Eu cred că asta o face să pară sora cadavrului aruncat de ape la mal. Te ascult, zice legistul pe un ton rece, ce observaţii poţi face? Studentul, năduşit în sacul lui de hârtie, ar prefera să fie undeva la o terasă în clipa asta. Nici nu-ţi vine să crezi că doar la doi kilometri distanţă urlă muzica şi sute de metri pătraţi de piele dezvelită sunt expuşi soarelui şi privirilor. Însă aici, aici e cam pustiu. Ă… la o primă observaţie se vede ciuperca înecatului, face el încercând să pară profesionist. Suntem şi noi de faţă, nu? Două fete tinere, dintre care una foarte stilată, cu unghiile verzi. Putem deduce că persoana a decedat prin submersie. Nu neapărat, îl încurcă legistul, şi pot să pariez că nici el nu e absolut insensibil faţă de prezenţa noastră. Această ciupercă apare imediat după scoaterea cadavrului din apă, fără să fie vorba tanatogenetic de un înec. Ce mai observi? Păi… localizând lividităţile de pe faţă, piept şi membrele superioare, ca şi modificarea tegumentelor… ă… plantare, aş estima data decesului în urmă cu aproximativ zece zile… Data submersiei, Ionescule, nu data decesului! De câte ori să vă spun? Am oftat. Legistul era unul din acei profesori chiţibuşari, căutători tenace ai nodului din papură. Întoarce cadavrul! Bravo! Vezi rănile din ceafă? Care sunt semnele care ne indică faptul că s-au produs pe când individul mai era în viaţă? Şi fă poze! Legistul veni spre noi. Avea un carnet în mâinile înmănuşate. Cum descoperiserăm corpul? Îl atinseserăm? Vai, fetele s-au speriat! Bine, puteam pleca. O sorbise din ochi pe Mayra, bărbaţilor le plac femeile sofisticate, puţin consumate, experte. Ce să vadă la mine cu părul meu blond ca mătura şi ochii albaştri banali? Aş fi putut şi eu să-mi înconjur pleoapele cu fard colorat strident, să-mi fac ochii să pară că plutesc în lacuri verde-argintiu sau maro-sidefiu, însă întotdeauna astea mi s-au părut trucuri ridicole. Poliţistul plictisit aştepta la volanul maşinii sale cu cascheta lăsată pe ceafă. Ne înapoie buletinele cu un zâmbet din afara orelor de program, declarând că ne-ar duce până acasă dacă n-ar trebui să-i aştepte „pe ăia”, adică pe legişti. L-am salutat cu studiată indiferenţă şi ne-am continuat plimbarea începută de dimineaţă. Plimbarea fusese ideea Mayrei. I se părea de asemenea interesant să-şi asume din când în când stări de tristeţe meditativă, stări când „avea nevoie să fie singură”, iar dacă într-un asemenea moment mă accepta alături, nu puteam să mă simt decât măgulită. Eram musafira ei pentru o vacanţă de aproximativ două săptămâni, la casa din apropierea mării. Mă transformase în doar trei zile într-un fel de surioară mai mică şi mai neştiutoare care trebuia iniţiată. Iniţiată în ce? Nu ştiam, probabil că aveam să aflu. Deşi intuiam că era vorba de ceea ce se cheamă savoir-vivre, legături primejdioase, nopţi în club, pase de tristeţe meditativă şi vopsirea părului în verde. Parcurseserăm mai bine de un kilometru în tăcere. Soarele urca vertiginos spre mijlocul cerului, se făcea cald, dar briza sărată ne răcorea. Farul Tuzla se vedea pe o faleză înaltă, noi coborâserăm pe fâşia îngustă de plajă când am descoperit cadavrul. Eu am fost cea care ţinuse neapărat să sune la 112. Mayra se bosumflase şi iată că avusese dreptate: ne stricaserăm plimbarea. Ne-am căţărat din nou sus, pe faleză, lângă far. Eram dezamăgită în sinea mea, păţisem ca plozii familiei Ramsay, mi-l imaginasem strălucitor, suplu, argintiu, iluminat, dar în realitate nu era decât o schelă ruginită care avea în vârf ceva ca o cabină. Un fel de scară de incendiu urca până sus, dar părea nefolosită de milenii. Farul era electrificat. Mi-au atras atenţia lacătele închise pe picioarele de metal ale construcţiei. Ce semnificaţie aveau, am vrut să ştiu, dar Mayra a strâmbat din nas zicând că sunt dulcegării, jurăminte de dragoste eternă ale cuplurilor de adolescenţi euforici înainte de a trece la acţiune pe nisipul ud, în întuneric şi în sunetul ritmic al valurilor. Nu ştiam de ce o enervase întrebarea mea.  Când mi-a propus să ne întoarcem acasă pe alt drum, cel care trecea „pe la vila profului”, am avut revelaţia că scopul plimbării noastre fusese de la bun început chiar acesta. „Proful” era idealul masculin al Mayrei şi nu puteam s-o contrazic, când, dacă aş fi făcut-o, m-aş fi înscris în scorul de una contra două sute de studente îndrăgostite. Îl chema Armand Caragea, era lector şi ne preda limbi vechi, aramaica şi greaca. De fapt, eu eram mai mică, mie avea să-mi predea numai din toamnă. În plus, dacă era să dau crezare legendelor din facultate, limbile moarte şi neinteresante înviau pline de mistere şi poezie sub farmecul domnului Caragea şi toate studentele le vorbeau cursiv. Aşa că era firesc să fiu oarecum agitată când ne-am oprit în lumina verticală a amiezei în faţa unui zid alb întrerupt de o poartă din fier forjat plină de arabescuri complicate ca literele capitale din basmele arabe. Dincolo de poartă se întrezărea o grădină luxuriantă. Proprietatea părea imensă. I-am şoptit Mayrei că sunt gata să mă fac şi eu lector universitar, precum Armand Caragea, dacă lectorii locuiesc în palate înconjuratede grădini şi se plimbă pe covoare zburătoare la care le zice Audi Q7. Dar Mayra nu s-a amuzat deloc şi mi-a făcut semn spre camera de luat vederi din colţul de sus al porţii. Sunt peste tot, ai grijă, atât a spus, aşa că am tras concluzia în gând: cine nu poate fi lector universitar, e bine să se mărite cu unul. În clipa aceea poarta s-a deschis lin. Ştiam cum arată domnul Caragea, îl văzusem uneori pe holurile facultăţii, însoţit de un halou auriu, aproape vizibil, al admiraţiei feminine generalizate, dar chiar şi aşa tot am resimţit un şoc când am dat cu ochii de bărbatul care citea la o masă în grădină. Era, desigur, frumos, dar mai era ceva, ceva care te avertiza, dacă aveai fler, că e un om periculos, şi că e bine să te fereşti de el ca de un ţipar electric. Mi s-a părut că temperatura a scăzut cu câteva grade, apoi că a crescut brusc, prea mult, şi m-am clătinat ca un avion într-un gol de aer în clipa când mi-a sărutat mâna. Palmele lui erau reci, umede, palide. În ciuda faptului că eram stânjenită, sau poate tocmai de aceea,  am remarcat că vorbea numai cu mine. În ce an eram? Care erau materiile mele preferate? Ah, îmi plăcea lingvistica? Deconstructivismul american? Abia aştepta să-i devin studentă! Murmura toate aceste replici pe un ton condescendent, prevenitor şi totuşi cumva afectuos, de parcă aş fi fost regina din Saba! Şi asta în timp ce-mi prepara un cocktail chiar cu mâinile lui. Nici măcar nu o învredinicise cu o privire pe biata Mayra după ce catadicsise să o salute. Prietena mea încremenise ca un element de decor. Am privit-o cu coada ochiului şi am constatat că o venă pe gât îi pulsa violent. Pielea i se albise sub bronzul ei obişnuit şi părea efectiv chinuită. Biata Mayra!, mi-am zis din nou şi am simţit ce plăcută poate fi o victorie, chiar dacă e vorba de o victorie feminină măruntă. Enervarea Mayrei nu m-a făcut decât să savurez mai intens micul meu triumf asupra sofisticării, a ochilor înecaţi în machiaj, a părului şi unghiilor verzi: Armand mă plăcea pe mine! Atunci aşa credeam. Când îi rosteam numele mic în gând, o săgeată îmi trecea prin stomac. Şi nu părea că ar fi singurul care mă găsea atrăgătoare în după-amiaza aceea. Ne-a condus spre o curte cu piscină unde era un grup de tineri în costume de baie. Pe loc am devenit centrul atenţiei şi toată lumea îmi vorbea prietenos, chiar şi fetele, deşi era mai mult decât evident că marcam o diferenţă faţă ele, întrucât toate preferau verdele pentru podoaba capilară. Armand se aşezase într-un sezlog şi fuma privindu-ne pe sub gene. Aş minţi să spun că nu m-am simţit bine. M-am simţit grozav de bine, da, tocmai de aceea nu am sesizat cât de încărcată era de fapt atmosfera. Undeva cânta un aparat, toţi vorbeau, ţipau plonjând în apă, hohoteau de râs împroşcându-se, dar între melodii se lăsa o tăcere care mă înfiora. Parcă exact în acele momente şi soarele se ascundea în nori şi temperatura scădea brusc şi nu mai auzeam nimic decât respiraţia gigantică a mării. Apoi, ca şi cum ar fi vrut să mascheze clipele stânjenitoare, toţi izbucneau deodată, ca la comandă, în râsete şi muzica reîncepea, doi-trei băieţi săreau de la mica trambulină în apa limpede a piscinei şi soarele se ivea de după nor. Ce-mi păsa mie însă de aceste sincope mărunte ale petrecerii de vreme ce fusesem acceptată şi primită acolo cu prietenie şi admiraţie? Ca una de-a lor? Ei nu aveau de unde să ştie că eram orfană de la doisprezece ani şi că rămăsesem singură pe lume de când murise şi bunica. Credeau că sunt ca ei: învăluită în dragostea şi protecţia părintească aşa ca într-un cocon. Nu, nu plâng, nu-mi pot consuma energia plângând. Mă tot gândesc cine m-ar putea înlocui. Dacă descopăr o persoană potrivită, agreată, atunci pot scăpa de aici. Aşa cum Maria m-a găsit pe mine… Dar pe cine să cunosc eu, o fată singuratică, introvertită şi orfană? Toţi tinerii care se distrau sau pretindeau că se distrează în după-amiaza aceea la piscina profesorului au reuşit să îşi aducă înlocuitori. Of, în după-amiaza aceea s-a sfârşit viaţa mea şi numai puţin să fi fost mai atentă, aş fi simţit că plasa realităţii vibrează la apropierea întunericului ce aștepta să mă înghită.

          Armand îmi propusese o plimbare în doi, ca să privim apusul. Am mers agale până la far şi ne-am aşezat pe marginea falezei. Şi-a aprins o ţigară, a tras câteva fumuri privind în depărtări. Credeam că nu-mi observă privirile furişate. Îmi cuprinsesem genunchii cu braţele ca să ascund tremurul mâinilor mele. Ştii ce este tristeţea, Bianca, mă întrebă cu o voce moale. Sau n-ai avut încă timp să fii tristă? Uite, eu îmbătrânesc şi nu sunt nicidecum fericit, orice ar crede cei din jur. Orizontul schimbător al mării mi-a imprimat încă din copilărie stări de melancolie şi visare. Oh, numele meu pe buzele lui! Abia înţelegeam ce-mi spune, ameţită de aroma pe care o căpătase „Bianca” în aerul serii. Dar mă străduiam să ascult, să pot face o remarcă inteligentă, să nu mă creadă cu desăvârşire o gâsculiţă proastă. Suflă fumul spre cerul străveziu şi apucă un pumn de nisip pe care îl cernu printre degete. Citeam basme cu zâne ale mării, cu nave fantomă şi focuri care se aprind din senin pe vârful catargelor. Focurile sfântului Elmo. După o zi întreagă de citit veneam seara fuga până la apă şi mă întindeam pe nisipul cald. Valurile mă gâdilau pe tălpi şi simţeam că mă dizolv în cer şi în mare deopotrivă… La paisprezece ani mi-am pierdut părinţii, reluă după un timp cu glasul scăzut ca flacăra unei lumânări apăsată de întuneric. Mi-am întors privirea spre el dintr-o dată. Mi s-a părut palid sub stratul de bronz sau poate era doar ultima rază de soare care pălea pe obrajii lui. Briza îi răvăşea părul negru şi m-am întrebat cum ar fi fost să-mi trec degetele prin părul acela întunecat. Mă surprinse că-l privesc şi zâmbi trist: eşti atât de frumoasă, Bianca! Şopti el, iar eu am crezut că mă fac de piatră şi alunec spre mijlocul pământului. Ochii lui păreau trişti, dar mâinile erau cu siguranţă nervoase, mi-am zis. Se jucau întruna cu pietricele şi fire de iarbă aspră. M-a luat unchiul Grigori, continuă el. Nu ştiusem de existenţa lui până în ziua înmormântării părinţilor. Dar cum au murit, am îndrăznit să-l întrerup. Au căzut cu maşina de pe pod. Şi uite aşa am ajuns în Deltă. Unchiu’ Grigori nu ştiu ce fel de rudă să-mi fi fost, căci nu era frate nici cu tata, nici cu mama. Poate văr. Nu-l mai văzusem niciodată. El s-a ocupat de tot ce a fost necesar în zilele acelea îngrozitoare. Când mi-a spus că trebuie să plec, am vrut să fug la Constanţa, dar n-am făcut-o. Să nu râzi de laşitatea mea de copil, Bianca. Nu aş fi avut nicio şansă singur, decât, poate, să ajung o haimana în port ca atâţia alţii, să car greutăţi cu spinarea o vreme, apoi să fiu racolat de autorităţi şi închis într-o instituţie specializată. Nici nu ştii câţi copii dispar pur şi simplu şi azi în vâltoarea portului. Iar acum treizeci de ani era şi mai rău. Aşa că am plecat cu unchiul Grigori. Înfăţişarea lui mohorâtă mă înspăimântase grozav. Mi-am închipuit că mă duce la vreo colibă de stuf între ape unde cine ştie cât avem să pătimesc. Însă după o călătorie cu un autobuz, apoi cu o maşină de ocazie, am ajuns pe malul Dunării şi ne-am îmbarcat pe o şalupă cu motor, ruginită şi ca vai de lume. Spre seară eram în portul Sulina. Nu vorbea deloc unchiul Grigori. Îmi zicea „stai aici!” sau „aşteaptă!” până cumpăra bilete sau ziare. Mi-a adus şi mie o gogoaşă când m-a surprins că priveam cu jind spre o tonetă unsuroasă de unde venea miros de cocă prăjită. Am mai căpătat curaj, am chibzuit eu că poate unchiul n-o fi chiar rău, iar când ne-am oprit pe stradă şi, în faţa porţii unei case curăţele a băgat mâna în buzunar după cheie, nu mi-a venit să cred. Trăia singur, nu ne-a întâmpinat nimeni. Casa era mare şi multe camere aveau uşile încuiate. Până la urmă s-a hotărât să mă culce într-o încăpere de la etaj. Era o cămăruţă modestă, cu un pat de fier, o noptieră, un dulap de lemn şi un covor de cârpă. Mi-a adus aşternuturi şi mi-a despachetat valiza. Am adormit plângând între cearşafurile cu miros de mucegai, Bianca… Armand tăcu. Soarele scăpătase, întunericul creştea în jur şi abia mai puteam distinge creasta albă a valurilor. De ce îmi povestea mie toate astea? Mi se făcuse frig. Armand aruncă o pietricică departe, spre mare. Briza îşi schimbase direcţia şi aducea miros de ape adânci şi întunecate. Am crezut că unchiul Grigori e un singuratic, dar mă înşelasem. Pleca toată ziua la lucru. La început m-a încuiat în casă, dar după câteva zile s-a convins că nu mai vreau să fug. La sfârşit de săptămână întorcea foaia. Mă trimitea sus, în camera mea şi-mi interzicea să cobor. Auzeam glasuri de jos, casa se umplea de lume, de femei cu râs cristalin, de bărbaţi cu voci profunde şi calme. Se ciocneau pahare, se porneau muzici. Ritualul s-a repetat de mai multe ori, am înţeles că e un obicei vechi de-al unchiului. L-am întrebat cine sunt oamenii aceia, dar a spus să-mi văd de învăţătură. Terminasem clasa a opta şi din cauza nenorocirii cu părinţii nu mă prezentasem la examenul de admitere în liceu. Urma ca în toamnă să mergem la Constanţa să mă înscriu unde mai rămăseseră locuri, dar după încă un an să dau iar examen la Liceul de Marină, aşa hotărâse unchiul, să devin căpitan de vas. He, he, ce viaţă aş fi avut! Nu te-aş mai fi cunoscut, dragă Bianca! Acum mă privea şi el şi ochii lui sclipeau pe întuneric. Apoi, dintr-o dată, farul se aprinse deasupra şi m-am temut că va observa cât de stânjenită eram. Şi… şi ce aţi aflat? Ce s-a mai întâmplat după aceea? Au continuat petrecerile, am întrebat repede, dintr-o suflare, fâstâcindu-mă. Da, răspunse Armand, da, au ţinut-o tot aşa în fiecare seară de vineri. O dată am pândit de la fereastra mea să văd venind musafirii. Era vara, ca acum şi ziua era lungă. Începeau cam pe la ora zece seara şi speram că va mai fi puţină lumină încât să-i pot vedea intrând pe portiţă. Armand se întrerupse. În spatele nostru, pe faleza înaltă şi nisipoasă ierburile uscate foşniră toate deodată aplecându-se sub vânt. Mă simţeam tare încurcată, pentru că mă aflam într-o situaţie ciudată. Nu înţelegeam ce anume l-ar putea determina pe profesorul cu douăzeci de ani mai în vârstă ca mine să-mi facă asemenea confesiuni. Chiar în ziua în care mă cunoscuse… doar dacă…. ei, bine, doar dacă simţea şi el pentru mine ceea ce simţeam eu faţă de el. Şi? I-aţi văzut până la urmă pe invitaţi? Nu, Bianca, nu am reuşit. Poate că au intrat pe uşa dinspre grădină. Dar a fost ceva, cum să spun, o impresie. Nu înţeleg, la ce vă referiţi? Nu înţelegi pentru că trebuie să mai adaug ceva povestirii mele. Eram în vacanţa de vară, cum ţi-am spus. Unchiul Grigori s-a mai îmblânzit după câteva săptămâni, mi-a dat voie să mă plimb prin oraş, îmi dădea câteodată şi câţiva lei în buzunar, a început o apropiere vagă între noi. Îl aşteptam la poarta fabricii şi apoi mergeam împreună să mâncăm ceva la „împinge tava”, cunoscuţii lui ne priveau cu simpatie, pe mine mă compătimeau că am rămas orfan, mă mângâiau pe cap cât se poate de enervant pentru un băiat de vârsta mea. Ei, dar până să iasă unchiul din schimb eu hoinăream pe străzi. Era o zi toridă şi înăbuşitoare când am ajuns pentru prima dată la cimitir. La cimitirul maritim. Aerul parcă arsese tot deasupra oraşului lăsând în loc un vid în care nimic nu mişca, strada era pustie, ferestrele caselor din apropiere aveau obloanele trase să nu răzbată căldura. De dincolo de gardul cimitirului se înălţau vârfuri de cruci şi turnuleţele unor monumente vechi. Am împins în poartă şi-am intrat. Mi se părea că mă apropii cumva de mama şi de tata intrând pe acel tărâm al morţii, deşi mormintele lor erau foarte departe, în sudul litoralului. Ţin minte că ţârâiau lăcustele prin ierburi şi un şarpe mi-a tăiat calea pe aleea pietruită. Am mers spre clopotniţa din mijlocul cimitirului. Sub un castan înalt era dricul negru cu îngeri albi de ipsos în colţuri. Calul care-l trăgea de obicei păştea şi el mai încolo printre morminte, la umbră. Mă opream în dreptul fiecărei cruci şi citeam numele morţilor. Îmi plăcea să scad anul naşterii din anul decesului să aflu cât a trăit fiecare. Am găsit foarte mulţi tineri. Prea mulţi! Apoi, cu înfiorare am descoperit mormântul a două surori. Ah, şi ce poveste era scrisă pe crucea lor! Citind-o mi se părea că le mai dau din partea mea câteva clipe de viaţă. Şi mă simţeam chemat, nu ştiu cum, de glasuri neauzite, citeşte şi la mine, şi la mine, te rog!, da, chiar aşa cum îţi spun. Vai, domnule profesor! Bianca, nu te indigna, nu e nimic grotesc sau ridicol sau înspăimântător. E doar spectacolul vieţii şi al morţii, două pagini ale aceleiaşi file, fetiţo. Crezi tu că n-ar trebui să se amestece? Adică după ce citeşti o pagină dintr-o carte interesantă să refuzi să o întorci ca să vezi ce scrie pe revers? Nu se poate. Mergând, am ajuns printre morminte tot mai vechi. Erau acolo îngropaţi prinţese şi piraţi, căpitani de vas şi mateloţi, români şi străini. Pe unele monumente era în loc de cruce un fes şi mi-am dat seama că sunt ale musulmanilor. Pe altele scria cu litere de neînţeles. Oh, cât aş fi vrut să le pot citi! Mai cu seamă doream să citesc ce scria pe o lespede acoperită cu slove necunoscute, era mormântul unei femei pe nume Caliopi, avea şi poză. Mă crezi că m-am îndrăgostit pe loc? Era teribil de frumoasă şi ochii ei au privit drept într-ai mei. Domnule profesor, încercaţi să vă amuzaţi pe seama mea istorisindu-mi o poveste cu vampiri? Nu, draga mea, cum aş putea? De fapt, de fapt încerc sa-ţi explic cum am ajuns student la limbi moarte şi cum m-am ales cu această carieră. Dintr-o plimbare oarecare într-o zi caniculară. Poate că la un colţ de stradă puteam s-o iau în altă direcţie, să merg să-mi cumpăr o îngheţată de la evreul Katz, dar eu am păşit spre cimitir unde am venit în contact cu alfabetul iudaic şi cu cel slavon, cu cel grecesc şi cu cel turc astfel trezindu-se în mine curiozitatea lingvistică. Sigur că e mai mult decât atât, dar, dacă povestea mea te tulbură, încetez. Vă rog să mă iertaţi, ascult cu plăcere mai departe.

          Păi ca să scurtez, îţi voi spune doar că mi-am făcut un obicei din a merge aproape zilnic la cimitir. Odată m-a văzut paznicul stând lângă mormântul Caliopiei şi a scos din buzunar o carte ferfeniţită. Mi-a dat-o mie. Am crezut că e un dicţionar, însă părea un fel de roman. Am deschis-o la întâmplare şi am citit un pasaj subliniat: „Pe o limbă îngustă de pământ, între mare şi baltă era cimitirul marin. Mai trist, mai dezolant apărea în sfârşitul acela de toamnă. Copacii dezgoliţi, aleile întroienite de foi uscate, pământul mocirlos, în care crucile se aplecau pe-o coastă şi oasele ieşeau la suprafaţă…” Nu mai avea coperte, dar pe pagina de gardă cineva scrisese cu un creion chimic „Europolis”. Am început s-o citesc pe loc şi am terminat-o a doua zi. Atunci mi-am dat seama că îmi lipsea lectura, în casa unchiului nu văzusem nicio carte… Dar aţi abandonat povestea cu invitaţii, mi-aţi spus că mai trebuie să adăugaţi un amănunt ca să înţeleg. Nu ştiu dacă e bine să continui, Bianca, văd că te tulburi uşor. Şi apoi… ce rost are să asculţi istoriile bătrânului tău profesor? Nu, vă rog, nu mă sperii, vă ascult. Acum când povestesc, şi vreau să ştii că e pentru prima oară că vorbesc cuiva despre copilăria mea, îmi dau seama că privite din exterior impresiile mele pot părea cel puţin ciudate. Era începutul lui septembrie, peste câteva zile urma să plec la şcoală, la Constanţa. În ultima mea seară de vineri petrecută la Sulina, n-am mai dat ascultare interdicţiei unchiului de a nu părăsi camera mea. Când la parter petrecerea era în toi, am deschis uşa încet şi m-am strecurat în capul scărilor. Am crezut că e un bal mascat, deşi nimeni nu avea mască. Abia după mai multe minute mi-am dat seama ce era în neregulă: toţi musafirii purtau haine complet demodate. Dar ce spun eu? De la începutul secolului trebuia să fi fost fustele acelea lungi cu turnură la spate, ca şi redingotele austere. Totuşi, nu m-am sinchisit prea tare de acel amănunt. Probabil se înţeleseseră între ei sau poate făceau parte dintr-un fel de club. Ceea ce m-a tulburat a fost altceva, cu totul altceva… Privirile mi-au fost atrase de o femeie cu părul negru pe care, când şi-a întors faţa spre locul unde mă aflam, am recunoscut-o ca fiind Caliopi, cea a cărei fotografie  era prinsă pe mormântul grecesc din cimitirul maritim. Vei spune că mă înşelam, că era doar o asemănare, poate chiar vreun grad de rudenie. Of! De m-aş fi înşelat! Poţi suporta un om care tăinuieşte aşa ceva, Bianca? Îl priveam derutată. Ce voia de fapt?  Unde dorea să ajungă? Era băut? Drogat? Ca şi cum ar fi ştiut la ce mă gândesc, îmi răspunse: vreau să înţelegi că sunt un om cu slăbiciuni, cu bune şi cu rele şi că… unele lucruri extraordinare se pot întâmpla când nu te aştepţi. Simt că vei avea o influenţă puternică în destinul meu, Bianca. Eu? Am întrebat uluită. Da, tu. Promite-mi că îmi vei fi prietenă, deşi eu sper cu timpul să… mă înţelegi? Nu, nu sunt beat, vorbesc serios, mă asigură intuind o undă de neîncredere în jurul meu. Promite-mi, Bianca, te rog. Am nevoie de sprijin ca să rezist. Poţi să-mi promiţi? Da, promit, am bâguit eu învinsă de tonul său. O asemenea cucerire e visul tainic al oricărei fete, atunci ce anume nu-mi plăcea în toată povestea? Nu era nici beat, nici drogat. Am ştiut că omul acela sensibil, cult şi rafinat se îndrăgostise de mine. Am ştiut, pur şi simplu. Îţi mulţumesc! Exclamă el radios sărutându-mi palmele. Uite, hai să respectăm obiceiul locului: vrei să închidem împreună un lacăt aici ca semn al înţelegerii dintre noi? Ca semn al promisiunii de a fi prieteni? Mi-am amintit de ceea ce-mi spusese Maria chiar în acea dimineaţă despre lacătele închise pe piciorul farului, însă aveam impresia că din acea dimineaţă trecuseră o mie de ani. Eu însămi nu mai eram fiinţa care fusesem în dimineaţa respectivă, aşa că am acceptat. Era doar un simbol până la urmă. În ciuda solemnităţii pe care o acorda el momentului, eu aproape că am izbucnit în râs când l-am văzut scoţând un lacăt din buzunarul pantalonilor. Asta însemna că nimic din ceea ce se petrecuse în seara aceea nu fusese spontan. N-am ştiut dacă era sau nu cazul să fiu indispusă din cauza respectivului amănunt. Lacătul a fost închis de mânile noastre unite peste una din traversele ruginite de metal şi cheia aruncată departe, în valuri. Ne-am jurat să rămânem prieteni pentru totdeauna sau, cel puţin, până când cheia lacătului va fi recuperată din mare spre a deschide lacătul şi, implicit, legământul dintre noi. Stăteam unul în faţa celuilalt. Mă gândeam din nou la ce spusese Maria despre legămintele de dragoste de la far. Oare Armand ce avea de gând? Dar eu ce aveam de gând? Spiritul meu critic, destul de acid până deunăzi, părea să fi dispărut  cu totul. Armand însă nu schiţă niciun gest, ceea ce în loc să mă scape de încurcătură, mă făcu să mă întreb dacă nu am săvârşit vreuna din gafele mele monumentale. El stătea efectiv în cercul larg de lumină de sub far şi privea norul de insecte care tăiau dezordonat aerul nopţii. Poate că într-adevăr nu voia decât prietenie. Cu alte cuvinte, tot gâsculiţă proastă mă dovedisem! Chiar atunci l-am auzit scoţând o exclamaţie ca de surpriză, ca de teamă reprimată. O masă de aer s-a deplasat pe deasupra noastră şi o clipă lumina farului a dispărut. Ceva trecuse în zbor. Ce-a fost asta? L-am întrebat tremurând. Îmi ajunsese la nări şi un miros îngrozitor  de alge putrede şi încă de ceva, ceva ce mai adulmecasem destul de recent. Un damf dulceag, lipicios, care se înşuruba în creier şi îmi stârnea o incontrolabilă repulsie. Azazel! zise Armand. Şi nu am ştiut dacă îmi răspunde mie sau strigă pe cineva de dincolo de zona luminată. Ierburile aspre din jur s-au aplecat din nou, dar nu din cauza vântului. Aripile mari ale unei creaturi mişcau aerul. Un ţipăt mi-a ieşit din piept fără să vreau şi am sărit spre Armand căutând protecţie. Exact pe locul unde fusesem în urmă cu câteva clipe s-au lipit de pământ ghearele unui monstru zburător. Teroarea mă făcea să icnesc, dar nu-mi puteam dezlipi ochii de lucrul acela înfricoşător. Îl priveam îngenuncheată, ţinându-mă de picioarele profesorului, gânduri fărâmiţate se loveau în cutia mea craniană, speram ca Armand să fie curajos, să alunge cumva creatura sau să mă apere luptând. El însă zise din nou: Azazel! Şi cumva în mintea mea a pătruns adevărul rece că el mai văzuse hidoşenia aia, că o ştia, ba chiar bănuiam că o chemase cumva. M-a forţat să stau pe picioarele mele şi mi-a spus ironic că ar fi de preferat să nu-mi fie frică. Frica îl excită grozav pe Azazel şi te asigur că nu-ţi poţi nici măcar imagina ce le-a făcut unor fete care s-au temut prea tare. Cele care au rezistat sunt bine, chiar dacă a fost nevoie să poarte un mic semn distinctiv, Bianca dragă. Sper că eşti hotărâtă să-ţi ţii legământul de a-mi fi prietenă ca să nu fiu nevoit să îl rog pe Azazel să te caute, pricepi? Nu, nu era clar pentru mine. Nici nu eram sigură că ceea ce vedeam era real. Băusem un cocktail. Cine ştie ce mi se pusese în pahar! Nu aş fi vrut să se amuze nimeni pe seama mea. Aşa că am dat drumul mâinii lui Armand. Am făcut un pas în faţă cu hotărâre, apoi încă unul mai şovăitor. Duhoarea de hoit a creaturii era insuportabilă. Bravo! exclamă bărbatul în spatele meu. Bravo! Mai fă un pas şi eşti o eroină! Apoi ţine-te bine pe picioare, scumpo. Pasărea cu blană şi aripi de piele, dacă pasăre o fi fost, înclină capul privindu-mă cu nişte ochi răi. M-am oprit cu sângele pulsându-mi în urechi. N-am apucat să mai gândesc, pentru că monstrul deschise pliscul uriaş şi o limbă lungă şi îngustă ca de broască mă plezni în piept, între sâni. Am căzut pe spate şi Azazel făcu un salt spre mine cu ochii lucind diabolic. Atunci Armand păşi între noi. Nu ştiu ce a făcut, ce i-a arătat, dar pasărea terorii a dat înapoi de îndată. Şi-a deschis aripile împrăştiind asupra noastră stropi dezgustători şi a dispărut în noapte. Mă simţeam doborâtă, nu doar la propriu. Ceva mi se frânsese în inimă şi acolo acel ceva mă durea mai rău decât rana propriu-zisă. Armand se aplecă asupra mea şi îmi ridică tricoul larg pe care-l purtam. Între sâni, chiar la mijloc, aveam o pată roşie de forma unei stele de mare. Mă ustura şi mirosea urât. Umilinţa teribilă de a fi expusă în felul acela în faţa unui om care cu câteva clipe în urmă credeam că mă place, mă făcu să plâng, să vreau să mor. În schimb am leşinat. Mintea mea torturată nu mai conţinea gânduri, ci doar un întuneric gros, străbătut de oroare. Ceva teribil şi de nenumit era pe cale să mi se întâmple. Apoi, peste pătura de beznă s-a suprapus semnul stelei de mare. Se rotea şi se rotea şi prima idee care mi-a venit a fost aceea că mai văzusem pata aceea cu cinci colţuri ascuţite. Mi-a venit în minte Mayra, Maria. Prietena mea avea o astfel de pată pe partea de jos a abdomenului. N-o întrebasem ce e cu ea, nu îndrăznisem. Şi cadavrul de pe plajă! Cadavrul pe care medicul legist pusese să-l întoarcă avea pe ceafă un semn identic. O rană făcută înainte de a se fi înecat. Trebuia să existe o legătură între semnul respectiv şi tinerii care se distrau la piscina profesorului, între ei şi cadavrul de pe mal, între toţi cei pe care îi cunoscusem de curând şi farul ruginit al Tuzlei. Gândul acesta teribil mă făcu se deschid ochii. Eram lungită pe o canapea, într-o încăpere necunoscută. Cel mai probabil, Armand mă adusese înapoi la vilă. Hotărâtă să plec imediat, m-am ridicat de pe pat. Casa profesorului era blestemată, dar nu mai voiam să aud nici de aşa zisa mea prietenă care mă adusese într-o situaţie penibilă. Pe vârfurile picioarelor am străbătut câteva camere. Nu se auzea nimic. Până la urmă am dat de uşa spre grădină. Ştiam că ieşirea în aer liber mă expune, însă nu puteam nici să rămân, eram într-o cursă. Am privit peste umăr: luxul în care trăia acel om era doar reversul unor lucruri oribile, era mătasea care acoperea o grămadă de gunoi. Spre poarta grădinii! Acolo era salvarea mea. Speram din tot sufletul să nu fie încuiată — şi nu a fost. Ieşită în drum, nu mi-am mai putut stăpâni impulsul şi am luat-o la fugă. Mă străfulgeră gândul că nu era o idee strălucită să merg singură la Maria acasă, mai ales că o bănuiam de oarecare complicitate. Trebuia să ajung la postul de poliţie al localităţii. Mi-am amintit de poliţistul amabil din dimineaţa respectivă. El avea să ştie cum să mă salveze. După nici o sută de metri parcurşi m-am oprit nedumerită. Unde mă aflam? Tuzla e o comună, fusesem de două ori cu Maria în centru, după cumpărături la magazinul sătesc, dar acum mă trezisem într-un fel de aşezare medievală. Erau clădiri mari, cu coloane, cu pereţii poroşi ca de tuf vulcanic. Străzile erau pavate cu piatră  şi, după ce m-am plimbat tot mai isterizată încoace şi încolo, am băgat de seamă că toate se deschid într-o piaţă circulară, mare, cu un fel de turn-campanilă în mijloc. Ieşise luna peste burgul pustiu aducând o notă în plus de ireal. M-am lăsat pe vine şi mi-am prins capul în palme. Senzaţia de non-realitate era copleşitoare. Poate visam. Poate eram sub influenţa vreunui drog, de vreme ce mintea mea, captând lumea din jur nu-mi găsea niciun răspuns plauzibil, decât acela, absurd, că totul în jur seamănă cu un tablou al lui De Chirico. Bianca!, m-am strigat pe mine însămi. Trezeşte-te! Marea şi Farul erau spre est, în stânga mea. Mi-era teamă de far, însă era necesar să mă apropii de mare ca să pot ieşi din satul-fantomă. Am mers direct spre mare. Tocmai pe când mă întrebam cum să cobor jos, pe plajă, de la înălţimea falezei, am descoperit scări săpate în malul abrupt. Mergând pe fâşia îngustă de nisip puteam ajunge la casa Mariei ţinându-mă departe de far şi astfel puteam ajunge la cei câţiva vecini ai prietenei mele cărora urma să le cer ajutorul. Dar nu am ajuns mai departe de jumătatea scării şi am observat cu stupoare că valurile care se agitau zdrenţuite sub lumina lunii înghiţiseră bucata de plajă şi spălau ultimele trepţi, ba chiar puteam vedea cu ochiul liber că marea se umflă înspăimântător. Cum aveam să merg prin marea agitată? Era fluxul? Nu, scumpo, Marea Neagră nu are un flux mai mare de zece, doisprezece centimetri. Am tresărit mai rău decât una din broaştele lui Galvani. Era Armand. Se postase pe ultima treaptă de sus, iar eu eram prinsă la mijloc, între apă şi omul de care fugeam. Nu, draga mea, nu e fluxul! Nu te gândi la flux. Mai bine ţi-ai imagina un fel de vulcan noroios care scuipă bule de gaz afară. Întâi se umflă, apoi face „poc!”. E mai bine să nu fim aici când va pocni, crede-mă. Niciodată nu pot anticipa ce vor arunca adâncurile spre suprafaţă, lumea lor, spre lumea noastră. Şi urcă mai sus, Bianca, n-ai vrea să te uzi la picioare în apa aceea, zău aşa! O să constaţi că e corozivă. Ştii, Marea Neagră nu e foarte sărată, dar la adâncime sunt ape anoxice şi predomină sulfurile, adică apele nu mai conţin decât moarte. Toate morţile sunt corozive, dacă te gândeşti, numai că aceasta e o moarte corozivă în ritm accelerat. Hai, fii fetiţă cuminte şi urcă scara să mergem să ne adăpostim. Şi, observând că îmi cântăream şansele de a fugi ţinându-mă de peretele oblic al falezei, adăugă: nu uita de legământ! Vrei să te recupereze Azazel? Poate că nici ameninţarea cu monstrul nu m-ar fi determinat să urc scara, dacă nu aş fi văzut că ceva iese din apă. Mici bulbuci avansau şi se destrămau tot mai aproape de tălpile mele, apoi apăru un fel de tentacul care pipăi scara. M-am retras cu o treaptă mai sus. Eram atât de concentrată să văd ce se iveşte din mare, încât nu am auzit râsul diabolic decât când era să fie prea târziu: pe malul abrupt se căţărau zeci de păianjeni uriaşi. Întâi aşa am crezut: că erau păianjeni, abia când cel care râsese mă făcu să-mi abat atenţia spre el, am remarcat oripilată că erau capete omeneşti din care crescuseră opt braţe-tentacule acoperite de păr. Capul-păianjen se strecurase până în dreptul meu şi ochii vii îi luceau de răutate. Prea îngrozită ca să mai ţip, am fugit pe scări în sus. Ce fetiţă cuminte! Mă întâmpină Armand. Vino să ne adăpostim, ce vezi sunt doar cei mai inofensivi mesageri. Am luat-o la goană spre clădirile lugubre. Cu stupoare am remarcat că păianjenii se rostogoleau în urma noastră. Chiţcăielile şi foşnetele pe care le făceau mi s-au părut chiar mai înspăimântătoare decât pliscul şi limba lui Azazel. Dar nu se auzeau numai ei. În spatele noastru clocotea marea. Armand deschise o poartă înaltă şi ne strecurarăm înăuntru. Valul de păianjeni a trecut mai departe. Ne-am părăsit adăpostul şi am rămas pe trotuar ascultând. El mă ţinea strâns de cot şi îmi făcu semn să tac. Ascultă încordat. Peste mugetul valurilor desluşeam clar nişte pocnituri. Paşi. Păşea cineva cu tocuri metalice. Sau cu copite. Un pas. Încă un pas. Tot mai aproape. Armand mă simţi tremurând şi mă împinse înainte spre turnul din centrul pieţei. Fiinţa cu copite venea la trap în urma noastră. Mi s-a părut o distanţă uriaşă până la uşa salvatoare, dar, când Armand apăsă pe clanţa masivă, am constatat că era încuiată. Aveam să mor zdrobită de acele copite! Avea să mă târască încă de vie până ce carnea făcută franjuri mi se va desprinde de trup! Am ţipat de groază şi ţipătul meu a ridicat spre cer zeci de creaturi asemănătoare lui Azazel care până atunci dormitaseră pe acoperişuri. Am întors capul să-mi văd moartea cu ochii. Un fel de rinocer ne căuta adulmecând şi, când s-a mai apropiat, stupoarea a înlocuit frica în mintea mea bulversată: pe lângă cele patru picioare, patru braţe omeneşti ieşeau din corpul monstrului, câte două pe fiecare parte. Aducea cumva cu un crustaceu fantastic. Însă cornul din frunte depăşea orice imaginaţie şi cu acela ne ameninţa. Avea să ne ţintuiască în uşa grea pe care umărul lui Armand nu o putea forţa să se deschidă. Apoi, dintr-o dată, uşa a cedat şi am căzut înăuntru, cineva ne-a tras la o parte şi uşa a fost trântită la loc, un ivăr greu a căzut în lăcaşurile lui de fier, iar cornul rinocerului s-a înfipt pe partea cealaltă cu o pocnitură teribilă. Eram într-o încăpere slab luminată de câteva felinare. Atmosfera era sufocantă şi stomacul mi s-a întors pe dos de efort, de spaimă şi oroare. Armand mă obligă să mă ridic de jos şi mă aşeză pe o bancă de lemn. Încearcă să-ţi revii rapid, îmi zise, în curând va fi nevoie să urcăm mai sus. Camera era plină de oameni. Tresărind, am recunoscut într-un colţ pe vecinii Mariei, cei la care intenţionasem să cer ajutor. Erau şi multe chipuri pe care atunci le vedeam pentru prima oară, dar toţi aveau ceva în comun: feţele încruntate, privirile bolnave, terorizate, obrajii ofiliţi şi erau îmbrăcaţi în haine vechi, ponosite. Am descoperit pe medicul legist şi pe studentul său, apoi, cuprinsă de disperare l-am văzut pe poliţist. Şi sus, pe treptele scării ce urca spre clopotniţă, erau aşezaţi tinerii de la piscina lui Armand şi Mayra-Maria se afla printre ei. Strălucirea şi veselia se stinseseră de pe feţele lor. Sus toată lumea! Porunci Armand. Începem să urcăm, zise şi mă smuci de braţ. Pe sub uşă se infiltra un lichid negru, vâscos. Tremurul incontrolabil începu să mă zgâlţâie din nou şi mă simţeam incapabilă să urc după ceilalţi. Tot mai speram să mă trezesc din coşmar. Nu-mi face scene, fetiţo, mă avertiză Armand însoţindu-şi cuvintele cu un ghiont. Urcă pe scări dacă vrei să trăieşti. Te asigur că ştiu ce simţi, am trecut şi eu prin asta, e momentul când îţi cade vălul de pe ochi şi vezi lumea. E clipa când începi să mori, crezi că moartea e ceva ce se petrece la un moment dat? Nu! În corpurile noastre moartea se instalează treptat, nu dintr-o dată. Începem să murim foarte devreme sau mai târziu, dar oricum nu este un proces care are de-a face cu îmbătrânirea. În general, moartea se declanşează în urma unui eveniment, de obicei o revelaţie, ceva ce te pregăteşte pentru lumea cealaltă, cea nevăzută. Atunci, un sistem circulator din corpul nostru, unul neştiut şi, până la momentul acela etanş închis, se deschide la cele două capete şi este inundat încetişor cu un lichid negru, toxic. E moartea. Şi, pe măsură ce lichidul urcă, sufletul care umplea până atunci venele şi capilarele acelea, iese prin celălalt capăt. Ieşim din corpurile noastre treptat, ca un fum. Nu plânge, prostuţo, eşti dintre cei meniţi să nu moară niciodată… Tot ascultându-l am ajuns în vârful clopotniţei. Eram cu toţii înghesuiţi, uşa rezistase presiunii, dar şuviţe de noroi lichid se prelingeau înăuntru prin orice fisură. Ferestrele erau oblonite, numai un singur geam era neprotejat şi priveam într-acolo cu răsuflarea tăiată. Lumea din exterior era sub apele murdare. Sticla geamului avea să se spargă sau nu? Una din femei purta un copilaş în braţe. Era palid şi mititelul, alb ca brânza şi ţinea deschişi o pereche de ochi mari, goi. De unde până atunci tăcuse cuminte, când apa întunecată a ajuns la gemuleţul din dreptul lor, a început să plângă sfâşietor. Ce crezi că am simţit eu, Bianca dragă, la vârsta de paisprezece ani, orfan în casa unui unchi nebun, când am descoperit că toţi cei care îl frecventau în nopţile de vineri erau locuitorii nefireşti ai unei lumi de sub pământ? Hm? Am început să mor câte puţin din ziua aceea! Încercam să mă gândesc lucid la cele ce-mi spusese, dar nu reuşeam. Copilul tăcuse şi el şi am observat că toţi încremeniseră. Mi s-a părut că turnul se clatină uşor şi am realizat ce presiune uriaşă se exercită pe ziduri din exterior. Aveam senzaţia că un Rău inexprimabil pluteşte întunecat în lumea inundată de afară. Îmi doream din adâncul inimii să scap din împrejurarea teribilă în care mă găseam, convinsă în sinea mea să nu mă mai apropii niciodată de locurile blestemate. Pe când îmi făceam socoteala să mă mut şi de la facultatea de limbi clasice, ochiul de geam fără oblon a cedat brusc şi un şuvoi vâscos şi negru a irumpt printre noi stârnind ţipete şi văicăreli. La repezeală câţiva bărbaţi au îndesat în spărtură o grămadă de haine care se îmbibau văzând cu ochii. Armand porunci spre cei de mai sus: Trageţi clopotul! Trageţi clopotul! De îndată bătură clopotele asurzindu-ne, încât am crezut că vibraţia lor profundă avea să crape şi celelalte geamuri. Însă spre norocul nostru, şuvoiul negru s-a diminuat treptat. Apele negre scădeau cu rapiditate afară, de parcă s-ar fi deschis undeva, în adâncuri o vană uriaşă. Armand avea dreptate: după evenimentele acelei nopţi începusem să mor. Nu bănuiam ce avea să urmeze şi încă imediat, pe loc! În noroiul care se scursese înăuntru se zbătea un şarpe şi câteva lipitori imense. Cei de faţă se repeziră la ele să le prindă şi, spre oroarea mea, le înghiţiră. Îmi era tot mai greu să asimilez ceea ce vedeam. Erau nebuni? Oh, şi când îmi amintesc ce au făcut cu şarpele! L-au vârât pe gâtul copilului, silindu-l să-l înghită, de era să-l sufoce! Nu puteau fi decât adepţii unei secte damnate, cu ritualuri oribile închinate unor zei ai morţii şi ai întunericului. Mă străduiam să rezist, să nu le atrag atenţia, să nu le vină vreo idee în legătură cu mine. În câteva minute coborârăm scara. Medicul legist ridică ivărul şi deschise uşa. Afară, luna apusese şi întunericul era umed şi fetid. Mă întrebam încotro s-o apuc, aşa încât să mă îndepărtez  cât mai mult de adunătura aceea periculoasă. Străzile erau alunecoase, căci mâzga stăruia pe toate suprafeţele. Armand nu avea de gând să-mi dea drumul şi speranţele mele de a mă face nevăzută s-au năruit definitiv când l-am rugat în şoaptă pe poliţist să mă ajute să fug. Vrea să fugă! Anunţă el cu glas tare şi nu doar Armand mă strânse mai tare de braţ, ci toţi murmurară câte ceva foarte nemulţumiţi. Nu pleacă nicăieri! Îi linişti profesorul cu autoritate. Mă ţinea strâns de braţ şi mă sili să pornesc alături de ei într-o direcţie necunoscută. După zgomot am dedus că ne îndreptam spre mare. Ţipătul mi-a ieşit pe gură aproape fără să vreau. Dacă ne îndepărtam chiar şi de satul acela fantomatic, şansa de a mai fi auzită de cineva era practic zero. Cu siguranţă, mergeau spre far. Pentru că mă zbăteam, Armand nu mă mai putea ţine singur şi studentul mă înhăţă de celălalt braţ. Mai mult mă târau. În dreptul farului, printre ierburile aspre au dat la iveală o trapă de metal ascunsă în nisip. O parte din cei prezenţi începură să coboare, mi-am dat seama că aveau grijă să mă ţină undeva la mijlocul grupului în orice moment, ca să nu fug. Armand îşi aprinse o ţigară şi mă privi curios. Chiar nu-ţi dai seama că plânsul nu te ajută cu nimic, mă întrebă. Fii cuminte, ai o misiune măreaţă. Ai să vezi ceva care te va împiedica să mai mori vreodată, deşi admit că nu e prea sigur să fii invidiată pentru asta. Ascultă-mă, cred că vei suporta mai uşor dacă îţi faci o idee despre ceea ce se petrece acum cu tine. Fundul mării este o poartă de trecere a celor din interiorul pământului spre suprafaţă. E un adevăr îngrozitor, e ceva ce se întâmplă încă dinainte ca omul să locuiască planeta, Ei sunt stăpânii adevăraţi, iar împotrivirea noastră e slabă. Nu puteam decât să-i temperăm, să menţinem un fel de echilibru. Mă asculţi, Bianca? Nu vreau acolo! Nu vreau acolo! Ajutor! Nimeni nu vrea, dar cineva trebuie să fie acolo jos în orice moment ca să nu se repete în fiecare noapte ceea ce ai văzut azi. Se acumulează tensiuni care trebuie eliberate treptat. Există nişte dispozitive antice în acest scop. Ai auzit cumva de epava din Antikythera? Pe vasul respectiv se transportau aceste artefacte având ca destinaţie coloniile greceşti; erau şi scrisori despre cum trebuie folosite mecanismele pentru a astupa gura adâncului. Au fost instalate de-a lungul coastelor Mării Negre. Unele funcţionează de atunci, în secret, altele sunt fixate mai recent. Dacă s-ar renunţa la ele, ar fi posibil un nou potop, o nouă prăbuşire a fundului mării cu consecinţe uşor imaginabile pentru zone întinse de uscat. Roata de aici a fost instalată în 1900. Tot atunci au construit farul de la Tuzla ca să marcheze locul. Crezi că este o simplă coincidenţă că farul a fost ridicat de firma Barbier Bernard Turrene, aceeaşi care a adus Roata? Haide, ne-a venit rândul să coborâm. Îţi mai spun câte ceva pe drum până acolo. M-au împins pe scări în jos. Intrasem într-un fel de prostraţie. Spaima, revolta, teroarea se amestecaseră şi nu mai eram capabilă să mă opun. Am coborât un număr nesfârşit de scări, apoi am pornit printr-un fel de tunel subteran înclinat. Câţiva dintre ei aveau felinare, însă nu reuşeam să văd mare lucru. Topraisar, zise Armand. Ştii de unde vine acest toponim, domnişoară studentă? Din limba tătară, nu ştiai, nu? Înseamnă „cetate de pământ galben”, dar nimeni nu ştie că e vorba de o cetate subterană. N-o să fii chiar singură… Sunt unii mânuitori care preferă să se întoarcă aici când devin prea bătrâni. O să te întorci şi tu, dacă scapi cu viaţă până găseşti pe cineva să te înlocuiască. Caliope e la Sulina, avem o roată şi acolo, dacă era aici, te-aş fi prezentat. Iată puţul! Acum o să te coborâm, nu te opune, nu are sens. Jos va trebui să învârţi Roata, nu e greu, altfel noroiul sulfuros te va îneca mai întâi pe tine. Există un singur tunel care merge şi mai adânc, e bine sigilat, e asigurat, EI nu pot trece la tine, dar să te fereşti de orice fisură, căci saliva lor e puternic corozivă. Am să-ţi aduc câte un pachet cu apă şi mâncare o dată la şapte zile. Nu! Am urlat. Nu vreau acolo! Să mă ajute cineva! Bineînţeles că nu m-a ajutat nimeni. Mi-au pus un fel de ham şi m-au legat cu o funie. Staţi! Am strigat. Staţi un pic! Armand, credeam că-ţi place de mine. O să te iubesc, te iubesc mult, fac ce vrei tu, dar nu mă coborâţi acolo. Hai să găsim o soluţie! Ei, dacă mă iubeşti, nu-mi cere nimic. Iubeşte-mă pur şi simplu. Ce dragoste e aceea care vine cu cereri? Şi eu te iubesc, scumpo, dar nu pot face chiar nimic să te salvez. Dacă ţi-e urât, gândeşte-te mai bine cine te-ar putea înlocui şi dă-mi cât mai curând un nume şi o adresă. Şi pe mine m-a crescut unchiu-meu doar până am avut putere suficientă să învârt Roata. Ai idee cât de greu mi-am găsit eu înlocuitor? Mayra te-a dat pe tine, asta după ce a mai numit două persoane care nu au supravieţuit decât foarte puţin. Fii curajoasă, ai şansa să pleci repede. Dar eu nu cunosc pe nimeni! Sunt singură, nu am prieteni afară de voi. Îmi petreceam timpul acasă, învăţând şi citind. Te rog, Armand! Te implor! Fac ce vrei. Sau stai şi tu cu mine, măcar la început. Nu se poate, fetiţo. Vei găsi acolo felinare şi o canistră cu gaz, am să-ţi aduc săptămâna viitoare ceva de scris. O să fii un caz unic. Scrie-ţi povestea şi eu am s-o împrăştii. Sunt destui excentrici care citesc horror şi ar fi dispuşi să vadă Roata şi să guste senzaţii tari. Poate momeşti pe careva, până se prind că e totul adevărat. Nu trebuie decât să vină la Far şi să-mi jure sub luna plină că îmi rămân prieteni pe veci. Curaj, Bianca! M-au ridicat deasupra unui puţ. Eram atârnată în ham şi, cu ajutorul unui scripete m-au coborât în groapa pestilenţială. Un nor de insecte bâzâia în jurul felinarului pe care mi-l prinseseră la brâu.

          *

          Aceea a fost ultima mea zi petrecută în lume, o zi cu lumina aurie şi dulce ca miezul de piersică. Doar că înăuntru, chiar în miezul cald al zilei mele, dormea răsucit un vierme negru… Acum sunt între două lumi, sunt o altă mânuitoare a Roţii ce menţine echilibrul între lumina de afară şi întunericul din adâncuri. Vrei să vezi Roata, cititorule? Da, tu, chiar tu, cel care citeşti acum, vrei? Vino la Tuzla, la Far, într-o noapte cu lună!

Diana Alzner

Diana Alzner

A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, secţia română-engleză. A debutat cu povestirea „Praf Minune” în iunie 2009 pe siteul SRSFF, unde a publicat de-a lungul timpului mai multe texte. Proze ale sale au apărut şi pe Sferaonline şi în revistele Suspans.ro şi Revista de Suspans. A debutat pe hârtie în antologia „Zombii: Cartea Morţilor Vii”, iar textul său „Întâlnire pe câmpul cu maci” a fost publicat în Almanahul Anticipaţia 2014. Din anul 2011 este membră a Societaţii Române de Science Fiction şi Fantasy. Blog personal: dianaalzner.blogspot.ro

More Posts - Website