GSF87ban01-650

          Bărbatul străbătea o poteca într-o zi rece și mohorâtă. Zăpadă de-un alb pur acoperea pământul cât vedea cu ochii. Era prima lui iarnă în Alaska. Purta haine groase și ghete îmblănite, dar frigul tot îl sâcâia.

          Se îndrepta către o tabără de lângă Henderson Creek. Prietenii lui îl așteptau deja acolo. Se aștepta să ajungă și el pe la ora șase seara. Va fi deja întuneric atunci. Prietenii săi sigur vor fi făcut focul și-i vor fi pregătit mâncare caldă.

          Un câine îl urma. Era un animal mare și gri, jumătate lup, jumătate câine. Nici lui nu-i plăcea gerul cumplit. Știa că era prea rece pentru a călători.

          Continuând să străbată cărarea, bărbatul ajunse pe o albie înghețată numită Poteca indienilor. Începu să meargă pe gheața acoperită de zăpadă. Era un drum care l-ar fi dus direct la Henderson Creek și la prietenii lui.

          În timp ce înainta, se uita cu atenție la gheața din fața lui. La un moment dat, se opri brusc și ocoli o porțiune a albiei înghețate. Văzuse un izvor subteran ieșind la suprafață și curgând pe sub gheață în acel loc. Acel șuvoi subțiase gheața. Dacă ar fi călcat acolo, s-ar fi putut întâmpla ca pojghița de gheață să cedeze și el să ajungă în apă. A-și uda ghetele în asemenea ger i-ar fi putut fi fatal. Picioarele i-ar fi înghețat rapid. Ar fi putut muri de frig.

          Pe la miezul zilei, omul hotărî să se oprească și să-și mănânce prânzul. Își scoase mânușa din mâna dreaptă. Își desfăcu haina și cămașa și-și scoase pâinea și friptura. Făcu asta în mai puțin de douăzeci de secunde, totuși degetele începură să-i înghețe.

          Își lovi mâna de pulpa piciorului de câteva ori până când simți o durere ascuțită. Apoi își puse repede mănușa înapoi pe mână. Făcu un foc, începând cu bucățele mici de lemn și adăugând altele, tot mai mari. Stătu pe un buștean acoperit de zăpadă și-și mâncă prânzul. Se bucură de căldura focului, preț de câteva minute. Apoi se ridică și urmă albia înghețată, din nou.

          Nenorocirea se întâmplă jumătate de oră mai târziu. Într-un loc în care zăpada părea foarte solidă, gheața cedă. Piciorul omului se scufundă în apă. Nu era adâncă, dar piciorul i se udă până la genunchi. Bărbatul se înfurie. Accidentul avea să-i întârzie sosirea la tabără. Va trebui să facă iarăși un foc, să-și usuce hainele și ghetele.

          Merse către niște copaci pitici. Erau acoperiți de zăpadă. Printre ramurile lor, rămăseseră șomoioage de iarbă uscată și bucățele de lemn uscat, aduse de o viitură, mai devreme în acel an. Puse câteva bucăți mari de lemn pe zăpadă, sub unul dintre copaci. Peste lemne, așeză niște iarbă uscată și crenguțe. Își scoase mănușa, luă chibriturile și aprinse focul. Hrăni apoi tinerele flăcări cu mai multe lemne. Pe măsură ce focul devenea tot mai puternic, el îi dădu bucăți tot mai mari de lemn să mistuie.

          Lucră încet și cu grijă. La minus șaizeci de grade, un om cu picioarele ude nu are voie să eșueze în prima sa încercare de a aprinde focul. Câtă vreme mersese, sângele-i fusese pus în mișcare și-i păstrase toate părțile corpului calde. Acum că se oprise, frigul îi forța sângele să se retragă în adâncul trupului. Picioarele ude îi înghețaseră. Nu-și mai simțea degetele. Nasul îi înghețase de asemenea. Prin piele, pe tot corpul, simțea rece.

          Acum totuși focul său începuse să prindă vigoare. Era în siguranță. Stătea sub copac și se gândea la bătrânul din Fairbanks. Acel bătrân îi spusese că nimeni nu ar trebui să călătorească singur în Yukon atunci când temperatura ajunge sub minus șaizeci de grade. Totuși, iată-l pe el, aici. Avusese un accident. Era singur. Și se salvase. Făcuse un foc.

fire          Bătrânii aceia erau slabi, gândi. Un bărbat adevărat poate călători singur. Dacă rămâne calm, totul îi va merge bine.

          Ghetele-i erau acoperite de gheață. Șireturile erau tari ca oțelul. Va trebui să le taie cu cuțitul.

          Se sprijini cu spatele de un copac, să-și scoată cuțitul. Deodată, fără veste, o masă mare de zăpadă căzu. Mișcările sale scuturaseră copacul tânăr doar un pic. Însă suficient cât să facă ramurile să-și lepede greaua povară. Bărbatul fu șocat. Tot ce putea face era să stea și să se uite la locul în care un moment mai devreme fusese focul său.

          Bătrânul avusese dreptate, gândi. Dacă ar fi avut încă un bărbat cu el, n-ar fi fost în pericol acum. Celălalt ar fi putut face din nou focul. Ei, bine, depindea tot de el să-l refacă. Iar de data aceasta, nu avea voie să dea greș.

          Bărbatul adună mai multe lemne. Se căută în buzunar de chibrituri, dar degetele-i erau degerate. Nu putea apuca nimic cu ele. Începu să-și lovească mâna cu toată puterea de pulpele picioarelor.

          După o vreme, simțămintele-i reveniră în palmă. Băgă din nou mâna în buzunar, după chibrituri. Dar frigul teribil îi alungă imediat viața din degete. Toate chibriturile căzură pe zăpadă. Încercă să ridice unul, dar nu reuși.

          Bărbatul își puse mănușa la loc pe mână și din nou își lovi palmele de picioare. Apoi își dădu jos amândouă mănușile și culese toate chibriturile. Le adună într-un snop. Ținându-le cu amândouă mâinile, le frecă de picior. Se aprinseră imediat.

          Ținu gătejele aprinse sub o bucată de lemn. După o vreme, își dădu seama că ceva mirosea a ars. Erau mâinile sale. Apoi simți și durerea. Dădu drumul snopului de chibrituri, iar acestea căzură în zăpadă. Flacăra se stinse într-un norișor de fum cenușiu.

          Atunci privi în sus. Câinele îl privea încă. Omului îi veni o idee. Ar fi putut să omoare câinele, apoi să-și îngroape mâinile în trupul lui cald. Când simțămintele i-ar reveni în degete, ar putea încerca din nou să facă un alt foc. Chemă câinele, dar animalul simți pericolul în vocea omului. Dădu înapoi.

          Bărbatul îl strigă iarăși. De data aceasta, câinele veni mai aproape. Omul își căută cuțitul, dar uitase că nu-și putea îndoi degetele. Nu putea ucide câinele, pentru că nu putea apuca cuțitul.

          Spaima morții îl cuprinse pe om. Sări în sus și o rupse la fugă. Alergarea îl făcu să se simtă mai bine. Poate că fuga i-ar putea încălzi și picioarele. Poate că dacă ar alerga destul, ar ajunge la prietenii lui de la Henderson Creek. Ar avea ei grijă de el.

          I se păru ciudat să alerge și să nu-și simtă picioarele atingând pământul. Căzu de câteva ori. Apoi se hotărî să se odihnească o vreme. Cum zăcea în zăpadă, își dădu seama că nu mai tremura. Nu-și mai simțea nasul degerat, picioarele sau degetele. Cumva, îi era călduț și bine. Își dădu seama că avea să moară.

          Ei, bine, decise, dacă tot urma să moară, măcar să primească moartea bărbătește. Erau feluri mai rele de a muri. Își închise ochii și se scufundă în cel mai adânc și plăcut somn pe care-l cunoscuse vreodată.

          Câinele stătu cu fața la el, așteptând. În sfârșit, se apropie și simți izul morții. Își dădu capul pe spate. Scoase un strigăt prelung și slab către stelele reci de pe bolta nopții.

          Apoi se întoarse și fugi către Henderson Creek… unde știa că era mâncare și foc.

 =în traducerea lui Alexandru Lamba=

Jack London

Jack London

Jack London este pseudonimul literar al lui John Griffith Chaney (n. 12 ianuarie 1876, San Francisco - d. 22 noiembrie 1916, Glen Ellen, California), scriitor și jurnalist american. Opera sa (care constă în special din romane) are ca subiect existența crudă, sălbatică și spiritul de revoltă și aventură, în care eroii, de o forță fizică și morală supraumană, sunt antrenați într-o luptă brutală pentru supraviețuire. În plan literar, a fost influențat de Robert Louis Stevenson, Rudyard Kipling, Joseph Conrad, iar în cel ideologic de Charles Darwin, Herbert Spencer, Karl Marx și Friedrich Nietzsche. Copil fiind, fusese nevoit să lucreze ca vânzător de ziare, mână de ajutor în birturi, sau într-o fabrică de conserve. Condițiile grele trăite în copilărie vor determina mai târziu vederile socialiste ale scriitorului devenit între timp renumit.

More Posts