GSF88 banner02-650

          Mă opresc din mestecat, cu furculița vibrând în aer. Sosul roz picură pe tăblia mesei și se întinde spre farfuria cu mazăre din care fusese ridicat adineauri.

          — Cât? întreabă 6! zâmbind larg.

          Burta i se sprijină de marginea mesei, gata să se reverse în farfuria pe care tocmai o golise. Îi arăt numărul pe degete, în timp ce scufund furculița în garnitură, iar paznicul lovește cu degetele în masă, făcând tacâmurile și vasele să se zguduie, ciocnindu-se unele de celelalte.

          — Fir-ar al Zeroului, iar mi-au ieșit 2 în minus…

          Nu-l contrazic, am destulă experiență cât să știu că puțini reușesc să țină pasul cu mine. Iar aceia nu se mai află de mult în perimetrul nostru. Unii au plecat la Centru, alții în zonele nou colonizate, să împărtășească taina numerelor lui +Infinit. De când Marele Prim continuă să triumfe asupra dogmei corporatiste, atrăgând noi adepți sătui de ședințe interminabile și talk-show-uri înșelătoare, numărătorii buni, capabili să ofere date exacte, au devenit foarte căutați.

          Îmi reiau mestecatul, culegând mazărea bob cu bob, mărarul fir cu fir, ținând trei scoruri deodată. În fața mea, 6! nu mai are stare – se foiește pe scaun, își agață tacâmurile cu mâneca, gata să le răstoarne pe jos, în ultima clipă le prinde în palme, apoi își face curaj și se apleacă peste masă:

          — Sigur n-ai pus de la tine?

          Ridic din umeri. Jocul nostru, același de fiecare dată, începe să mă obosească. De ce nu putem număra în liniște, fiecare ce vrea, fără să ne mai comparăm rezultatele între noi? De ce numerele nu sunt niciodată de ajuns, de ce nu ne mulțumim cu intimitatea lui +Infinit și trebuie să o căutăm pe aceea a oamenilor, mereu dornici să ne arătăm mai buni în tot ceea ce facem?

          — Cheamă un arbitru, îi zic.

          6! râde, dar după felul în care i se îndreaptă colțurile buzelor, mai mult în jos decât în sus, nu cred că-mi va urma îndemnul. Deschide gura, trage aer pe sub mustață, însă niciun blestemat de cuvânt nu-mi mai tulbură armonia numerelor. Mai iau un dumicat de mazăre, îl mestec încet, socotind sunetele discrete pe care tacâmurile le scot când se lovesc de marginile farfuriilor.

          Un pocnet puternic, ca de geam spart, mă smulge din starea mea de liniște, aruncându-mă în mijlocul unei agitații nefirești. Oameni ridicați în picioare, unii cu tacâmurile încă în mâini, alții cu șervete atârnându-le de gât, privesc de la unul la altul nedumeriți. Număr câteva șoapte, apoi o rafală de cuvinte mai mult urlate decât rostite, într-o notă furioasă, care mă face să-mi vâr capul între umeri. După felul în care vibrează geamurile cantinei, numai de afară poate veni. Un tânăr trece pe lângă mine, măturându-mi cu poalele cămășii marginea farfuriei, dar nu reușește să mi-o răstoarne. Țin bine de ea, de numerele mele.

          — Ce-i? Ce se întâmplă?

          Angajații cantinei schimbă între ei priviri îngrijorate, pentru că se vorbește mult și tare, se emit ipoteze fanteziste, se gesticulează larg, și multe, foarte multe cuvinte plutesc în aer zburând ca baloanele de la un om la altul, zeci, sute, amenințând ca în doar 2 secunde să se prefacă în mii.

          Iau în grabă un dumicat de mazăre din farfurie și mi-l strecor în gură înainte ca, în vânzoleala din jur, cineva să îmi dea peste cap masa și, odată cu ea, și socoteala. Acum echilibrul s-a restabilit, numărul este din nou par. În jurul meu, șușotelile cresc în intensitate, acoperind temporar zgomotele de afară. 6! mă trage spre un geam ferit, prin care se vede colțul pieței.

          Un supraveghetor se chinuie să prindă la spate brațele unui bărbat culcat pe burtă în fața Marelui Abac. Celălalt se ferește, rostogolindu-se când pe o parte, când pe alta, zvârlind din picioare și din pumnii în care strânge un mănunchi de foi, rupte din cine știe ce carte. Omul legii aproape că îl încalecă, pregătindu-și bastonul pentru o lovitură decisivă, dar imobilizatul reușește, printr-o răsucire abilă și o lovitură de cot în vintre, să îl respingă. Se ridică anevoie în picioare, uitându-se buimac în jur, la clădirile joase care împrejmuiesc piața, la cei câțiva oameni adunați pe la colțuri de stradă, să caște gura. Puținii trecători se trag deoparte melițând neîncetat din buze, ferindu-se din calea unui om despre care sunt siguri că va fi redus la Zero. Poate din teama de a nu scădea ei înșiși, poate din teama de a nu fi luați de complici. Cine știe?

          Un alt supraveghetor, înarmat cu o pușcă, apare după colț. Ridică arma pe umăr, țintește și bărbatul cade moale în brațele primului. Foile, îndoite, murdare de tuș, îi scapă din mâini și se răspândesc care încotro, purtate de vânt. Un al treilea supraveghetor, apărut parcă de nicăieri, se repede după ele.

          Sunetului de pușcă îi răspunde bocănitul de baston al unuia dintre angajații cantinei. Amândurora le urmează liniștea.

          — Întoarceți-vă la mese, spune bărbatul dinăuntru și, în același timp, mi se pare că îl aud pe cel de-afară cerându-le curioșilor din piață să se întoarcă la treburile lor.

          Mă retrag de lângă geam cu numerele tremurându-mi pe buze. „O, +Infinit, adaugă-ne la adunarea ta și nu ne lăsa să cădem înspre Zero.” Paznicul 6! îmi eliberează brațul.

          — Mă duc înainte, să nu fi venit și pe la depozit vreun nebun de-ăsta. Nu știi cum îi apucă să dea foc tocmai acum, de serbare, să ne strice nouă bucuria.

          Îl petrec cu privirea până la ieșirea din cantină, apoi mă întorc la masa noastră și o curăț de toate dovezile unui dejun ratat. Pe spătarul scaunul, zăresc jacheta lui 6!. Dacă are un număr par de nasturi, îmi va merge bine. Pipăi fiecare bumb până dau de al 8-lea, apoi, înveselit, pun jacheta pe braț și părăsesc cantina.

          Pe bulevard, 2 cărucioare-cuști rulează încet, împinse de supraveghetori îmbrăcați în uniforme albe, cu bastoane și cătușe la brâu. În apropierea lor, trecătorii grăbiți încetinesc pasul, luându-și o expresie concentrată. Buzele li se mișcă mecanic în timp ce pașii îi poartă spre mijlocul pieței, unde Marele Abac așteaptă, clipocind din zecile de ochi colorați. Mă așez la coadă, privesc oamenii dinaintea mea – câți poartă roz, câți pantaloni, câți sunt copii – și sumele pare îmi confirmă, pentru a 12-a oară, că voi avea o zi bună. Când îmi vine rândul, pășesc pe preșul din cauciuc, îmi las capul pe spate și întind brațele în lături, ca lumina să mi se plimbe de 4 ori pe corp, scanându-mi țesuturile și pupila. Îmi mișc buzele încet, îndreptând o numărătoare scurtă către +Infinit, în timp ce ecranul mașinăriei se umple cu succesiuni neregulate de 0 și 1. Decodez limbajul sacru zâmbind – „Infinitul te adună”.

          Îmi iau dumicatul numeric dintr-o fantă a aparatului și pornesc, numărându-mi pașii, spre depozit.

         

          *

         

          Nu am mare lucru de făcut – doar să număr și să înseriez cărțile sosite ieri din cea mai recentă colonie. Ca în fiecare zi, de altfel. Contribui la statisticile oficiale, care anunță captura de maculatură făcută în ultimul timp: reviste, cărți, ziare…

          În hală este o liniște atât de densă încât aș putea să o mestec până mâine, dacă ar avea vreun gust. Toți colegii au profitat de campionatul programat pentru astă seară, luându-și ziua liberă pentru antrenament.

          Când ajung la a 120-a carte, îmi îngădui o pauză. Privesc cu atenție geamul mătuit al iluminatorului, să nu mă pândească cineva, apoi ascult zgomotele îndepărtate ale orașului, apoi ale clădirii. După ce mă conving că sunt absolut singur, îndrăznesc să deschid volumul din fața mea. N-ar trebui s-o fac, regulile sunt foarte stricte în privința asta, dar uneori nu mă pot abține de la o nouă numărătoare. Și nu poate fi fundamental greșit să văd conținutul unei cărți dacă îl folosesc pentru a ajunge la +Infinit, nu? Numărătoarea este sacră, cifrele purifică mintea.

          Îmi vâr degetele la nimereală printre pagini, plimbându-mi privirile peste litere, cuvinte, rânduri, înregistrându-le pe toate în adunarea către +Infinit. Sar pagina dacă întâlnesc poze sau desene menite să ilustreze înțelesul scriiturii. Cuvintele, mai cu seamă cele scrise, sunt sursa tuturor relelor din lume. Din ele au izbucnit minciuna, ura și războiul; au scindat lumea și apoi au distrus-o. Tot ele, cu trufia lor, mi-au ucis părinții.

          Tresar când aud pași pe coridor și azvârl cartea înapoi în ladă. Număr 5 bătăi de inimă în 3 secunde. Știu ce-ar zice supraveghetorii dacă m-ar prinde – sunt plătit să număr volumele, nu conținutul. După care m-ar târî încătușat spre cuști; sau poate mi-ar cere favoruri. Mă chircesc în scaun, numărând clipele de teroare. Oare m-o fi văzut careva prin luminator?

          Când se deschide ușa, contorul sare de 100. Știu că este 6!, însă tot am o strângere de inimă. Dacă între timp a trecut de partea supraveghetorilor?

          — Mai stai? îmi strigă din prag. Sau pot să încui?

          Mă străduiesc să-mi recapăt suflul și să-mi aduc vocea la un ton normal. Nu am făcut nimic rău, cartea am deschis-o din greșeală. Minciuna mă împunge ca minusul care te fură din adunare, târându-te către Zero, dar sunt hotărât să o folosesc, dacă va fi necesar.

          — Mai am de înseriat astea.

          6! îmi secondează privirea până la cele 2 lăzi nedesfăcute.

          — Păi, până acum ce-ai făcut? Știi ce zi este azi, oamenii au început deja să se adune în piață. Hai, strânge-ți lucrurile și mergem.

          Bate din picior 3 măsuri, apoi se desprinde de tocul ușii călcând greu podeaua. Trupul îi geme la fiecare pas, grăsimea de pe abdomen i se balansează pe sub cămașă în sus și în jos ca un balon suflat de vânt. Nu o să mai reziste mult în postul ăsta, deja gâfâie la fiecare mișcare. Campionatul de azi este singura lui șansă să promoveze pe un post care necesită mai puțină mișcare. Un post ca al meu.

          — Stai să le pun în cutii, îi zic.

          Se oprește lângă stiva de cărți înseriate, ridică gânditor o copertă, apoi o aruncă înapoi de parcă l-ar fi ars.

          — Abia peste 2 zile vin să le ridice, mai ai timp.

          Așez etichetele pe masa de lucru, pun cititorul de numere în dulap și închid memoratorul de buzunar.

          — Știi ce fac cu ele? întreabă 6!

          Ridic din umeri. Ce se întâmpla cu cărțile după ce ieșeau din depozit nu mă privea. Eu îmi fac datoria, le număr și le înseriez, mai departe…

          — Nici nu bănuiești, nu, că le păstrează. Gândește-te că aici sunt toate cunoștințele omenirii, toate informațiile de care au nevoie în caz că se întâmplă o catastrofă – date medicale, tratate de zoologie, studii sociale, tot ce are nevoie un popor ca să evolueze fără să piardă timp trecând prin etapele predecesorilor săi. Dacă nu cunoști greșelile altora, este foarte ușor să le repeți crezând că tu ești primul care le face.

          — Și la ce servesc dacă nimeni nu le poate citi?

          — Sunt câțiva care pot și au voie să o facă. Consilierii, de exemplu, citesc din toate cărțile alea și extrag de acolo învățăturile de care este nevoie. Numai că își pierd repede mințile din cauza atâtor cuvinte. Sunt înlocuiți frecvent.

          Gândul mă duce, fără să vreau, la bărbatul cu barbă pe care supraveghetorii l-au închis de dimineață în cușcă. Oare așa arată un consilier? Sau nefericitul ăla nu era decât un eretic, contaminat de amăgirea cuvintelor? Paznicul a renunțat să mai scotocească prin ladă și cântărește în palmă o carte, studiind-o cu un interes suspect, vecin cu blasfemia. Inima îmi bate mai repede cu 2 timpi când recunosc volumul pe care l-am aruncat mai devreme, când am auzit pașii apropiindu-se. Are coperta îndoită, astfel că o parte din prima pagină este expusă, cu un desen abstract, ca un colier, sau poate o înlănțuire de baloane în zbor. Bine măcar că nu-i văd titlul.

          — Ar trebui să te potolești, îmi spune 6!. Numărătoarea n-o să te salveze la infinit și nici dumicații numerici. Când o veni altul în locul meu…

          Dau din cap că am înțeles, iar el îmi face loc să ies, urmărindu-mi mișcările cu o privire grea. Încuie ușa după mine și, deși cunosc prea bine drumul spre zona de securitate, mă apucă de braț.

          — Sper să ne pice verde, spune când ajungem în dreptul aparatului.

          Mă dezbrac, îi întind hainele și urc pe platforma pivotantă. Un jet de raze roșii îmi inundă corpul timp de 4 secunde, scotocindu-mi măruntaiele după intoxicații cu metale, spori sau orice alte elemente care, transferate din hârtie în corpul uman, ar dăuna sănătății. În paralel, 6! îmi scotocește prin buzunare, căutând dumicații numerici pe care îi păstrez anume. Când razele se sting, îmi înapoiază hainele, mai ușoare cu câteva zeci de grame.

          — Verdele este o culoare foarte frumoasă.

          Îmbrac pantalonii, legănându-mă când pe un picior, când pe altul, câte 2 secunde pline de fiecare dată.

          — Toate culorile sunt frumoase când numeri, spun trăgându-mi cămașa peste cap. Important este să ne pice aceeași la amândoi.

          — Pică, am eu grijă de asta. Tu vezi-ți de partea ta. Și termină cu îmbrăcatul că altfel nu ne mai rămâne decât praful să-l numărăm. Și de ce să numeri praf, când poți să numeri perle?

          Ridic din umeri, nesigur de ce ar trebui să-i răspund. Perle am văzut doar în șiragul mamei. Erau roz și calde, puse la păstrare într-un săculeț din voal, apoi într-o cutie din lemn de trandafir, pentru ocazii deosebite. Mai târziu, au devenit cenușii și mi se sfărâmau în palmă când încercam să le număr înspre +Infinit. Apoi nu le-am mai simțit deloc, nu am mai știut nimic despre ele, nu le-am mai auzit numele rostit.

          6! îmi strânge brațul cu degete umede de nerăbdare.

          — Haide!

         

          *

         

          Ne alăturăm printre ultimii mulțimii adunate în piață. Un tânăr cu chipiu alb trece printre noi, împărțind brățări colorate. Se oprește în fața noastră, ne privește 2 clipe pe sub cozoroc, insistând o fracțiune în plus asupra lui 6!, și ne întinde banderole verzi. Paznicul mă bate pe umăr și-mi face cu ochiul.

          — Perle.

          O goarnă țiuie undeva de-asupra noastră, cerând liniște. Pe parii care se găsesc din loc în loc în piață coboară câteva monitoare. Numărul 1 clipește eclectic de trei ori, apoi locul îi este luat de 2, iar noi ne ridicăm capetele, împingând socoteala spre +Infinit.

          Apoi ecranele se înnegresc, anunțând începutul serbării. Din gurile suflantelor amplasate în colțurile pieței țâșnesc simultan baloane în culori vesele. Îmi înalț privirea spre cer, spre +Infinitul care veghează asupra mea, și încep să vânez prin varietatea de culori doar pe cea verde. Balon cu balon, numerele se adaugă întregului care mă va urca încă o dată pe podium, campion. Încerc să nu mă gândesc că de data aceasta va trebui să împart titlul cu 6!.

          Un grup de copii și-a făcut loc lângă mine și zbiară în cor numere, după instrucțiunile unei educatoare. Cei mai mulți dintre participanți îi ignoră sau se mulțumesc să le arunce priviri dezaprobatoare înainte să-și reia mișcările buzelor. Îmi dau seama că aceștia fac parte din categoria celor dezinteresați de serbare, prezenți doar din obligație. De obicei, am alte preocupări, n-am timp să-i observ, dar acum… Copiii au început să se fugărească printre picioarele noastre, hlizindu-se unii la alții și strigând numere fără nicio noimă.

          Mă uit după supraveghetori, deși știu că suntem prea mulți strânși la un loc pentru ca ei să poată interveni. În nouă ani, de când particip la sărbătoare, nu am auzit de vreun concurent eliminat pentru că vorbise. Nu scrie nicăieri, în niciun regulament, că trebuie să-ți ții gura închisă sau să păstrezi o liniște perfectă. De altfel, într-o adunare de peste 380 de oameni, câți am reușit să număr până acum, ar fi și imposibil – unul se mai mișcă, altul se mai scarpină, se tușește, se înjură când sunt călcați pe picioare. Și, desigur, se găsesc destui să se folosească de astfel de gesturi firești pentru a-și încurca vecinii. Dar să zbiere cineva, și încă în cor? Asta este ceva nou.

          Întâlnesc ochii educatoarei – mai verzi ca baloanele înălțate în aer, deasupra noastră, iar în ei joacă o lumină ghidușă. Arăt spre copiii zgomotoși.

          — Ar trebui să-i ții mai din scurt, din cauza lor am pierdut șirul, îi spun și știu încă de la primul cuvânt că în fața ei pierdusem mai mult decât atât.

          — Ce vină au ei pentru ceva ce ai pierdut tu? Dacă te concentrai, nici nu-i auzeai.

          Are o voce blândă, dar fermă. Are și dreptate. Un numărător conștiincios nu se lasă distras indiferent ce s-ar întâmpla în jurul lui. Totuși.

          — Cum să mă concentrez când îmi țipă în urechi? Urlă de parc-ar fi alarme, nu copii!

          — Sunt orfani. Mulți dintre ei sunt la primul lor campionat.

          Mulți dintre neastâmpărații care se zbenguie în jurul nostru abia ajung până la șoldul femeii.

          — Nu-i cam devreme? Cred că nici număratul până la 50 nu-l știu.

          — Ce prilej mai bun au să-l învețe ca sărbătoarea în cinstea lui +Infinit?

          — Și cu asta împuști doi iepuri dintr-o lovitură, căci îi sabotezi și pe singurii concurenți cu șanse de câștig.

          Ea clatină din cap zâmbind.

          — A, de-asta ți-era ție? Că pierzi marele titlu? Trebuia să zici de la început și îți spuneam totalul.

          Fac ochii mari.

          — Râzi de mine.

          — Deloc, spune uitându-se la brățara mea verde. 720. Numără-le dacă nu mă crezi!

          — Ce crezi că făceam până să apari tu, cu puștii tăi neastâmpărați?

          Îi întorc spatele, încercând să-mi amintesc unde rămăsesem, deși știu că nu are vreun rost. Cât am vorbit cu ea, am ratat mare parte dintre baloanele ieșite din suflantă. Am ratat și ocazia de a a-mi păstra titlul de campion, și acoperirea lui 6!. Totuși, nu pot renunța, trebuie să continui, să mă curăț de răul cuvintelor auzite și rostite. Și câte am schimbat cu femeia aia.

          — Spune-mi că nu le numeri pe bune, îmi șoptește ea.

          Stă în spatele meu. Nu lipită de mine, dar corpul ei împrăștie atâta căldură, încât mă mir când îmi cobor privirea și nu-i văd brațele încolăcindu-mi pieptul. Mă întorc mai mult ca să alung viziunea aceea nerealistă, inexactă, care l-ar mâhni pe +Infinit.

          — Există și un alt fel de a număra?

          — Ți-am spus deja câte sunt, de ce-ți mai pierzi vremea? Să mă verifici? N-ai cum, ai rămas în urmă.

          O privesc cu mai multă atenție, înregistrându-i statura minionă, trăsăturile fine, cu buze ușor depărtate, parcă pregătite să zâmbească, gestul delicat prin care-și atinge vârful nasului cu degetele. Să fie oare un supraveghetor sub acoperire? Îmi aleg cu grijă cuvintele.

          — De unde știi?

          — Eu le-am pregătit. Împreună cu ei.

          Își petrece brațele pe după umerii unei fetițe și, fără niciun alt cuvânt, se pierd amândouă în mulțimea de numărători, urmate îndată de ceilalți copii zgomotoși. Ba chiar unul dintre ei se întoarce și-mi arată limba.

          Restul competiției trece pe lângă mine ca baloanele în zbor și mă dezmeticesc abia când omul cu chipiu alb se îndreaptă spre mine zâmbind dintr-un colț al gurii.

          — Ce zici, câștigi campionatul sau îi mai lași și pe alții?

          — 720, spun pe negândite, surprinzând privirea lui 6! ațintită pe buzele mele.

         

          *

         

          Când ies din cantină, aproape că mă ciocnesc de ea, cea mai verde pereche de ochi. Este singură, fără copiii aceia gălăgioși, iar liniștea se țese ciudat în jurul ei. Singura. Unica. Una. Râde când mă recunoaște. Râde și își râcâie cu vârfurile degetelor nasul.

          — Ei, am avut dreptate?

          Număr până la 8, să-mi recapăt răsuflarea. Oare încearcă să obțină ceva de la mine sau este doar prietenoasă?

          — Deci n-ai stat până la final, să mă vezi primind Balonul.

          — Din păcate… a trebuit să duc copiii înapoi, deveniseră prea agitați și abia mă mai înțelegeam cu ei.

          — Ce bine ar fi fost dacă ai fi făcut asta cu câteva minute mai devreme…

          — Azi n-am fi știut unul de altul. Îmi zâmbește. Oricum, am auzit că a trebuit să împarți trofeul.

          Așa zice regulamentul, că premiul se împarte între toți cei care au numărat corect, dar 6! a avut bunătatea să-mi cedeze partea lui. Cred și eu, după câte făcusem pentru el…

          — Și jumătatea care îmi revine, s-o fac pe din două cu tine.

          — Decât așa puțin, mai bine deloc.

          Tăcem amândoi, fiecare cu numerele lui. Când ajung la 24, ea îmi atinge cotul.

          — Vrei să măsurăm câțiva pași împreună? Știu un loc bun.

          O urmez năuc, sărind din cifră în cifră, de la dalele pe care pășesc eu la cele pe care pășește ea, de la oamenii care trec pe lângă noi, la cei pe lângă care trecem, de la supraveghetori la muncitori. Iar ea vorbește, vorbește, de parcă ar fi făcută numai din cuvinte, ispita cu ochii verzi. Mă conduce printr-o poartă mare, într-o curte cu vegetație sălbatică. Printre tufișuri, zăresc mese colorate și pânze legate cu sfori de trunchiurile copacilor. 5 dintre ele sunt ocupate, văd vârfurile pantofilor testând timid, legănat, drumul spre +Infinit.

          — Ce este aici? întreb, deși răspunsul ar putea fi evident. Nimeni nu stă cu fața spre nori degeaba.

          — Nu pot să cred că nu știi. Ești multiplu campion-Balon și nu ai auzit măcar despre clubul de numărat? Unde te antrenezi, sub pământ, cu viermii?

          — Poți spune și așa, hala în care lucrez nu are iluminat natural.

          Una râde, cu capul dat pe spate, iar soarele îi lucește pe gât ca un colier.

          — Atunci sigur o să te simți în largul tău în locul ăsta. Natură și numere naturale. Aici vin cu cei mici pentru aplicații aritmetice – avem copaci, flori, frunze și insecte drăgălașe, niciunul nu se plânge de plictiseală. Și îmi place și mie. Este atât de mult verde… poate vii și…

          De la o masă, 2 bătrâne îmbrăcate în fâșuri roz ne aruncă o căutătură urâtă. Îmi fac curaj și strâng mâna Unei, curmându-i fraza la jumătate, cu invitația doar pe jumătate rostită.

          — Cred că ar trebui să vorbim mai puțin și mai încet. Pe unii îi deranjează.

          — Și ce dacă? Nu de aia avem gură, ca să vorbim?

          Gură avem pentru numărat, i-aș fi răspuns în orice alt context, dar ea zâmbește într-un fel asupra căruia matematica nu are nicio putere. Înțeleg că există și alt mod de a o contrazice. Îmi apropii buzele de ale ei într-un sărut de 1, 2, 3…

          Simt o ciupitură pe braț.

          — Închide ochii și lasă numerele! îmi șoptește Una.

         

          *

          — Spune-mi o poveste.

          Stăm îmbrățișați pe una dintre cârpele acelea întinse între doi copaci. Ceafa ei îmi apasă pe umăr, îmi ia 2 secunde să mă ridic într-o rână fără s-o lovesc. Ea se încruntă când cârpa se clatină sub noi, pârâind.

          — Stai locului, să nu ne răsturnăm!

          — Ce fel de… spun ignorându-i sfatul.

          Nu-mi place cuvântul și evit pe cât posibil să-l rostesc sau să ascult discuțiile în care este folosit. Ca să fiu sincer, niciun cuvânt nu-mi place, dar acesta mi se pare de-a dreptul odios, căci le cuprinde pe toate celelalte, cu tot ce este mai nociv în ele. Povestea este o doar plăsmuire a trecutului, nimic din ce se spune în ea nu reprezintă adevărul sau calea cea neabătută spre +Infinit. Dimpotrivă, ea te abate spre hățișul cuvintelor, al sensurilor și simbolurilor ascunse, al subtilităților corupte, îndepărtându-te astfel de numărătoarea sacră, de concret și simplu.

          — A ta, spune Una. Cu ce te ocupi, de unde vii?

          — Nu cred că am una. Am crescut la cămin și acum lucrez într-un depozit de maculatură.

          De aproape, ochii ei, măriți brusc, par turcoaz. Renunță să-și mai scarpine nasul al cărui vârf a căpătat deja o nuanță roz, de floare.

          — Cum să nu? Nu oricine primește așa post. Ia, spune, cu ce i-ai impresionat?

          — Am câștigat 7 ani la rând sărbătoarea de numărat. Sunt bun… cred.

          Una ridică dintr-o sprânceană.

          — Așa puțin trebuie ca să prinzi un post de numărător? Nu te uita așa la mine, aș putea să ți-l fur într-o zi, dacă se schimbă regulamentul și organizatorii au voie să participe la numărătoarea.

          Râdem împreună, doi complici la ceva ce încă nu pot numi. Înșelătorie? Minciună? Iubire?

          — Aveți și cărți acolo? mă întreabă după 12 secunde, când râsul s-a stins deja.

          — Cărți, reviste, acte… tot ce este mai nociv pentru o societate. Eu le aloc seriile.

          — Trebuie să fie tare interesant. Să atingi toate copertele alea vechi, să simți sub degete paginile, literele, praful și să te întrebi ce alte mâini le-au mai atins înaintea ta, cum erau oamenii aceia, dacă erau tineri, bătrâni, fericiți, sau…

          — Ajunge, Una, nu mai rosti un cuvânt în plus. Să știi că nu se întâmplă deloc așa, sunt doar scornelile invidioșilor slabi la aritmetică. Nu deschidem, nu ne gândim la cine le-a citit înainte, nu ne facem scenarii, noi numărăm.

          — Doar atât? Ești norocos să ai acces la informație.

          — Statistică pură. De unde crezi că vin toate datele despre materialele confiscate din noile regiuni pe care le difuzează la știri?

          Una ridică din umeri, surpriza ivindu-i-se pe chip.

          — De la tine? Ești grozav, iubire.

          — Crezi?

          Îmi cuprinde obrajii în palme, trăgându-mă înapoi spre patul de pânză. Răsuflarea ei îmi gâdilă buzele.

          — Cu tot Infinitul din mine. Nu oricine se bucură de asemenea încredere ca să fie lăsat în preajma unor cărți.

          Își coboară privirea, iar eu îmi închipui că acum se gândește la nebunii aceia, la cei care mai apar din când în când la colț de stradă, aruncând foi tipărite și recitând versuri compromițătoare.

          — Trebuie să fii cu adevărat remarcabil, sunt sigură că ești, adaugă privindu-mă brusc în ochi de parcă ar fi putut citi în ei vreo calitate pe care eu nu mi-aș putea-o descoperi vreodată de unul singur. Ai o aură deosebită, o personalitate plăcută, copiii ar fi tare bucuroși să te cunoască.

          Ridic din umeri, ascunzându-mi în spatele gestului toată oroarea pe care o simt la gândul unei revederi cu acei puști gălăgioși care aproape mi-au compromis titlul în timpul serbării. Noroc cu Una, mare noroc cu ea.

          — Nu știu ce să zic… nu prea mă descurc cu copiii, cred că am stat prea mult printre ei la orfelinat.

          — Ești tu modest. O să-i cucerești la fel de natural cum m-ai cucerit și pe mine. Pe câte cărți care îți pică în mână, bănuiesc că știi o groază de povești, din cele adevărate, cum ne citeau părinții noștri când eram mici, mici.

          — Cum aș putea? Nu este permis să deschidem cărțile.

          — Și nu ești niciodată curios să afli ce scrie în ele, de sunt atât de periculoase pentru noi? Nici măcar un pic?

          — Ar avea rost? Nu știu să citesc decât numere.

          Ea se ridică pe marginea pânzei, obligându-mă să fac același lucru pentru a nu ne răsturna. Se lipește de mine, cuibărindu-și obrazul în scobitura umărului meu.

          — Păcat. Ai fi legat un colier de perle din ce se află prin cutiile alea…

          Îi sărut fruntea.

          — Tu ești colierul meu de perle.

          Una pufnește în râs și 2 bătrâne în fâșuri roz, atrase de hohotele iubitei mele, se opresc din mersul lor legănat să ne privească.

         

          *

         

          Stăm amândoi pe bancă, urmărind cum copiii se fugăresc prin spațiul verde, se strigă unii pe alții, își fac semne, râd, apoi când ne simt nemulțumiți de purtarea lor se întorc spășiți la număratul de petale, frunze, gâze și alte frânturi de natură. Nu vorbim. Nu pentru că n-am ști ce să ne spunem, ci pentru că orfelinii, chiar și de la 4 metri distanță, prind fiecare cuvânt. Ne mulțumim să ne aruncăm pe furiș câte o privire, scurte declarații de iubire dezbrăcate de primejdia vorbelor. În tăcere poți să numeri oricât, chiar și să îl întâlnești pe +Infinit.

          Una dintre fetițe, cea cu 12 buline roz pe rochie, vine spre noi smiorcăind.

          — Mai stăm mult? Ai zis că ne întoarcem la cămin.

          — Cât numeri până la 100, îi spune Una, oferindu-i același zâmbet proaspăt cu care m-a răsfățat pe mine adineauri.

          Răspunsul ei însă nu este satisfăcător, copila insistă, ridicând vocea. Oamenii se opresc din treburile lor ca să se uite curioși la noi.

          — Aveți nevoie de ajutor? întreabă o bătrână îmbrăcată într-un fâș roz. Îi putem număra fluturi, adaugă arătând-o pe însoțitoarea ei care, după haine, pare a-i fi soră geamănă.

          Una zâmbește stânjenită, cuprinzând cu brațul umerii copilei.

          — Mulțumim, dar ne descurcăm. Numărăm dale în drum spre cămin. E bine așa, drăguță?

          Fetița scutură din cap suspinând. Mă aplec pe genunchi, lângă ea.

          — Ce-i, micuțo, ce te supără?

          12-Buline își șterge nasul cu dosul palmei, privind înciudată iarba pe care picioarele ei o bătătoresc fără milă.

          — Povestea mea. Mi-au luat-o… Unde au dus-o?

          Număr până la 4. Oare am auzit bine? Chipul uimit al bătrânei băgăcioase îmi confirmă că da.

          Nepăsătoare la privirile curioșilor, Una ia copila în brațe și îi lipește capul de pieptul ei. Îi șoptește în păr, iar fata se liniștește și tace. Pare că a adormit, iar curioșii se îndepărtează șoptind la rândul lor. Tensiunea, însă, rămâne cu noi. În mine și în sutele de numere pe care le-am adunat de când 12-Buline a venit spre noi plângând.

          — Despre ce vorbea?

          Înainte să îmi răspundă, Una se asigură că fetița s-a liniștit. O strânge mai aprig la piept și-i dezmiardă părul în timp ce-mi șoptește peste capul ei:

          — Avea o carte cu povești ilustrate pe care i-au luat-o când au adus-o la cămin.

          Încerc să zâmbesc. Toți am pierdut câte ceva, unii cărți, alții perle.

          — O să uite, spun. Toți uităm, în timp.

          Una își trece mâna prin părul fetiței.

          — Dar cu ce preț, cu câte sacrificii? Biata copilă, ruptă de familie și înstrăinată. Pentru ea, cartea aia cu povești era tot ce-i mai amintea de viața de dinainte.

          — Atunci e mai bine că i-au luat-o. Amintirile păstrează prea multe cuvinte.

          — Biblioteci întregi.

          — Depozite, mai degrabă, le închizi în cutii și lași praful să se aștearnă deasupra.

          — Asta faceți voi acolo? Lăsați istoria unui popor să cadă uitării?

          Privesc alarmat spre fetița care încă mai suspină în brațele ei, spre ceilalți copii, încercând să primească răsfăț de la cele 2 bătrâne în fâșuri roz, spre trecătorii preocupați de propriile socoteli. Oare este înțelept din partea noastră să vorbim despre asta? Și nu doar acum…

          — Nu știu ce se întâmplă cu cărțile după ce le număr. O dată la 3 zile, supraveghetorii le încarcă în cărucioare și le duc de-acolo.

          — Le pun pe foc?

          — Nu, spun după 1 secundă de gândire, nu cred că le distrug, altfel ce rost ar mai avea să le înseriez? Fac o pauză cât număr până la 6, apoi, încurajat de indiferența celor din jur, răspund întrebării din ochii Unei. Eu cred că le păstrează într-o arhivă, undeva unde să nu știe nimeni de ele.

          — De ce? Conținutul lor este primejdios.

          — Pentru exemplele care se află acolo, între coperți, presupun.

          — Asta ai aflat-o din cărțile alea pe care n-ai voie să le deschizi?

          Nu apuc să mă gândesc la un răspuns. 12-Buline își ridică fruntea de pe pieptul Unei și mă țintuiește cu ochi strălucitori, de febră.

          — Unde e povestea mea? Ce ai făcut cu ea?

         

          *

          — Oare îți cer prea mult?

          Buzele ei mi se îndepărtează de ureche, răsuflarea caldă îmi mângâie pentru o ultimă dată obrazul, apoi îi întâlnesc privirea încordată, de parcă ar căuta să-mi pătrundă până în adâncul minții și să-mi găsească acolo răspunsul pe care îl caută.

          Oricine ne-ar vedea ar crede într-o nevinovată declarație de dragoste și e de 1000 de ori mai bine așa decât să bănuiască măcar adevărul.

          — Nu este vorba despre cât, ci despre ce.

          — Pentru ea, nu pentru mine. Gândește-te că de atâtea zile zace la pat fără să știm măcar ce are.

          — 4, zic. Sunt 4 zile.

          — Și febra nu-i scade cu niciun chip. Câte pastile i-am dat, câți medici au consultat-o, câte comprese și băi și…

          Vocea i se frânge într-un hohot scurt, iar ea își acoperă ochii cu palmele, ferindu-se parcă de mine. Mă grăbesc să o cuprind în brațe înainte ca ea să izbucnească în plâns. De când 12-Buline s-a îmbolnăvit, Una nu face altceva decât să plângă. Asta când nu îmi cere să caut prin lăzile cu documente confiscate cartea după care fetița strigă chiar și în delirul febrei.

          — Un singur lucru nu am încercat, șoptește Una, iar regretul din cuvintele ei este atât de adânc încât lacrimile ei îmi îngheață pe umeri.

          — Te rog, nu…

          — Eu te rog. Ajut-o să se facă bine.

          Încearcă să-mi cuprindă obrajii în palme, însă îi prind încheieturile delicate și i le cobor ușor, adunându-le la pieptul meu.

          — Cum? Cum ar putea s-o vindece o… Îmi mușc buzele, să nu rostesc cuvântul vrăjmaș. Nici măcar nu știe să citească.

          — Știu eu, încă n-am uitat.

          Fac un pas înapoi, îngrozit de mărturisirea femeii pe care o iubesc până la +Infinit.

          — Asta-i otravă, nu medicament.

          — Dacă de otravă are nevoie ca să fie un copil vesel, sănătos, atunci las-o să guste din ea.

          — Tot degeaba. Și dacă aș putea s-o fac, n-aș reuși. Nu știu după ce să mă uit.

          Una îmi zâmbește complice, apoi scoate din buzunarul rochiei un șervețel parfumat.

          — Se rezolvă.

          Îmi tamponează cu blândețe obrazul, de parcă sărutul de mai devreme ar fi lăsat urme vizibile, indecente, apoi îmi îndeasă șervețelul în pumn.

          — Păstrează-l pentru mai târziu, când ajungi în modul.

         

          *

         

          Doi șerpi vărgați, cu abdomenele umflate de parcă fiecare a înghițit câte un 6!, uniți în dreptul capetelor și al cozilor. Unul este verde, altul roz, probabil un cuplu.

          Desenul pare trasat de mâna neexersată unui copil, ceea ce mă face să cred că nu îl redă decât într-o foarte mică măsură pe cel original. În ultimele zile, zorit de veștile tot mai pesimiste pe care mi le-a adus Una, dar și de apropiata avansare a lui 6!, l-am tot examinat pe sub masă, ferit de privirile colegilor, până când șerpii au început să se destrame, din ei nemairămânând decât două pete colorate. Tot degeaba. Nu găsesc nimic care să-i semene, fie și pe departe.

          — Noi plecăm. Vii și tu?

          Cei doi colegi de hală sunt deja în picioare, cu puloverele pe braț și instrumentele de înseriere așezate ordonat pe birouri. Îmi dau seama că programul s-a sfârșit, iar curând 6! va veni să încuie ușa halei pentru ultima dată în cariera lui. De mâine, altcineva îi va lua locul, un băiat slab, supt la față, novice zelos și necruțător cu abaterile, ca toți începătorii dornici să se afirme.

          — Mai stau puțin, strig când cei doi sunt deja la ieșire, iar ei pleacă fără să mai privească în urmă.

          Mai bine. Mă reped la cutiile pe care le-au înseriat în timpul zilei, încă nesigilate, și încep să cotrobăi printre cartoanele vechi, întărite de murdăria lăsată de nenumăratele degete care le-au atins, stârnind mici vălătuci de praf. Privirea și mâinile îmi rătăcesc peste cotoare roase, peste pagini îngălbenite, peste litere colorate, peste imagini fanteziste, până când se opresc asupra unui volum cu coperți cartonate, împodobite cu șerpi ce încolăcesc cupe de largi, cu picioare fine. Răsfoiesc cartea, descoperind câteva poze neclare ale unor obiecte și ființe necunoscute, multe cuvinte înșirate pe două coloane, dar și numere, uneori chiar coloane întregi. Destule cât să-mi dea curaj. Rup atâtea pagini câte pot ține în pumn și le strecor în buzunarul interior al puloverului.

          Sper doar că 6! nu a uitat cine a împărțit podiumul cu el, înlesnindu-i promovarea.

         

          *

         

          Când mă apropii, cu cele 8 baloane colorate legănându-mi-se deasupra capului, Una pufnește în râs.

          — Pe-astea de unde le ai?

          Îi fac cu ochiul, deși inima îmi urlă în piept.

          — Le-am câștigat. Mă rog, nu pe toate, jumătate din cel verde îți aparține. Uite, ți-l ofer.

          Mă privește neîncrezătoare în timp ce apucă șnurul balonului. Totuși îmi sare în brațe. O strâng la piept, șoptindu-i în păr secretul ascuns în interiotul baloonuluise mai află înăuntru ????.

          Peste creștetul ei zăresc 2 capete cărunte, pe jumătate acoperite de glugi din fâș roz, ițindu-se de după tufișuri. Dintr-odată simt cum, pe lângă teama ce-mi zgândăre stomacul, se strecoară o altă spaimă, una aspră și sfărâmicioasă ca perlele arse, la gândul că babetele acelea prea au fost peste tot pe unde am fost și noi, pândind fiecare gest, înregistrând fiecare cuvânt. Încerc să nu mă gândesc la consecințele pe care fapta mea le-ar avea asupra Unei și a copiilor. În definitiv, ei nu au nicio vină, ei nu au trăit niciodată revelația numerelor, nici în fața Marelui Abac, nici la clubul de numărat, nici în timpul serbărilor, așa cum am trăit-o eu în fiecare zi în hala cu maculatură, adunând literele interzise. Trag cu ochiul spre balonul verde, conștient că nu l-aș putea cere înapoi, dar nici nu i l-aș putea refuza, dacă aș fi vreodată nevoit să-mi repet gestul, că altă cale nu este decât să-mi recunosc slăbiciunea în fața cuvintelor ei și să mă las scăzut. Când greșești drumul spre +Infinit, n-ai altă cale decât să te întorci la Zero și să o iei de la capăt.

          Mă desprind încet din îmbrățișare.

          — Învaț-o să uite. Uită și tu. Astea sunt pentru copii, spun cu voce tare, fermă, făcându-le pe cele 2 bătrâne să tresară în ascunzătoarea lor.

          Îi întind Unei celelalte 7 baloane, o sărut pe frunte, apoi mă îndepărtez înainte ca ea să mă poată opri. O mai privesc o dată din mers, ea a rămas pe loc, strângând în pumn sforile. Baloanele îi flutură deasupra capului, verzi, roz, albastre, roșii, mov, ca în ziua în care ne-am cunoscut.

          Număr tot drumul până la modul, însă nici dalele, nici pomii, nici culorile din hainele trecătorilor nu mă calmează. Târziu descopăr în memorie numerele de care am nevoie. Prima carte, cu coperți verzi, apoi a doua, lipită de ea; dedesubt, pe raft, altele. Biblioteca părinților. O străbat cu ochii până la epuizare și de fiecare dată obțin același număr par. O să fie bine.

          Aprind un băț de chibrit, aștept focul să mistuie hârtia care nu n-a mai încăput în balon, apoi ies în bulevard, unde supraveghetorii își plimbă cuștile pe roți. Îmi ia exact 2 secunde să mă arunc înaintea lor. Lor le este suficientă 1 singură să mă trântească la pământ și să-mi pună cătușele. Una. Ghinion.

         

          *

         

          În fața mea stă un bărbat în uniformă albă. Chipul colțuros, cu maxilare încordate, i se contorsionează pe tăblia din aluminiu a mesei. Degete lui scurte împung cartea deschisă dinaintea mea, ciufulind cotoarele de hârtie rămase între pagini, martori la crima pe care am săvârșit-o.

          — Explică!

          Este singurul cuvânt pe care mi-l adresează, fără excepție, la intervale exacte, egale, de câte 36 de secunde.

          Închid ochii, căutând în numere puterea de care am nevoie în fața puhoiului de cuvintele care mi se îngrămădesc în cap, fiecare cerându-și dreptul de a fi rostite mai întâi. Pe celelalte, cele nenăscute încă, le simt zvârcolindu-mi-se în stomac, așteptând nerăbdătoare să deschid gura, să le las pe surorile lor mai vechi să iasă în lume, pentru ca ele să le poată lua locul.

          — N-am putut altfel.

          Tac și următoarele cuvinte îmi atârnă de vârful limbii ca de pe buza unei prăpăstii. Îmi încleștez fălcile și le înghit unul câte unul, ținând o nouă socoteală. Cuvintele sunt minciună, cuvintele sunt amăgire…

          Bărbatul în alb lovește de câteva ori cu degetul în tăblia mesei. Sunetul care îi iese din piele la contactul cu metalul are o rezonanță seacă, de ușă trântită.

          — Continuă.

          — Nu știu, am simțit așa, un impuls în ziua aceea. Eram în hală singur, mă prinsese sfârșitul programului acolo și voiam să plec spre casă, dar m-am împiedicat de una dintre cutiile pregătite pentru sigilare și am răsturnat-o. Când am dat să o ridic, a căzut cartea asta, deschisă așa, ca acum.

          — Și?

          — M-am uitat. Erau poze, puțin scris, dar și numere. Am dat câteva pagini…

          — Deși cunoști că un asemenea act este interzis în toate regulamentele?

          — Absolut. La asta mă și gândeam când mă uitam pe paginile alea, că este greșit ce fac, dar în același timp toate numerele alea… atât de multe… nu puteau fi acolo dacă acea carte era cu adevărat dăunătoare, nu? Numerele purifică. Nu?

          Mă uit la bărbatul în uniformă albă și chipul lui mi se pare tot mai încrâncenat. Sigur, el este aici pentru întrebări, nu pentru răspunsuri.

          — Apoi?

          — Cum vedeți, am rupt câteva foi.

          — De ce? Puteai să iei cartea cu totul.

          — Imposibil, m-ar fi prins dacă încercam să o scot din hală.

          Sau l-aș fi pus pe 6! în situația de a alege între două rele: să se comporte ca și cum n-ar fi văzut nimic, făcându-mi astfel o ultimă favoare înainte de a-și lua în primire postul de supraveghetor, sau să îmi denunțe intenția. Cred că, în final, oricare ar fi fost soluția, tot ar fi ajuns s-o regrete.

          — Un paznic bun te-ar fi prins și dacă luai un fir de praf dintr-o carte. Un prieten doar ar fi închis ochii până când ai fi plecat cu o ladă întreagă.

          — Paznicul nu e prietenul meu.

          O sclipire luminează chipul bărbatului.

          — Normal, altfel nu te fereai de el. Dar domnișoara de la club, educatoarea?

          Fac un efort pentru a-i susține privirea gravă, a cărei semnificație îmi rămâne necunoscută.

          — Ne iubim. E ceva greșit?

          — Dimpotrivă. Eram doar curios. Știi, bănuiesc că fapta ta nu va scăpa nepedepsită. Asta înseamnă că, o perioadă, până când îl vei atinge pe Zero și vei începe să crești din nou, nu-ți vei mai vedea educatoarea.

          — Știu.

          — Este posibil ca ea nici să nu te aștepte să te întorci.

          Îl aprob pe muțește. Și nu știu dacă din cauza căldurii din zâmbetul Unei, care ar fi păcat să se irosească în singurătate, sau din cauza a ceea ce mă aștepta pe mine, a perioadei de ispășire, de reconstrucție, care mi-ar putea lua prea mult timp, poate chiar tot timpul pe care-l mai aveam.

          — Și, cu toate astea, te-ai predat, spune bărbatul.

          — Trebuia, nu aș fi avut liniște altfel. M-am îndepărtat de +Infinit, i-am trădat încrederea pe care mi-a arătat-o.

          — Și focul?

          — Mi-a fost rușine de ce-am făcut, am vrut să-mi șterg urmele.

          Bărbatul închide cartea cu un pocnet care mă face să tresar, apoi îl cheamă pe unul dintre supraveghetorii care așteptau pe margine.

          — Am terminat aici. Condu-l, te rog!

          Supraveghetorul mă apucă de braț, obligându-mă să mă ridic în picioare de pe scaunul care se clatină din pricina smuciturii, și să-l urmez.

         

          *

         

          Ușa se închide în spatele meu cu un zgomot alb. Camera este mică, pătrată, fără nicio altă piesă de mobilier în afara unei buturugi scobite pe dinăuntru, din care ies mirosuri rele pentru stomac. Alunec pe podea, în colțul opus, și îmi îmbrățișez pieptul prin brațele cămășii, ținându-mi răsuflarea. Capul încă îmi vuiește de gânduri, zvâcnetul din urechi este departe de a se fi potolit, iar inima îmi bate cu asemenea furie încât îi simt bătăile în tălpi. Chiar am făcut asta, am lăsat cuvintele să mă fure, cu înțelesurile lor amăgitoare, din îmbrățișarea lui +Infinit, să mă tragă în jos, să mă micșoreze până la Zero?

         

         

          *

         

          110, 111, 1000… Odată cu numerele, și camera să schimbă. Se lungește, se înalță, se umple cu mobilă, pe pereții înalți joacă lumini neobosite. Un băiat stă în mijloc, aprinzând bețe de chibrit. Lângă el, biblioteca arde, flăcările urcă pe coperțile cărților până în tavan, coborând apoi pe tapetul cu flori de mai spre uși și ferestre. Îl strâng în cercul lor. Băiatul nu are decât să strige, să se zbată și într-un sfârșit să se chircească tușind într-un colț. Atunci apare tăticul, cu fața acoperită de un prosop ud, sărind prin flăcări ca un arc. Își înșfacă puiul de subsuori, îl ține strâns în brațele lui puternice, lipindu-și-l ca pe o inimă de piept, și îl scoate afară, în aerul răcoros al nopții care îl face să se clatine. Slăbiciunea lui durează o clipă doar, cât să-și lase fiul pe gazon și să-și potrivească prosopul peste nas și gură. Se repede înapoi, în casă, strigând-o pe mămica.

          Curând, strigătul lui se preface în noapte, în lemn luptând cu flăcările, în casa luminoasă ca o cometă. Băiatului, rămas singur, încă mai strângând în mâini chibriturile, nu-i rămâne decât să aștepte ca tatăl să se întoarcă. Se așază în fund pe iarbă și numără – clipele scurse de la plecarea tăticului, cele de la sosirea ambulanței, a mașinii de pompieri, a bărbaților îmbrăcați în alb care îi puneau întrebări, în timp ce alții, mereu alții, se luptau cu vâlvătăile scuipate din casă, aruncând pe ele spumă și nisip. De fapt, de asta era focul, nu? De asta ardea biblioteca familiei, ca el să poată număra în pace, spre +Infinit, nedistras de cuvintele acelea ascunse între coperți, pe care părinții încercau să i le vâre cu de-a sila în cap.

          Mai târziu, mult mai târziu, privește cearșafurile albe sub care auzise că dorm mămica și tăticul. Nimeni nu-i dă voie să le ridice, oricât s-ar ruga de bărbații mânjiți de funingine care forfotesc în jurul lui. Un supraveghetor îl cuprinde pe după umeri, ghidându-l spre o cușcă pe roți parcată pe marginea peluzei. Înainte să-l închidă înăuntru, îl mângâie pe creștet și îi întinde un șirag de perle mâncate de funingine.

          — Numără, copile, +Infinit te cuprinde în adunarea lui.

         

Cezarina Anghilac

Cezarina Anghilac

Cezarina Anghilac (Alina Cezarina Nicolae) s-a născut pe 27 septembrie la Mangalia. A studiat sociologia şi antropologia în cadrul Universităţii din Bucureşti, iar în prezent lucrează în marketing. A debutat în Revista de Suspans cu povestirea „Un peşte pentru Spuf”.

More Posts