GSF 79 banner01-650

          Da, știu, sunt celebru. Cu siguranță mulți mă invidiază, dar habar n-au ce înseamnă cu adevărat să fii star de cinema. Fiindcă da, asta sunt, o vedetă de film la Hollywood. Mai precis, am rolul principal într-un serial de succes, difuzat în tot sistemul solar.

          După cum bine știți, am fost remarcat încă de la începutul carierei mele de actor pentru că, acesta-i adevărul, sunt un bărbat frumos: ochi albaștri ca cerul senin de primăvară, buze senzuale ca o căpșună coaptă timpuriu, corp atletic de Adonis. Și modest pe deasupra. Însă după ce s-a dezvoltat tehnica 4D Home Cinema, viața mea a devenit un coșmar. Nici nu vreau să-mi imaginez ce pățește holograma mea pe poziția „pauză” în dormitorul fanelor care-mi lasă mesaje umede pe rețelele de socializare.

          Desigur, bărbații cred că fabulez, că mă dau mare. Câți nu și-ar dori să fie în locul meu acum? În capul lor, își spun: bani, mașini, femei, distracții, vacanțe exotice, wow, asta da viață! Iar eu le-o întorc: nu vreți să facem schimb de vieți măcar pentru o zi? O zi în care să am și eu parte de liniște, să trec neobservat, să mă bucur de plăcerile simple ale unui om normal?

          Tot nu mă credeți, nu- i așa? Atunci am să vă descriu ce am pățit în ultimele două săptămâni…

          Staff-ul de publicitate mă anunțase că trebuia să promovez următorul sezon, asta însemnând să fac o călătorie în spațiu. Fix în perioada mea de concediu. Desigur, eram plătit suplimentar, dar plănuisem în prealabil să plec cu soția în Hawaii deoarece, recunosc, sunt un tip mai de „modă veche”. Degeaba am ripostat motivând că am rău de înălțime, rău de imponderabilitate, rău de spații închise, rău de castraveții murați, orice „rău” mi-a trecut prin minte. Nimic. În disperare de cauză, mi-am bandajat un deget, mințind că m-a mușcat Max și urma să iau tratament antibiotic.

          — Termină cu prostiile, omule! m-a dojenit producătorul. Te comporți ca un copil, zău așa.

          — Corect. Copiii nu au voie pe spaționave până ce nu împlinesc șaisprezece ani, am replicat inspirat.

          Mi-a aruncat o privire străvezie din care am înțeles că eram lipsit de orice șansă. În fond, sunt cap de afiș al serialului difuzat până pe ultima colonie de pe satelitul Europa. Așa că, epuizând toate motivațiile de refuz, mi-am luat rămas bun de la consoartă, i-am arătat unde am pus testamentul semnat cu o zi înainte, i-am dat cheia de la frigiderul în care țineam genele lui Max pentru clonare și m-am urcat într-un Lincoln Jet alături de un mic personal particular. Prima destinație, hotelul cosmodromului NASA unde urma să zăbovim cât durau pregătirile de îmbarcare. Becky, secretara, m-a sfătuit să dorm în timpul zborului fiindcă mă aștepta un program încărcat. Spre nefericirea mea, nu prea am reușit.

          La sosirea noastră, am și fost luat în primire de turma de fani cantonată în fața intrării hotelului și care a început să behăie isteric îndată ce am coborât din limobil. Oare de ce nu mă mira că aflaseră despre turneu? Am forțat un zâmbet larg din toți dinții, am fluturat din mâini, inclusiv cu laba lui Max, am încercat să mă strecor cât mai rapid după ușile batante, dar tot n-am scăpat de un selfie și două mâzgălituri pe niște poze cu moaca mea fotoșopată la greu.

          De îndată ce am ajuns în cameră, m-am trântit sfârșit pe canapea. Becky m-a avertizat:

          — Nu cumva să-mi adormi acum! E ora să răspunzi mesajelor de  pe FaceSpace.

          — Minunat, am replicat eu. Fie, citește-le!

          Aceleași, dar mereu cu alte nickname-uri: „Te visez în fiecare noapte, obsesiv, cum mă strângi în brațele tale puternice și-ți înfigi caninii în gâtul meu catifelat…”, „Simt cum mă inund toată doar când îți întâlnesc privirea albastră ca cerul senin de vară…”, „Spune-mi ce să fac, cum să fac, măcar o noapte să mă desfăt la pieptul tău, o noapte de nebunie pe care, știu, o vei da uitării în zori, odată cu mine. Măcar un cuvânt spune-mi, iubirea mea vampirică”… V-aș spune eu mai multe, obsedatelor: „Sunt însurat, am soție și o iubesc! Terminați cu masturbarea în chiloți și găsiți-vă un băiat de treabă cu care să vă măritați și să faceți copii!”

          Noroc cu Becky care e mai diplomată, ori femeie fiind, a scris ea răspunsurile de bun simț în locul meu.

          La ora 17.00 fix, Max a lătrat scurt, dând agitat din coada tăiată. Secretara s-a uitat la mine cu ochii căscați, realizând dintr-o dată că Max, ca orice ființă vie, face căcuță zilnic.

          — Ce ne facem? a întrebat ea îngrijorată. Nu știe să facă la baie?

          De mult nu îl mai puteam plimba pe Max în parc, ca pe orice cățel normal. De îndată ce mămicile de patrupede mă recunoșteau, se năpusteau asupra câinelui scărpinându-l între urechi, pupându-l în bot, alintându-l cu tot felul de drăgălășenii. Și sub coadă l-ar fi pupat, numai să-mi intre în grații și să zăbovească la nesfârșit cu mine. Bine că vila din Beverly Hills are o curte spațioasă și un robot casnic care monitorizează locurile unde își depune zgrăbunțele.

          — Risc, asta e, am ridicat din umeri. Nu pot să-l las pe Max să se constipe, că doar nu e pisică să facă la cutia cu nisip reciclabil.

          Am cotrobăit rapid în geamantan după pălăria cu boruri largi, mi-am tras niște ochelari mari, negri, am pus un trenci lung pe umeri, mi-am luat câinele în brațe și m-am strecurat afară din hotel, căutând un spațiu verde unde să trecem neobservați. Eroare. Fanii ăștia zici că au nas de copoi cu care amușină un pârț discret de vedetă de la trei kilometri distanță. În zece minute eram înconjurat de un grup de admiratoare bezmetice, rânjind la mine prostește și dând ochii peste cap leșinate. Am rezistat amabil până ce una era să calce pe bietul Max și atunci, supărat cu adevărat, l-am cules de jos și am plecat spre hotel. În urma mea cred că a ieșit o păruială pe cinste, toate acuzând-o pe nefericita aia că din cauza ei plecasem atât de repede. Eu însă, eram mai îngrijorat pentru micul meu companion care, timorat de la atâta atenție, nu reușise să își elibereze stomăcelul.

          La ora 19:00 eram în restaurantul hotelului și am servit cina relativ pașnic, personalul având grijă să ne rezerve un colț mai retras. Mâncarea am găsit-o delicioasă, mai ales după ce mi s-a spus că în spațiu o să îngurgitez niște chestii sintetice nutritive. Chiar am fost tentat să strecor în buzunare câteva felii de pâine în caz de forță majoră, dar secretara parcă mi-a citit gândurile informându-mă „în treacăt” despre procedura de îmbarcare într-o spaționavă. Procedură care presupune un duș antibacterian la „fundul gol” înainte de a fi îmbrăcat în costumul special.

          Și că veni vorba despre costum, plecarea noastră s-a prelungit cu șapte ore fiindcă un impotent din Los Angeles a uitat să le spună celor de la NASA că există și un bichon maltez la bord pe care nimeni nu îl luase în calcul. După ce specialiștii de la proiectare au înțeles, din cearta virulentă cu mine, că nu îl las pe Max la Biroul de Obiecte Pierdute, s-au așezat la planșă, apoi au venit cu centimetri, rulete, termometre și alte ciudățenii care i-au produs câinelui meu o evidentă stare de inhibare și depresie. Am fost chiar pe punctul de a renunța definitiv la călătorie, în ciuda consecințelor, dacă nu m-ar fi sunat însuși producătorul să își ceară personal scuze, asigurându-mă că îl va da afară pe imbecilul vinovat de situație.

          Așa se face că, în ciuda protestelor mele, am intrat singur în etuva de sterilizare cu pulsul mărit de nervi și inima strânsă că nu aveam să-l mai văd pe Max la sfârșitul procedurii. După ce am rămas fără drăguțele de bacterii pământene, am fost îmbrăcat într-un combinezon negru elastic, după care în costumul de astronaut, inclusiv casca închisă etanș. Fericirea mea a depășit cu mult puterea reactoarelor când l-am reîntâlnit pe Max așteptând cuminte pe coridorul de îmbarcare. Îi croiseră și lui o ținută adecvată, cu patru picioare și emblema NASA pe spate. Doar casca mi s-a părut a fi o improvizație nu foarte reușită dintr-un borcan de sticlă folosit în laboratoarele de chimie.

          Despre senzațiile trăite la decolare nu are sens să vă povestesc. Cred că majoritatea, spre deosebire de mine, ați făcut cel puțin o excursie în orașul turistic lunar. În schimb, nu mulți se pot lăuda că au făcut o ieșire în vid ancorat de o parâmă și zâmbind forțat camerelor de luat vederi. Adică, așa cum mi s-a întâmplat mie după o zi de călătorie.

          — Țin să te anunț că ai devenit viral. A explodat FaceSpace-ul de când au aflat unde ești, m-a luat pe ocolite Becky.

          Nu mințisem că aveam rău de imponderabilitate, deși la momentul acela nu știam asta. Cum am dat de starea de plutire, am crezut că o să vomit în cască. Cei din echipa mea au început să se joace prin aer, râzând în hohote. Eu mă prinsesem cu gleznele de o conductă din tavan, ținându-l strâns în brațe pe Max care încerca să alerge cu labele în sus. Până la urmă, m-am lăsat transportat în camera de odihnă, dezbrăcat de costum și am ocupat un cheson de la parter pe care nu l-am părăsit nici măcar la ora cinei.

          — Din partea mea, să explodeze și serverele internetului, i-am răspuns vizibil iritat. Ocupă-te tu de ei, spune-le că dorm!

          — Mă tem că lucrurile nu sunt atât de simple…, m-a privit serioasă pe deasupra ochelarilor înguști.

          Cu calm și perseverență mi-a explicat ce aveam de făcut, decizia și aprobările fiind luate la nivel înalt. Ca un condamnat la moarte m-am lăsat echipat pentru ieșirea în spațiu de unde aveam să le transmit fanilor un mesaj cu Pământul în fundal. Pentru a-mi da curaj, a fost lăsat și Max să mă însoțească în costumația de patruped spațial. La ora de maximă audiență am fost proiectat în vid să-mi fac „numărul”. Numai că lucrurile au luat o altă întorsătură atunci când Max, simțind ca un câine inteligent că era „afară”, și-a luat poziția chircită, tipică pentru căcuță. Efortul său considerabil de a-și elibera burtica l-a făcut să se răsucească haotic prin aer, depărtându-se de navă. Disperat să nu îl pierd în universul infinit, mi-am băgat ceva în transmisia lor live, lăsând mesajul la jumătate și pornind în salvarea eroică a însoțitorului meu. Neștiind cum să mă deplasez în spațiu, am avut proasta inspirație să execut mișcări de înot spre el, stând bine la capitolul acesta. Dar cum vidul nu-i ca apa, și nici valurile ca meteoriții, am avut rapid aceeași soartă, transformat într-o morișcă umană, incapabil să controlez situația. Partea bună a fost, după cum mi s-a spus ulterior, că leșinasem cu un zâmbet candid pe chip în vreme ce Max căuta să mă reanime, dând cu limba pe interiorul borcanului-cască, scena făcând deliciul telespectatorilor.

          A treia zi aselenizam fără incidente tehnice, spre ușurarea echipajului care ajunsese la limita terorii psihice. Motivul, total neașteptat, a fost însuși iubitul meu câine. Pe măsură ce ne apropiam de Lună, care devenea implicit tot mai mare, Max scotea niște urlete sinistre și pătrunzătoare, cu ochii holbați pe hublou, amintind de o rasă sălbatică și de mult dispărută, pe nume lup. Degeaba am încercat să explic că nu micul meu bichon era de vină, ci strămoșii din venele sale, că a fost la un pas de a fi linșat, aruncat peste bord în neant, sau în cel mai fericit caz, sechestrat cu o folie solară înfășurată pe bot. Se înțelege că în tot acest timp nu mi-am permis luxul de a ațipi, nu atât din pricina lui, cât a piloților care îi puseseră gând rău că nu se puteau odihni. 

          Frustrat de comportamentul imatur și de intențiile criminale ale semenilor mei, am coborât din spaționavă cu Max pitit la sân, gata să sar ca un vampir la gâtul oricăruia încerca să mi-l ia. Dând de gravitație și ceva solid sub tălpi, dar și de o primire entuziastă în orașul lunar, mi-am recăpătat oarecum liniștea și stăpânirea de sine. N-am comentat când Becky m-a anunțat că în câteva ore aveam întâlnire într-un cadru lărgit cu oficialitățile coloniei, sponsori și presă. Întâlnirea s-a ținut în sala de spectacole 4D și a debutat cu niște cuvântări lungi și plictisitoare cu iz politic. Aproape că adormisem pe scaun când am fost solicitat să țin un discurs și, ca de fiecare dată, am militat pentru protecția animalelor. Și tot ca de fiecare dată, pe audiență a durut-o direct în fund de acțiunile mele caritabile pentru salvarea speciilor pe cale de dispariție. S-a trecut la sesiunea de întrebări din partea presei locale, toate fiind legate de viața personală: dacă soția se înțelege cu fosta, dacă mă droghez, dacă beau, dacă îmi place să cânt la duș, orice altceva în afară de serial sau de campania mea.

          La sfârșit, eram de-a dreptul epuizat. Cu excepția momentului în care am leșinat grațios în timpul transmisiei, nu reușisem să pun geană pe geană.

          — Becky, te implor, vreau să dorm neîntrerupt până mâine.

          — Regret. Peste o oră ai întâlnire în barul hotelului cu niște admiratoare importante.

          — Dumnezeule…, am făcut stins.

          Admiratoarele erau fiicele unor industriași importanți care cotizau la producția serialului, deci nu aveam cum să refuz. La ora fixată mă prezentam cu un aspect evident de zombi, deși joc într-un serial cu vampiri. Fapt care a trecut neobservat de către cele cinci fete cu care urma să petrec patruzeci de minute la masă, apoi încă zece de rămas bun, după care aveam liber la somn!

          De îndată ce mi-am făcut apariția în bar, s-au animat ca niște iepuroaice în călduri, toate arătându-mi în ce bune relații se aflau cu dentistul lor. După ce am dat mâna cu fiecare, s-au reașezat pe scaune, foindu-se ca și cum stăteau pe cuie. Conversația a început timid, cu întrebări uzuale la care de-abia reușeam să răspund. M-am scuzat strategic că mă chinuia o durere în gât. Una dintre ele a scos o pastilă, afirmând că o să ajute instantaneu. Când am făcut greșeala să mă plâng de oboseala pricinuită de călătoria până acolo, alta a scos o pastilă energizantă la limita legalității. Cred că dacă le spuneam că aveam o mâncărime în fund, erau pregătite și cu alifie pentru hemoroizi. Am primit recunoscător bulinele pe care m-am făcut că le iau, palmându-le cu degetul mare, truc aflat – culmea! – de la psihologul meu, pe care am ajuns să îl frecventez cam de pe la mijlocul sezonului.

          După expirarea timpului oficial, abia așteptam să scap de acolo. Mai trebuia să rezist încă zece minute. În picioare. Cu un pahar de limonadă în mână, după care aș fi fost scuzat de către staff-ul meu și… direcția pat! La un moment dat, una dintre fete s-a apropiat cu un maimuțoi de pluș în mâini. „Oh, Dumnezeule, altul? Am aproape patruzeci de ani, cine le-a spus să-mi tot ofere astfel de jucării ca și cum aș fi vreun infantil?” Noroc cu Max, care le face praf în două minute, că altfel îmi deschideam până acum un depozit de plușuri la concurență cu DisneyAir.

          — Știi, mâine este ziua mea și te-aș ruga să-mi dai un autograf  pe tricoul ursulețului pe care l-am făcut cu mâna mea, mi-a spus, rumegând suav o gumă cu endorfine.

          „Slavă Cerului”, mi-am spus în gând și am încuviințat amabil:

          — Cu multă plăcere. Și la mulți ani, atunci!

          — Mulțumesc mult, a șoptit, privindu-mă cu niște ochi umezi de căprioară gestantă.

          După care, euforică fiind, a început să povestească nu știu ce tâmpenii, gesticulând exagerat din mâini. Căutând-o din ochi pe Becky să-mi dea un stilou să-i semnez pocitania care se voia „ursuleț”, agitata mi-a lovit mâna în care țineam paharul, stropindu-mă cu limonadă de sus până jos, inclusiv pe cămașa cu talie ajustabilă primită cadou de la soția mea. M-am întors șocat spre ea și, pentru o clipă, toată masca mea de actor profesionist s-a spart în tot atâtea cioburi cât se făcuse praf paharul cu băutură. Știți scena aia din filmul clasic „Minciuni adevărate” când Arnold Schwarzenegger  îi zdrobește capul de parbriz vânzătorului de mașini? De fapt, își imaginase scena din gelozie. Aidoma, numai că de nervi, am avut și eu viziunea că o iau de păr pe toantă și o dau cu mutra de tăblia mesei până ce i se imprima prostia pe fața albă precum chipul Domnului pe Giulgiul din Torino. Și tot ca Arnie m-am stăpânit, aplecându-mă să culeg de jos cioburile, cuburile de gheață și restul mizeriei pe care o făcuse, doar să nu-mi citească furia din ochi.

          Dar am avut și eu parte de o mică răzbunare. La despărțire, deși nu îmi stă în fire, am îmbrățișat-o de față cu întreaga asistență în timp ce se tot bâlbâia gata să izbucnească în plâns.

          — E ok. Se mai întâmplă, am mințit, mimând tonul drăgăstos al unui ren în călduri.

          Iar când a fost să ne desprindem unul de altul, abia mi-am reținut zâmbetul vampiric, constatând petele mari și umede de limonadă ce i se transferaseră pe bluza de mătase, făcând-o semitransparentă în zona nurilor. Întăriți, firește…

          Și, de fapt, asta chiar era ultima mea problemă. Mâine urmează să plecăm spre Marte. Mă așteaptă zece zile de insomnie în vid, păzindu-l pe Max și dispus să declanșez o revoltă pe navă dacă lucrurile o iau razna. Simt o foame de lup și mi-e dor de soția mea. Așa că, după cum spuneam, mai vrea careva să-mi ia locul? Haideți, vă implor, cineva să mă salveze!

          

Antoaneta Antonov

Antoaneta Antonov

Nu, nu trebuie să mă salutați cu „Privet”. Eu mi-s ardeleancă de la Maramu', deci: Servus! Am terminat Facultatea de Litere în cadrul Universității Babeş-Bolyai, cu specializarea în Etnologie, pentru că-mi place să cutreier munții și dealurile din România în căutare de personaje desprinse din mitologia noastră și întâlnite, de obicei, la foc de tabără. Prima regulă: ascunde reportofonul că intimidează bătrânii și nu mai aflăm povestea strigoiului care bântuie prin sat, a pricoliciului care urlă la lună, a Zăncii care își toarce fuiorul cântând pe prispa casei, a Pastorului Băilor care se plimbă prin galerii și mulți alții. Mai am un Master în Arheologie făcut tot la Babeş pentru că voiam să fiu procuror criminalist, dar am realizat că-mi plac mai mult morții din necropole decât Știrile de la ora 17. Susțin dreptul animalelor sălbatice de a juca un rol important în poveștile mele. Fără Lupii din „Atemporal” n-aș fi debutat în iunie 2015 în paginile virtuale ale revistei „Nautilus”. Psihoza din „Anure” n-ar fi fost posibilă fără broaștele râioase din Nr. 94, Noiembrie 2015, tot în „Nautilus”. Isabel nu-l mai săruta pe Arrow dacă acesta nu speria linxul în numărul 2 din vara lui 2015 în revista „Fantastica”. Iar Carmen Maxim n-ar fi mers în Borșa-Maramureș să strângă un corpus de texte despre dragoni dacă nu găsea ascuns și un balaur neaoș ce-și făcea veacul într-o mină auriferă. Uneori scriu și manifeste literare contra tăierii abuzive a pădurilor, ca în „Scurtă poveste de iarnă” din nr. 95/Decembrie 2015 - „Nautilus”. Alteori mă învârt printre drakaine, vampiri, zei mitologici, schizofrenici, teorii abstracte și tehnologie futuristă. Dar nu vă mai spun cum și pe unde am publicat, vă las pe voi să descoperiți cine este Antoaneta Antonov.

More Posts