steampunkwp-3840-2352-wallpaper         

          Stăteau apropiate una de alta, ca în vremurile copilăriei. Thora, înaltă, suplă, puternică, sprijinind trupul deformat de sarcină al prietenei sale.

          — E doar un vaccin, râse ironic, ce prostie pe capul tău!

          — Nu poţi înţelege! Lasă-mă! Când o să porţi şi tu Sămânţa, mai discutăm!

          Thora o privi pe prietena ei, dintr-o parte, evitând să stârnească reacţii necontrolate în trupul imens, lipsit de vlagă. Cu toate acestea, nu se putea opri să nu îşi pună întrebări. Ce atâta secrete? Ce atâta teamă? Alegerea fusese a ei. Când era vorba de Sămânţă, dădeau fuga de-a valma, ca nebunele, să se înscrie pe listele de aşteptare. Bine măcar că nu era obligatoriu să procreezi! Se săturase până peste cap de toată campania aceea care dura deja de mai bine de douăzeci de ani. Erau cinci exemplare masculine în oraş, iar, după părerea ei, cel puţin două dintre ele nu mai erau în stare să împartă Sămânţa. Listele de aşteptare se întocmeau cu cel puţin şase luni înainte de a putea participa efectiv la o întâlnire. Ce putea fi atât de atractiv în a culege în propriul trup reziduurile unui exemplar masculin, care generau, sau nu, viaţă în alt trup?

          Prietenia cu Lara continuase şi după ce Thora devenise cercetaşă de bază în Pluton. Deşi o apucaseră fiecare pe alt drum, erau tot atât de apropiate ca în copilărie. Thora nu putea înţelege, însă, de ce era atât de important pentru o femeie să devină Purtătoare. Pe ea o mulţumea să fie cea mai bună cercetaşă şi asta şi devenise. Era singura care putea pilota o navetă compactă, singura care depăşise bariera magnetică, aceea care le limita spaţiul şi le asigura protecţie, şi singura care făcea câte două gărzi pe zi pe orbita planetei. Tocmai de aceea nici nu fusese obligată să participe la Program sau să se înscrie pe vreo listă pentru însămânţare. Şi era foarte mândră de statutul ei privilegiat.

          — Hai, linişteşte-te, va fi bine, te asigur! E doar un vaccin!

          — De ce trebuie să-l fac?

          — De ce a trebuit să porţi Sămânţa?

          — Ce întrebare mai e şi asta?

          — Păi, chiar aşa, ce întrebare mai e şi asta? Dacă ai vrut să faci parte din program, acum trebuie să respecţi toate angajamentele care derivă din el.

          — Thora, tu n-ai să înţelegi niciodată cât de important este să devii Purtătoare, ca element al politicii de extensie a speciei şi ca unică şansă de a urca pe scara socială. Eu nu am altă şansă de a mă băga în seamă cineva, oricine.

          — Ei bine, nu suport să fac parte dintr-un program cu care nu sunt de acord. Până acum perpetuarea speciei s-a asigurat în mod natural, fără intervenţii de acest gen şi, chiar dacă bărbaţii au devenit din ce în ce mai rari, nu consider necesară intervenţia Consiliului în asta. Dacă ai fi învăţat Istoria Omenirii din anul unu aşa cum ar fi trebuit, ai fi ştiut că procrearea era un proces de acord bilateral între sexe, care intervine într-un anumit moment al desăvârşirii personale şi nu ca o solicitare politică. Dar, chiar! Nu am citit niciodată când şi cum au dispărut bărbaţii. E o realitate cu care ne-am născut şi chiar dacă vouă vi se pare normal să prindeţi un loc pe lista de însămânţare ca singur mod de a urca pe scara socială şi a primi recunoaşterea, eu sunt un exemplu clar că nu trebuie să fii deformată hormonal ca să ai valoare

          — Niciodată nu ţi-a plăcut să fii ca altele, dar asta nu te face cu nimic mai specială. Eşti şi tu femeie cu toate realizările tale profesionale şi, odată, tot se va trezi în tine dorinţa de Sămânţă.

          — N-ai să vezi tu asta!

          Râse scurt, cam plictisită de atâtea probleme pe care Lara părea să le fi dobândit odată cu Sămânţa. O lăsă în pragul spitalului. Clădirea în sine nu era chiar urâtă, dar Thorei îi crea un sentiment straniu, de nelinişte. Afişele cu chipurile celor cinci bărbaţi zâmbeau de pe cele mai înalte pasarele, făcându-i greaţă. Toate femeile îi cunoşteau deja, din faşă. Erau aceiaşi de ani buni. Măcar de i-ar fi schimbat şi pe ei Consiliul, aşa cum schimbau plutoanele. Până la urmă, ea nu avea de ce să se plângă, pentru că pe ea nu aveau să o schimbe niciodată. Era singura care navigase vreodată după centura magnetică, dincolo de barieră, şi asta nu era puţin lucru. Centura era o provocare pentru oricine, pentru că, pe lângă faptul că le proteja planeta de invaziile altor specii, deteriora orice sistem celular viu şi deregla parametrii de navigaţie ai oricărei navete, oricât de bine dotată ar fi fost. Printre privilegiile pe care le dobândise odată cu traversarea centurii era şi acela de a putea să-şi decidă programul de viaţă.

          Privi în sus încă odată. Panourile luminoase se repetau la fiecare intersecţie. Nu ştia care dintre ei o însămânţase pe Lara, dar găsea că niciunul nu merita atenţia de care se bucurau. Erau slujiţi mai ceva ca în trecutul îndepărtat al planetei. Femeile le erau propriu-zis sclave. Şi slavă Universului, erau o grămadă de femei! Tot ce mişca pe planetă era făcut prin femei. Ei, puţini, câţi or fi fost, nu trebuiau să ridice nici un deget, nu cumva să le piară Sămânţa, asta dacă o mai avea careva dintre ei. Problema asta cu Sămânţa le lua minţile tuturor. Într-adevăr, fără bărbaţi specia ar fi fost ameninţată cu dispariţia, dar ce nu înţelegea ea era de ce nu se foloseau alte metode de concepţie. Doar erau atât de avansaţi în astfel de experimente şi, cel puţin, nu făceau parte dintre speciile acelea a căror Sămânţă se altera de îndată ce părăsea purtătorul. Fusese bună la istorie, mai ales la istoria speciilor. Îi plăcuse şi biologia. Plăcerea ei era în studiu şi în cercetare, poate că tocmai de aceea se putea bucura de astfel de reuşite în plan profesional. Dar nu trebuia să afle răspunsuri imediate la toate întrebările pe care şi le punea, pentru că Sămânţa nu făcea parte dintre priorităţile ei.

          Părăsi singură orbita, într-o patrulare menită să o liniştească. Nimic nu era mai reconfortant decât o plimbare în gardă. Gândul îi reveni la prietena ei:

          — Ce putea să o sperie în halul acesta un vaccin? Doar a devenit purtătoare, nu e pe moarte!

          Îşi dădu seama că pusese întrebarea cu voce tare doar când auzi o voce în spatele ei:

          — Vaccinul acela nu este ceea ce crezi tu!

          Sări ca un arc, surprinsă să găsească pe puntea propriei navete un exemplar masculin, necunoscut, dacă era să se ia după afişele care împânzeau oraşul.

          — Stai uşor, bărbatul ridică mâinile într-un gest paşnic. Nu vreau decât să părăsesc această planetă, să ies în spaţiu. Dacă aş mai fi avut ceva timp la dispoziţie, nu aveai cum să dai de mine!

          — Adică cum? Mi-ai fi furat naveta? Ce glumă bună! Nimeni şi nimic nu poate traversa bariera.

          — Dar tu poţi? Nava ta poate?

          Nu răspunse, îl privi doar cercetătoare:

          — Cine eşti? Unde eşti înregistrat?

          — Nu fac parte din cercul de aici, nu sunt înregistrat în oraşul tău!

          — Deci eşti înafara legii consiliului!

          — Sună mai dramatic decât este, crede-mă!

          — Stai pe loc! Consideră-te de acum prizonier! La coborârea de pe orbită, am să te predau autorităţilor.

          — Cine sunt autorităţile tale? O ceată de femei nebune care mă vor proslăvi de îndată ce mă vor zări, apoi îmi vor cerşi Sămânţa, târându-se în coate şi genunchi!

          Thora ştia că bărbatul avea dreptate, dar undeva, într-un colţ al minţii sale, ştia şi că a exista înafara legii era greşit. Ea apăra legea şi tocmai de aceea era cea mai bună cercetaşă din pluton. Cântări un moment ce articol ar fi trebuit să primeze în această situaţie: cel care obliga orice femeie să protejeze până la sacrificiu un exemplar masculin, sau cel care prevedea obligativitatea înregistrării. Bărbatul o privea, zâmbind ademenitor, într-un fel care se apropia de cel al chipurilor de pe panourile din oraş. Avea părul lung, ondulat, coborând răzvrătit pe spate, ochi întunecaţi, pătrunzători şi o statură care o depăşea cu o palmă. Nu luptase niciodată cu un bărbat şi, chiar dacă era cea mai puternică cercetaşă, nu putea să nu observe muşchii bine lucraţi, semn că ar fi avut ceva de furcă cu el pentru a-l imobiliza.

          — Ei, te-ai hotărât?

          — Nu era necesar să mă hotărăsc, normal că voi coborî de pe orbită şi te voi preda consiliului.

          — Nu ai să faci una ca asta!

          — Stai pe loc, îl atenţionă, cu privirea la mişcările prin care el încerca să se apropie de bord.

          — Sunteţi îndobitocite toate. Habar nu ai! O femeie este bună doar să poarte Sămânţa. Vaccinul injectat în timpul unei sarcini este de fapt o substanţă care asigură consiliul că fătul va fi de sex feminin, asta în varianta în care mama şi fătul mai trăiesc după injectare. Feţii de sex masculin nici măcar nu sunt pământeni. Înseninarea se face cu tulpini ale altor specii. Aşa că, fericita Sămânţă de care se bucură toate femeile e produsul unei specii care în curând va pune stăpânire pe întreaga planetă.

          Thora simţi că o ia cu ameţeală, suna atât de sinistru. Îl măsură pe bărbat cu o privire rătăcită:

          — Eşti nebun!

          — Poţi verifica singură, să ştii! Dacă priveşti atent pupila exemplarelor care împart Sămânţa, vei vedea că nu e rotundă.

          — E rombică, bâigui, căci observase diferenţa pe care o crezuse un simplu efect artistic al afişelor panoramice. Dar…

          — Ştiu că e greu de crezut, se apropie de ea. Uită-te la mine, ce vezi?

          Avea nişte ochi negri, teribil de adânci, împrejmuiţi de o perdea de gene lungi, negre. Mirosea ciudat, a… ceva puternic. Pupila era rotundă. El înţelese că ea văzuse ceea ce trebuia, aşa că îi prinse mâinile în ale sale:

          — Părinţii mei sunt pământeni, iar mama nu s-a prezentat la vaccin. Am trăit în munţi o vreme, până când ai mei s-au stins. Dincolo de centura magnetică, străinii nu pot pătrunde. Câmpul magnetic le distorsionează undele vitale, aşa că destinaţia mea este universul din spatele barierei.

          — Erai în drum spre altă galaxie, înţelese ea.

          — Nu pot trăi aici şi nu am să-mi pierd timpul în explicaţii pentru tine.

          Păi chiar ar fi avut de dat ceva explicaţii. De ce n-ar fi putut trăi pe o planetă paşnică, idolatrizat de milioane de femei, care i-ar fi îndeplinit orice dorinţă? Sau probabil că îşi dorea doar să fie liber să decidă soarta propriei Seminţe, să populeze universul cu oameni. Se apropie de ea şi o strânse în braţele puternice, lipind-o de peretele rece al cabinei. Thora nu se lăsă surprinsă, i se păru un atac făţiş şi zvâcni pe sub strânsoare, tehnica ei unică de luptă fiindu-i încă odată de folos. Se aruncă spre bord, gata să seteze rapid coordonatele de întoarcere. Bărbatul o prinse imediat de legătura în care îşi adunase părul şi o trânti la podea, pe spate, strângând-o între genunchi.

          — Nu vreau să te rănesc! Vreau doar să pot ieşi din spaţiul acesta limitat. Viaţa aici nu mai este ceea ce ar trebui să fie. Supunerea a început demult şi tu îţi dai seama că eu spun adevărul. Ai văzut cu ochii tăi că şi cele care devin purtătoare înţeleg. Nu e acelaşi lucru a purta Sămânţa unui pământean cu a purta o Sămânţă care ne va distruge în curând.

          — Nu am ştiut asta, suspină jenată de strânsoarea puternică, care îi tăia respiraţia. Se gândi la Lara şi la posibilitatea ca ea să nu supravieţuiască „vaccinului”. Eu nu am participat la program niciodată. Şi apoi, cine a adus Sămânţa pe planeta noastră?

          El îi zâmbi atât de straniu că zâmbetul o încălzi pe interior. Îi mângâie obrazul uşor, într-o prelingere fină a degetelor pe faţa ei.

          — Probabil una dintre expediţiile de cercetare s-au întors cu câteva femei însămânţate de altă specie. Toţi caută să îşi extindă teritoriile, prin orice modalitate, iar femeile sunt atât de dornice să poarte Sămânţa! Sau în marea lor majoritate…Tu nu eşti ca alte femei, eşti unică!

          Picioarele i se înmuiară la vorbele lui şi o senzaţie plăcută îi acceleră bătăile inimii. Poate că fuga după Sămânţă nu era chiar o prostie, o nebunie, aşa cum crezuse ea. Şi poate că sosise momentul în care ar fi trebuit să demonstreze că era o adevărată cercetaşă şi să îl salveze pe pământeanul care purta seminţele omenirii. Să îl ducă înafara centurii magnetice, în calea vreunei nave comerciale care să-i deschidă drumul spre salvare, să-l scoată din spatele blocajului magnetic. Nu se aştepta chiar la distincţii din partea consiliului, dar ar fi fost fericită să ştie că omenirea va fi salvată datorită fantasticei sale nave ale cărei scuturi protectoare fuseseră modificate de generaţiile de cercetaşe din familia ei şi de priceperea pe care o dobândise ea în anii sacrificaţi studiului astrofizicii şi navigaţiei interstelare.

          Schimbă coordonatele. Era deşteaptă, era puternică şi putea evita nu numai undele magnetice, ci şi asteroizii  care înconjurau orbita. Era cunoscută pentru asta! Chiar aşa! Mândră că toate manevrele şi eschivele ei izbândiră şi de această dată din plin, se întoarse spre bărbatul care privea nemişcat centura magnetică, poziţionată ca o barieră impenetrabilă.

          — Mai e puţin!

          — Da, ştiu bine ce fac, nu e pentru prima dată!

          — Eşti grozavă!

          Îi plăcu complimentul, dar şi sărutul pe care îl primi imediat după el, în colţul buzelor. Era grozav să fie cu un asemenea exemplar lângă ea. Era, cumva, magnetic… Un gând, însă, i se insinuă obsesiv în minte. Părea să ştie deja că ea era cea mai bună şi că mai traversase bariera, nu se arătase uimit de performanţa ei. Pe de altă parte, exclamaţia lui finală fusese rapidă şi uşurată, prea rapidă şi clar uşurată. Magnetismul fusese una dintre materiile ei forte. Dacă tocmai traversaseră centura magnetică, dacă speciile străine planetei sufereau dereglări la traversarea centurii magnetice, dacă scuturile navetei sale blocau unda şi dacă bărbatul de lângă ea părea să radieze magnetism…

          El se apropie parcă plutind, cu mâinile întinse spre ea:

          — Îmi placi atât de mult! Nu am mai întâlnit pe cineva ca tine! Ai vrea să îmi porţi Sămânţa?

          Nu putu să îi răspundă. Sau mai bine zis nu încercă. Aplecată asupra bordului, îl putea vedea oglindit în panourile sclipitoare, cu părul lung, ondulat, căzut până la umeri, trupul puternic, perfect proporţionat şi ochii superbi, negri, cu pupilele dilatate… devenite brusc pătrate.

          

Mihaela-Alexandra Raşcu

Mihaela-Alexandra Raşcu

Mihaela-Alexandra Raşcu n. 05 noiembrie 1970 (Turda, jud.Cluj) Activitate literară: Vol.”Dulăpiorul cu poveşti”, Editura Tipomur, Tg.Mureş, 2014-carte pentru copii Vol. „Călătorii prin Univers”, Editura Docu Print, Tg.Mureş, 2014-poezii Vol. „Jocul cu cuvintele”, Editura Docu Print, Tg.Mureş, 2014 – carte pentru copii Menţiunea l, Festivalul Naţional de Poezie „Ion Budai Deleanu” Geoagiu, iulie 2014

More Posts