GSF51 banner-650

          – Cel mai rău e la Gară și pe Kurganu’ Mamaiev! Moarte sigură! Cel mai bine e acu’ în tranșeele din Voroșilovski, acolo totu’ e deja făcut praf, nu mai au pe ce să se bată!

          Glasul răgușit al veteranului se auzea cu greu peste șuierăturile și bubuiturile bombardamentului de artilerie din apropiere, clipocitul Volgăi și zdrăngănelile recruților care săreau grăbiți de pe barjă, cu ochii mari de groază. În spatele lor, un stol de Stuka măcelărea restul regimentului, cu bombe și rafale de mitralieră; o treime din convoi trecuse, restul încă se legănau pe fluviu, ținte sigure pentru avioane. Dinspre barjele sfărâmate și răsturnate veneau strigăte de ajutor și urlete de spaimă și agonie. Dar cei ce ajunseseră la mal învățaseră deja prima lecție: la Stalingrad, cine scapă, scapă, și cine nu, nu; nu are rost să te mai preocupe cei ce urlă.

          – ….și fiți atenți la lunetiști! Țineți capul la cutie dacă vă e drag! Acu’ ce așteptați, vă credeți la plajă?! Pas alergător colea, la antrepozitul de pește, vă așteaptă plutonieru’ să vă împartă pe obiective!

          Antrepozitul de pește nu mai avea pește și nici antrepozit nu mai era. Ci doar o ruină compusă dintr-un zid lung și afumat, unul scurt, cojit de foc până la cărămidă, și un colț de acoperiș înnegrit. Pentru recruți, mirosea rău, a transpirație și vomă, urma spaimei valurilor de soldați ce fuseseră împărțiți de acolo spre locurile de coșmar pe unde mulți muriseră deja.

          Pentru Șaman, însă, mirosea și mai rău, a suferință și uscăciune, și-l asurzea tumultul ca de apă învolburată, furioasă, pentru milioanele de frânturi de viață smulse din ea și târâte pe mal, fără măcar să fie ușurate prin descântecele potrivite. În așa loc de confluență a morții de pești, se bucura că era Șaman de Lemn, vorbitor cu pădurea, și nu șaman de Apă, căci ar fi înnebunit de durere.

          – Căcat! scuipă plutonierul scârbit, un leningrădean înalt și solid, într-o uniformă ce cunoscuse zile mai bune, dar și zile mult mai rele. În loc de un regiment am primit resturi cât de-o companie! Stați jos, deștepților, vreți să pună tunurile pe voi? urlă la cei ce săriseră, disciplinați, în picioare. Regiment de Pușcași Siberieni? Sunteți pe dracu’ pușcași, sunteți doar niște mujici cu zăpadă în loc de creier…

          Privi gânditor spre orașul fumegând în ruine. Făcu un semn spre doi gradați ce îl însoțeau.

          – Mdea, ce să mai, îi împărțim pe la alte unități! Toți cei din stânga stâlpului, vă duce Ciornin la Gară… Norocoșii din dreapta, vă duce Bielâi în Voroșilovski, cu complimente lu’ Mișa Blondu’! Marș!

          Și cu complimente îi primi Mișa Blondu’. Care era de fapt negricios ca un țigan, iar complimentele erau înjurături, de drag că erau puțini și prost înarmați.

          – Doar optșpe purceluși! Atunci cinșpe rămân cu noi aici, în tranșee. Pe trei norocoși îi trimit în singurul loc din zona asta unde încă mai e acțiune din belșug, ‘n‘zda mă-sii! Ia să vedem….

          Sergentul se uită ca o cobră la noii veniți, țâțâind absent dintr-un dinte spart.

          – Tu, tu și tu! îi arătă cu degetul pe Șaman, pe un alt soldat mongoloid și pe un azer cu pigmentație orientală. Întâmplător sau nu, cei aleși erau singurii care nu aveau față de ruși, ceea ce nu era un semn prea bun în Armata Roșie. Vedeți ruina aia mai înaltă? le arătă el cu degetul resturile unui fost bloc de locuințe. Îl găsiți acolo pe caporalul Donsko cu grupa de asalt și îi ziceți că acum are destui oameni pentru atac și să pună mâna să recucerească obiectivul, azi, nu mâine, că-l ia dracu’ de hohol! Hai, fuguța!

          Apoi le întoarse spatele fără a le mai acorda vreo atenție și începu să răcnească la ceilalți răcani, trimițându-i care încotro. Șamanul remarcă însă fețele veteranilor din spatele sergentului: îi priveau pe cei trei „norocoși” cu milă, șușotind, și le evitau privirile. Bun început de război mai aveau și bună primire de la ruși….

          *

          Caporalul Donsko era beat și furios, iar adunătura de soldați zdrențăroși răsfirați prin pivnița întunecoasă păreau îngroziți și sleiți de voință.

          – Dracu’ să vă ia de ciori și gălbejiți! Nu puteați să vă înecați în Volga, blegilor?! Atâta timp cât nu are decât ruși la dispoziție, Mișa Blondu’ nu-i trimite la moarte sigură, dar pentru ucraineni ca mine și animale ca voi, n-are milă! Acu’ am de ales între Naganul unui NKVD-ist și Casa Morții, și nu știu de care să-mi fie mai frică!

          – Casa… Morții, tovarășe? întrebă, pierit, azerul.

          Caporalul dădu să-l scuipe, apoi, parcă nițel muiat, flegmă în schimb pe jos și mai sorbi o dușcă din sticla de basamac.

          – Ce mai contează, oricum în curând o să putrezim împreună…

          Le făcu un semn și-i îndreptă spre o ferestruică de pe peretele opus ușii pe care intraseră. Prin ea se vedea un peisaj selenar, de infern: un ocean de ruine, niciuna mai înaltă de o movilă de moloz, răvășite de sute de cratere și gropi și acoperite de o ceață joasă de praf și funingine. Iar în mijlocul mării de resturi, ca un far pierdut pe-o insuliță din Pacific, o singură casă în picioare: cu un etaj, micuță, avea pereții atât de arși și scrijeliți de schije, încât nu se mai vedea ce culoare avusese varul, acum era doar cărămizie. Greu de crezut, dar acoperișul încă exista și ferestruicile podului păreau doi ochi mijiți, privind suspicioși spre ei, de parcă i-ar fi așteptat cu gânduri rele. Și mai greu de crezut, ușa de la intrare și chiar geamurile erau și ele nevătămate, întunecate și sumbre.

          – Priviți și vă minunați, stimați tovarăși, Casa Morții! Știți de ce îi zice așa? bălmăji Donsko cu limba împleticită, de parcă urma o glumă bună.

          Noii veniți dădură din cap, tăcuți.

          – Pentru că întregul cartier a fost bombardat de Luftwaffe până au făcut praf toate clădirile, în afară de Casa Morții, care, miraculos, a scăpat. Apoi totul a ars, în afară de ea. Apoi zona a fost din nou făcută una cu pământul de artileria lor și apoi de-a noastră. Și cum casa a rămas în picioare, noi am trimis câțiva băieți să o ocupe, ca punct de observație. Amuzantă poveste, nu? Și de-abia începe!

          Ucraineanul râse amar, sorbi din sticlă și continuă molcom, de parcă povestea starea vremii:

          – Dar nemții s-au prins și au tras cu tunurile în ea cât au putut, zile în șir. Partea bună e că nu au reușit să o nimerească oricât au încercat, partea proastă e că nici de la băieții din casă nu am mai auzit. Așa că am mai trimis o grupă și nici ei nu au mai răspuns. Apoi nemții au trimis și ei oameni să o ocupe, dacă tot e bună de punct avansat. Și ce credeți că s-a întâmplat?

          Azerul dădu să răspundă, dar caporalul i-o tăie:

          – Nimic! Nimic nu s-a întâmplat! Au intrat în casă și nu au mai ieșit nici ei, deci am presupus că i-au omorât pe-ai noștri și am trimis o echipă de geniști s-o dinamiteze. Cum a mers asta, cred că vă dați seama din moment ce vă uitați la ea… Au dispărut și ei. Așa că s-au enervat ai noștri și acu’ am tras noi cu tunurile în ea cât am putut și nici ai noștri nu au fost în stare măcar să-i spargă un geam!

          Într-un acces brusc de furie aruncă sticla într-un perete. Doi soldați se îndepărtară în tăcere de balta de alcool și cioburi, vlăguiți, de parcă erau deja morți și se mișcau din inerție.

          – Și tot așa! urlă Donsko la noii-veniți, de parcă era vina lor. Și noi și nemții am tot trimis echipe, care nu putem decât să presupunem că s-au omorât între eele și au ocupat-o cu rândul și acu’ stau acolo la geam și râd de noi, călare pe un morman de mortăciuni! La dracu’, chiar nu știm! Și-acu e rândul grupei noastre de eroi să afle, fir-ar ea de treabă! D-aia e Casa Morții!

          Apoi, cu toată furia consumată, se îndreptă spre un colț și începu să plângă, strângând o cruciuliță. Șamanul se duse încet lângă el, se așeză cu spatele la caporal și privi gânditor spre ferestruică. Când, după câteva minute, ucraineanul începu să se liniștească, Șamanul scoase o pipă, o umplu calm cu mahorcă, o aprinse și trase în liniște câteva fumuri, după care, fără să se întoarcă, i-o întinse lui Donsko de parcă ar fi fost ceva de la sine înțeles. Tot fără o vorbă, acesta o luă și pufăi din ea resemnat, privind în pământ…

          *

          Ca un șarpe verzui, șirul de soldați se târa pe coate printre grămezile de moloz. Pe ici, pe colo, din movile răsărea câte o bârnă frântă, vreo țeavă ruginie, o mână sau un picior țeapăn. Se agățau de ele când era nevoie să iasă din câte o groapă sau vreun șanț și icneau de efort și miros, respirând greu din cauza batistelor legate peste nas pentru a-i apăra de miasme și de omniprezentul praf de cărămidă. Era cald și aerul tremura încins, astfel încât prin ceața maronie Casa Morții părea să zvâcnească și să tresalte, tachinându-i.

          Din spatele lor se auzeau îndepărtate urlete de Katiușe și rafale de mitralieră; din față, bubuiturile furioase ale artileriei germane. Pe cer vâjâiau și se învârtejeau avioane, cruci vestitoare de rele. Și, din când în când, peste ei trecea câte un șuier, gloanțe de lunetiști sau obuze grăbite spre ținte nevăzute. Însă înspăimântătoare nu era această hărmălaie de război, ci tocmai ciudata liniște ce se îndesea treptat în jurul lor, de parcă intrau într-un cocon de pânză de păianjen.

          Pe măsură ce se apropiau, Șamanul simțea crescând o rezistență, de parcă s-ar fi târât nu prin praf, ci printr-un smârc al cărui mâl devenea tot mai gros. Ceilalți păreau mirați și ușurați că nu întâmpină nicio opoziție, nu trage nimeni în ei din casă, dar el știa că, dimpotrivă, ceva stă încordat precum un șarpe, gata să-i muște. Dar nu-și putea da seama exact ce sau cine, așa că nu spuse nimic.

          Ușa scârțâi ușor când o deschiseră; încremeniră, încordați cu degetul pe trăgaci, dar zgomotul nu fu urmat de o ploaie de gloanțe sau de vreo grenadă, așa cum se așteptau. Nu fu urmat de nimic. Unul câte unul, se strecurară înăuntru, îngenuncheați cu armele ațintite spre scară. În spatele lor, mișcată probabil de vreo rafală de vânt, ușa se trânti, făcându-i să tresară. Pe holișor era penumbră și liniște mormântală, nu se mai auzea nimic de afară.

          În stânga, o ușă larg deschisă lăsa să se vadă o sufragerie: goală, tăcută, cu firicele de praf sclipind în razele de soare ce pătrundeau timid prin geamul afumat. În dreapta, o bucătărie, de asemenea pustie. Din când în când, o picătură de apă cădea din chiuvetă pe podea, clipocind într-o băltoacă. Pe masă, niște fructe muiate de mucegai emanau un miros dulceag, de putreziciune.

          Donsko îi făcu semn unui soldat să rămână cu pușca-mitralieră îndreptată spre chepengul pivniței din întunecimea de sub scară, iar celorlalți să-l urmeze la etaj, în liniște.

          Sus, orbecăind pe holul neluminat, se postară câte doi-trei în dreptul fiecărei uși și, la un semn, le trântiră pe toate de perete și se năpustiră în camere, gata să împroaște cu gloanțe. Dar… nimic. Dormitoarele, biroul și baia erau toate goale, cu mobila neatinsă, apăsător de tăcute, impregnate, ca și parterul, cu un vag miros de pământ reavăn.

          Caporalul îi adună pe hol și șopti:

          – Nimic! Nici urmă de atâția tovarăși și atâția nemți, nici un cadavru, chiar nimic… Nu înțeleg, nici sânge pe jos sau găuri de gloanțe-n pereți nu văd, de parcă nu s-ar fi luptat nimeni aici, ci s-ar fi luat frățește de mână și ar fi plecat… undeva. Mai rămân podul și pivnița, să vedem…

          Dar nici în pod nu era nimic, doar pânze uscate și părăsite, fără păianjeni. Pe gemulețe, probabil de la murdărie, peisajul de afară se vedea straniu, de parcă ar fi fost cumva îndepărtat și decolorat.

          – Să vedem și pivnița, oftă Donsko, ridicând din umeri.

          Simțindu-se în mod ciudat calmi, de parcă ceva tocmai s-ar fi lămurit și rezolvat, soldații coborâră încetișor treptele înapoi, ușurați că totul pare normal în casa adormită.

          În spatele lor, încordat, Șamanul își pipăi amuleta de lemn legată cu un șnur la gât. El știa că nimic nu era de fapt normal și îl îngrijora faptul că nu mai simțea nicio rezistență: erau deja în interiorul coconului, muște neștiutoare…

          *

          În pivniță era aproape complet beznă, doar câteva raze strecurându-se printre scândurile bătute în cuie peste ferestruicile care fuseseră cândva la nivelul străzii. Aici mirosea și mai tare a humă, de parcă cineva ar fi arat răsturnând brazde de țarină, sau ar fi săpat morminte proaspete.

          Pe o latură a sălii pline de vechituri și gunoaie, un zid se surpase recent, probabil de la cutremuratul provocat de bombardamente, și lăsa să se vadă o gaură neagră de întuneric, ca o gură știrbă, ce ducea undeva sub casă, în straturile de istorie mai vechi decât acest Stalingrad al rușilor. Din dreptul ei până în capătul îndepărtat al beciului, mormane de cadavre acopereau podeaua, precum o stepă cu movile. Zeci de nemți și ruși laolaltă, amestecați, îmbârligați, cu puștile încă în mâini, contorsionați.

          În mod ciudat, nu miroseau, iar fețele nu aveau nicio expresie, nici de ușurare, nici de groază, ci de absolut nimic, de parcă ar fi trecut în neant într-o completă nepăsare. Și mai ciudat, nu păreau nici găuriți de gloanțe, nici străpunși de baionete sau de schije, ci doar morți. Nici pe pereți nu erau urme de lupte și, în afară de gaura subterană, nu se vedea unde ar fi putut fi ascuns vreun inamic. Gaze de luptă oare?

          Soldații se desfășurară în evantai, cu armele pregătite, și începură să înainteze încetișor printre morți, împingându-i cu cizma pentru a-și face loc. La semnul caporalului, trei rămăseseră să asigure ieșirea: Șamanul după un șifonier vechi din lemn, răsturnat, azerul după niște rafturi metalice și un alt pușcaș în dreptul trapei, întins pe burtă cu o mitralieră cu tambur.

          Ajuns în dreptul găurii, Donsko scăpără un chibrit și se uită înăuntru. Nu se vedea nimic, doar un fel de hrubă străveche, cu o lespede de piatră neagră în mijloc. Apoi însă lumina de la mărunta flăcăruie păru să deranjeze noaptea prinsă înăuntru de mii de ani și vibră ușor.

          Cu toții tremurară, zgribuliți de brusca senzație de frig. Șamanul, spre deosebire de ceilalți, nu doar simți, ci și văzu și auzi. Văzu cum, eterice și invizibile pentru soldați, din gaură începură să se scurgă niște tentacule de întuneric, întinzându-se tăcut, ca niște șerpi, către grămezile de morți. Și auzi cum lemnul șifonierului, spiritul copacului ce fusese cândva, îl simțise de frate și îi striga: „Acum! Intră în scorbură acum! Nu mai sta, iese Păianjenul!” Așa că, fără a mai gândi ceva, Șamanul deschise dulapul și se aruncă în el, trântind ușa, sub privirile uimite ale azerului. Acesta uită însă imediat de el, căci începu să urle de groază.

          Șamanul își puse mâinile pe lemn și, cu simțurile copacului, văzu motivul. Înfășurați de viermii de întuneric, cadavrele deschiseseră ochii sticloși și se ridicară bălăngănindu-se, în grupuri, implacabili. Soldații, înspăimântați, dădură să tragă, dar armele tuturor erau acoperite de chiciură și nu mai percutau. Pușcașul rămas lângă trapă smulgea cu disperare de ea, dar și aceasta era înghețată bocnă și de nedeschis.

          Zbierând și scâncind, trupeții alergau disperați prin pivniță, fără să aibă unde să fugă sau să se ascundă. Morții nu se grăbeau, ci șontâcăiau cu brațele întinse, ca niște gheare, înhățându-i pe fugari de brațe, păr sau gât, în timp ce alții se târau pe jos ca niște șopârle, înșfăcându-i de picioare. Nu le făceau nimic, ci doar încremeneau ca niște statui, ținându-i nemișcați, în timp ce tremurau și se smuceau, fără a reuși să se elibereze.

          Și apoi, când toți fură prinși, din gaură ieși încet, târându-se pe brațele scheletice contorsionate ca niște picioare de păianjen, o formă omenească, înfășurată într-o manta zdrențuită și putrezită. Greoi, ca un bătrân anchilozat, creatura se ridică în picioare și, mormăind, se târșâi către pradă, sprijinit într-o străveche sabie de fier ruginit, în timp ce din el cădea o dâră de resturi de carne uscată, stofă descompusă și târâtoare zvârcolitoare.

          Ajuns în dreptul unui captiv, îl mirosi zgomotos prin găurile ce fuseseră cândva nări, fremătând de plăcere; apoi îi deschise gura cu forța, se uită înăuntru cu găvanele pline de pământ și viermi și-i îndesă pe gât falangele descărnate, scormonind gânditor în timp ce victima încerca să urle, sufocat. Cu un grohăit satisfăcut, scoase între degete o bobiță strălucitoare și o sfărâmă hămesit între caninii galbeni, iar soldatul, acum moale și cu ochii albi, căzu pe podea, împreună cu mortul ce îl ținuse.

          Hârca șchiopătă spre următorul prins, pleoscăind printre colți cu resturile uscate ale limbii, și repetă procedeul. Când se apropie de șifonier, Șamanul văzu că la gâtul nemortului mumificat se legăna pe un lănțuc un săculeț și înțelese de unde avea acesta putere: era un antic șaman de Pământ! Căci oamenii simpli își țin sufletul în piept, dar șamanii acolo au nevoie de loc pentru păstrat magia, iar spiritul îl ascund într-o amuletă din elementul naturii căruia i se închină.

          Acum bănuia ce se întâmplase: cu mii de ani în urmă, când vreun viteaz războinic reușise prin cine știe ce șiretlic să îl ucidă pe străvechiul mag, știuse că acesta nu putea fi omorât definitiv. Așa că îl îngropase pe o lespede dintr-o piatră venită din stele, astfel că nu-și mai atingea Puterea, Pământul, și era înconjurat, dedesubt și deasupra, doar de Cer. Numai că, iată, milenii mai târziu, orașul construit peste kurgan fusese bombardat, mumia fusese aruncată pe țărână de zguduituri și se trezise înfometată, iar hrana venea de bunăvoie în plasă…

          *

          După ce creatura își termină festinul și se scurse înapoi în vizuină, urmată de tentaculele de întunecime și de dâra vie de insecte, Șamanul rămase pe gânduri. Când se apropiase de dulap, nemortul simțise probabil ceva: se oprise cu mâna pe gâtul unei victime, își scosese limba ca de șarpe și o fluturase prin aer, încercând să-și dea seama de ce prinde un iz nepotrivit. Dar, nedumerit, renunțase și-și continuase hrănirea. Probabil că, având simțurile legate de Pământ, nu-l putea simți pe Șaman ascuns în Lemn, mai ales că acesta, fiind vraci de pădure, era în comuniune cu șifonierul, spirit întrețesut cu el, și nu doar un om ascuns într-o mobilă.

          Și cu sălașul subpământean avea o bănuială: ca și el cu dulapul de lemn, șamanul de Pământ era în simbioză cu hruba de țărână, parte din întreg, și acolo ar fi simțit orice, așa cum percepuse imediat, chiar și fără ochi, flăcăruia chibritului. Deci era de neatins atâta timp cât dormita în bârlog; însă nici în pivniță nu era vulnerabil, înconjurat și apărat de armata sa de morți, ce îi serveau și drept vedere. Dar ce putea să facă Șamanul? Să rămână ascuns în șifonier până moare? Să fugă și să lase magul să mănânce oameni până aduna puterea de a se reînnoi și învia complet, de neînfrânt? Nu, era nevoie de un șiretlic.

          În taigaua lui de acasă, Șamanul fusese nevoit să lupte cu râși, tigri și urși, atunci când aceștia refuzau să se mai lase convinși de descântece și se încăpățânau să ucidă oameni din trib. Știa că orice fiară, odată ce a dat de gustul de om, își pierde mințile și trebuie oprită, căci singură nu va înceta omorurile; dar mai știa și că prădătorii nu se înfrâng prin curaj, ci cu viclenie. Așa că, la fel ca în pădure, avea nevoie de o capcană, iar aici momeala va veni singură în curând, căci venise rândul nemților să asalteze casa…

          Calm, Șamanul își scoase banduliera și, cu un cuțit scos din carâmb, tăie fâșiuțe de piele din ea. După aceea își ceru iertare de la șifonier și îi smulse tăblia raftului, pe care o rupse în câteva bucăți. Alese două mai mari, le ciopli până deveniră ovale, apoi și le legă cu fâșiile de piele pe sub cizme: tălpici de lemn. Cu grijă, ieși încetișor din dulap și puse un picior pe sol, încordat. Nu se întâmplă nimic, deci bănuiala lui era corectă: dacă interpunea lemn, șamanul de pământ nu îl simțea. Și atâta timp cât acesta dormea, morții dormeau și ei, nepăsători.

          Se furișă la ferestre și trase de scânduri până ieșiră din cuie; le luă pe toate patru și le puse încetișor lângă gaura din zid. Apoi, icnind de efort, luă șifonierul în spate și îl duse lângă vizuină. Se așeză pe el și legă strâns două dintre scânduri, cele mai lungi, cu restul bandulierei, astfel încât compuneau acum un fel de podeț lung, și le ciopli niște adâncituri laterale.

          După ce le așeză într-o grămadă împreună cu celelalte, sprijinite de dulap, se duse până la cel mai apropiat cadavru și tăie din uniforma acestuia o fâșie mai măricică de stofă și câteva petice mai mici, iar de la bocanci îi luă șireturile. Din bucata mare făcu un fel de săculeț, pe care îl umplu cu petice și cu așchiile de lemn rămase de la tălpici și îl legă strâns cu un șiret, în timp ce pe cel de-al doilea îl înnodă la un capăt. Apoi îl strecură în veston și, mulțumit de pregătiri, se întinse în șifonier și ațipi iepurește.

          *

          Nu știa cât dormise când fu trezit de scârțâitul chepengului și de șoaptele în germană ale echipei ce se strecura în pivniță. La fel ca și ai lui, nemții se postară în poziții de luptă, cu armele pregătite, iar subofițerul ce îi conducea se îndreptă spre gaura din pământ și aprinse o lanternă. Apoi urmară urletele și creatura își începu hrănirea, după același ritual, repetat de atâtea ori.

          Cât magul și morții săi erau ocupați cu victimele, Șamanul se strecură afară și împinse podețul în vizuină, sprijinit de perete: o scară improvizată. Împinse ușurel celelalte scânduri înăuntru și coborî în beznă. Șopti un descântec și, cu vederea de pisică, privi cu atenție în jur: un colț rămânea întunecat, în pofida vrăjii. Întinse cele două scânduri rămase una în continuarea celeilalte, creând un pod de lemn până acolo, și se urcă grăbit înapoi în șifonier.

          Înăuntru se întinse pe spate, scoase săculețul de la piept, își legă amuleta de el și îl scuipă. Apoi îi cântă șoptit cuvintele potrivite, iar săculețul deveni un șoricel, zvâcnind din șiretul devenit acum coadă. Spiritul Șamanului trecu iute în el, lăsându-și trupul amorțit în dulap, și șoricelul țâșni pe scânduri, alergând cu zor spre colțul întunecat. Când ajunse la capătul scândurii de lemn, încremeni nemișcat.

          Exact la timp, căci creatura sătulă tocmai se strecura în bârlog. Din nou, scoase limba ca de șarpe și, confuz, pleoscăi din ea, simțind vag că ceva nu este în regulă; dar cum lemnul ascundea mirosul șoarecelui, renunță și se înghesui în colț, urmat de șirurile de miriapode și urechelnițe ce se grăbeau să i se adăpostească sub mantie.

          Șoricelul, încremenit, nu mișcă până când simți că magul intrase în stagnare și forța sa vitală se scursese din toate părțile trupului înapoi în săculețul de la gât, micșorându-se într-o pâlpâire palidă. Atunci, ca aruncat dintr-un arc, țâșni cu iuțeală și începu să se cațere pe mantie, strecurându-se printre insecte și resturi; magul îl simți și începu, greoi, să se trezească. Șoricelul își înfipse dinții în stofa săculețului și roase înnebunit, în timp ce mâinile mumificate îl căutau, tremurânde. Rozătorul se feri de o izbitură de gheare și, în sfârșit, străpunse; se afundă în pământul uscat din sac și înhăță biluța de întuneric îngropată în mijloc: spiritul magului. Apoi, cu ea în dinți, fugi disperat spre șifonier, urmărit de creatura ce sâsâia furioasă, precum o viperă.

          Ajuns în șifonier, Șamanul trecu imediat înapoi în trupul său omenesc și trânti ușa, în urletele de frustrare ale vrăjitorului; acesta, înconjurat de morții săi, se învârti orb și dezarticulat prin pivniță, izbindu-se unii de alții, căzând și împiedicându-se, fără însă a mai putea găsi biluța, acum ascunsă în lemn. Șamanul o ținu strâns în palmă, alături de săculețul redevenit un simplu obiect, până când magul își consumă toată vlaga rămasă prin trup și se rostogoli țeapăn în vizuină, cu un ultim mormăit de ură, un corp fără minte, în timp ce în dulap biluța țiuia disperată, o minte fără corp.

          Atunci Șamanul își puse înapoi amuleta la gât și ieși din șifonier, în care lăsase biluța pe una dintre tălpicile de lemn, de care nu mai avea nevoie: rupt în două și epuizat, monstrul era deocamdată neputincios. Apoi urcă în casă și cu o toporișcă găsită la bucătărie, după sobă, sparse în bucăți toată mobila și o făcu grămezi în pivniță, printre mormanele de morți. Din casă și de prin ranițele cadavrelor adună tot alcoolul pe care îl găsi și stropi cu el lemnele, morții, șifonierul și mumia, iar în casă covoarele și scările. Apoi își ceru iertare de la dulap și celelalte obiecte de lemn și, cu chibriturile lui Donsko, dădu foc Casei Morții…

          *

          Așezat pe o lădiță de muniție și sprijinit de mitralieră, Șamanul duse pipa la gură și pufăi, calm, privind roșeața apusului ce se revărsa peste oceanul de moloz, acum neîntrerupt.

          În buzunarul de la piept simțea cutiuța cu decorația acordată post-mortem caporalului Donsko pentru eroismul de a fi descoperit că la Casa Morții nemții aveau de fapt un buncăr subteran și de a-l fi incendiat cu tot cu inamicii dinăuntru.

          Șamanul nu primise nicio decorație, căci nu era decât un buriat din Siberia și probabil că nu făcuse nimic curajos, din moment ce se întorsese viu. Comandantul lui, Mișa Blondu’, îl bănuia că nici măcar nu înțelege bine rusa, căci atunci când îl pedepsise cu gărzi suplimentare în prima linie pentru suspiciunea de lașitate, Șamanul nu zisese nimic, ci doar zâmbise blând.

          Păgân fără minte…

          

Miloș Dumbraci

Născut la Râmnicu Vâlcea în 1979 într-o familie cu descendență sârbă, greacă și munteană, Miloș Dumbraci a copilărit în înfrigurații ani ’80 alături de CPSF și Anticipația, apoi, adolescent în anii ’90, a citit valuri de cărți SF bune și proaste, alături de filozofie, teologie și mistică. A studiat la un liceu cu profil real, după care a fost cadet la București la Academia Tehnică Militară. Devenit inginer militar și ofițer, a continuat să citească FSF în cantități industriale, iar din în 2015 s-a apucat și el să scrie… Povestirile sale din reviste le găsiți adunate la milosdumbraci.wordpress.com.

More Posts - Website