„Știi, cred foarte tare că dincolo trebuie să mai fie și alții ca noi, adică ființe inteligente…” de multe ori Ioan conversa cu el însuși. Nu aștepta răspunsuri. Asta ar fi fost chiar culmea, dar, cu toate că auzise că nu e chiar normal, el avea foarte des astfel de  dialoguri.

          Nu îl interesa părerea celorlalți despre lucrurile pe care le discuta cu sine. De fapt nici nu prea avea cu cine altcineva să discute. În familia lui cu siguranța nu, iar în acest cătun izolat de munte rar se găseau oameni interesați de aceste aspecte. Într-un fel le dădea dreptate, viața era grea și lupta pentru supraviețuire le ocupa aproape tot timpul.

          El avusese într-un fel noroc. Era cel mai mic din familie – un accident, așa îi spuneau frații mai mari. Părinții lui erau destul de bătrâni, iar treburile casei fuseseră preluate, de multă vreme, de către frații și surorile lui mai mari.

          El era „cel mic” și, chiar recunoștea în sinea lui, profitase de acest lucru. Era acum la liceu și toți îl menajau de la munca grea de muntean.

          Pierdea zilele și nopțile prin pădurile de lângă cătun. Nu-i era frică și parcă și fiarele pădurii se obișnuiseră cu el, pentru că nu se mai fereau foarte tare atunci când îl vedeau.

          În mod special îi plăcea să stea și să „mediteze”, după cum spunea el, sau să piardă timpul, cum spuneau frații mai mari, într-o poieniță cu un aspect ușor mai diferit.

          Aici creșteau alte feluri de plante pe care nu le mai întâlneai prin alte locuri și pietrele, ei, pe astea le studiase îndelung, erau altfel. Mai dure și cu o culoare spre gălbui. Bineînțeles că nu a fost primul care o descoperise, poienița, că despre ea e vorba. Au mai fost și alții, chiar geologi care au luat mostre sperând, zic sătenii, că e aur, dar au venit, au plecat și nu s-au mai întors.

          Tot sătenii mai spuneau că nu e bine să te prindă noaptea pe acolo, că cică ar fi locul în care joacă ielele… „Superstiții!”, gândea Ioan când mai auzea astfel de vorbe. El își spunea sieși un om al științei. „Până nu văd cu ochii mei nu cred așa ceva, auzi… iele, mai lipsește Făt-Frumos și gata povestea”.

          Cu toate că îi plăcea să râdă de spusele sătenilor, stătuse câteva nopți la pândă, poate , poate o apărea vreo sânziană, care brusc și aparent fără motiv, să-l poftească să fie prințul ei până la adânci bătrâneți. Dar, din păcate și cumva spre tristețea lui, nu apăru nimic, iar de la o vreme să-și petreacă nopțile de vară admirând bolta cerească și, câteodată, chiar să doarmă în „Poiana Fermecată”, cum îi plăcea lui să îi zică.

          Aceasta era una din acele nopți în care stătea pe spate, pe o pătură grosuță din lână, și privea la maiestosul spațiu, care, vrând parcă să-l absoarbă și mai tare în imensitatea lui, părea că se aprinsese și fiecare stea era o făclie cu flăcări aproape sesizabile.

          – Trebuie să fie… nu se poate. Sunt miliarde, ba nu, mii, sute de mii de miliarde de planete unde viața poate apărea și chiar evolua spre forme conștiente, îi plăcea mult să vorbească așa, mai pretențios, folosind termeni pe care sătenii sigur nu i-ar putea înțelege. Ce știu ei? Lemne, cai, maxim… tractoare. Și atât. Parcă îi și auzea. „Îl știi bă pe Onu, a lu’ nea Ghiță?”, întreba unul din sat, „Da bă, îl știu… e ăla care are numai prostii în cap, nu pune și el mâna să muncească. Lasă că s-o însura el și o să vadă atunci!”, iar toți cei prezenți dădeau aprobator din cap, pătrunși de înțelepciunea vorbelor celui din urmă. Și, tot atunci, un glumeț nu rata să întrebe retoric „Da’ cine l-o lua?”, iar în acel moment toți hăhăiau cu gura până la urechi, inclusiv persoanele de sex feminin sau aproape feminin prezente de față, lăsându-se cu grohăituri grotești, care sporeau și mai mult hazul adunării.

          Prefera să ignore aceste lucruri și să își vadă mai departe de treburile sale, cu speranța că într-o zi va pleca cât mai departe de aceste locuri și va găsi persoane cu care să poată avea o conversație normală, depășind subiectele mai sus amintite. Totuși, avea momente când simțea că ceva îl ține de aceste locuri. Poate era impresia de libertate pe care i-o dădea hoinăreala prin păduri, poate erau amintirile copilăriei petrecute în aceste locuri sau, poate, era chiar Poiana Fermecată cea care-l ținea pe loc.

          În acel moment gândurile lui nu erau decât la pâlpâirea nefirească a stelelor. În oceanul de lumini, una îi atrăsese atenția în mod deosebit. I se părea că lumina stelei creștea în intensitate și că vine spre el. Clipi de câteva ori, conștient de faptul că privitul îndelung poate da naștere unor iluzii optice. Dar cu toate încercările lui de a-și dezlipi ochii de la steaua buclucașă, efectul era același, steaua se mărea și clar, venea spre el, adică spre Pământ.

          Panica îl cuprinsese iar instinctul îi spunea să fugă, să se adăpostească. Rațiunea, atât cât mai era prezentă îi spunea să stea, fiindcă, oricum, în cazul unei catastrofe cosmice nu avea scăpare oriunde s-ar ascunde pe Pământ. Mai grav i se părea altceva, era blocat, paralizat și nu putea să facă nici o mișcare oricât s-ar fi străduit.

          Steaua devenise acum cea mai mare de pe bolta cerească, iar poiana, pădurea totul dispăruse. Era el, steaua și…. undeva în stânga la limita câmpului vizual, o planetă care semăna cu Pământul, dar cu siguranță nu era el, și care tindea să ocupe locul central al câmpului vizual și să capete proporții din ce în ce mai mari.

          Era clar, cădea spre planetă. Păduri nesfârșite umpleau continentul de care se apropia cu o viteză din ce în ce mai redusă. Cumva el asoliza pe această planetă la fel ca navele din filmele SF pe care le văzuse la TV. Era clar, visa, dar era până la urmă un vis frumos. Călătorea printre stele, era pe o planetă străină, exact ce și-a dorit toată viața. Observă că din când în când în imensitatea pădurilor lumini străpungeau întunericul absolut.

          În sfârșit ajungea la sol, lin ca un puf de păpădie lăsat să cadă într-o zi fără vânt.

          Undeva jos, sub el, observă o luminiță minusculă. Ajuns la sol, într-o poieniță asemănătoare cu a lui, văzu o creatură care ținea luminița. Era clar surprinsă de apariția lui. Ființa, după ce stătuse blocată ca o statuie, speriată probabil, se aruncă la pământ cu privirea în jos. Observă o chestie interesantă: corpul lui, de fapt nu era corpul așa cum îl știa el, era un fel de hologramă și emana o lumină destul de puternică și constată faptul că poiana se luminase prin prezența lui.

          Privea interesat spre capul ființei, care era plin de o claie de păr lung asemănător spicului de grâu la grosime și roșcat ca un măr bine pârguit. Corpul era înveșmântat cu ceea ce lui i se păru un chimonou și, după toate aparențele, avea două membre inferioare și două superioare. Citise undeva despre evoluția convergentă a speciilor, deci pe undeva i se părea logic ce vedea.

          Ar fi vrut să mai studieze creatura, dar era curios ce era și împrejur. „Complex vis!” și parcă nu se mai termina, cu toate că nu-și dorea de fel acest lucru gândi el, în timp ce studia vegetația cu frunze albastre, de altfel foarte asemănătoare cu cea de pe Pământ. Dădu să iasă din poiană și să intre în pădurea deasă, dar își dădu seama că pur și simplu nu putea să facă acest lucru. Nu putea părăsi poiana. Era blocat aici. Singura șansă de a mai afla ceva era să se întoarcă la ființa care încă era unde o găsise prima dată, dar care de data asta privea curioasă spre el.

          Se apropie încet, să nu o sperie. Își dădea seama că seamănă foarte mult cu o fantomă luminoasă. Spre satisfacția lui creatura nu părea atât de speriată și continua să-l privească în timp ce el se apropia, rămânând totuși în genunchi și făcând cu membrele superioare tot feluri de gesturi neînțelese.

          Ajuns la aproximativ doi metri de ea se opri. Observă doi ochi mari alungiți, un nas minuscul și o gură micuța care îi completa chipul. Pielea închisă la culoare avea niște tente roșiatice. I se părea straniu și străin de tot ceea ce fusese el obișnuit, dar cumva plăcut, încât nu-și mai putea desprinde privirea de la acest chip.

          Prima mișcare o făcuse ea, adică creatura. Lui Ioan îi plăcea să creadă că este o ea. Normal, el era Făt-Frumos. Și ea? Cine era ea??? Primul nume care îi veni în minte fuse Ileana Cosânzeana din poveștile pe care bunica lui i le spusese când era mic.

          Luă de jos un coș de nuiele plin ceea ce păreau a fi fructe și i-l puse la picioare. Apoi se retrase încet cu ochii în pământ.

          Se aplecă să atingă fructele dar mâna lui trecu prin ele ca și cum nu ar fi existat. Atunci se așeză în genunchi și își puse mâinile pe pământ în apăsând cu putere. Nu putea să bage mâinile în sol, era impenetrabil și observă aceeași culoare gălbuie a rocilor, la fel ca în Poiana lui Fermecată.

          Observă că atmosfera începea să se lumineze iar corpul lui devenea din ce în ce mai străveziu. Venea dimineața în acea parte a planetei.

          Ceva îl trăgea în sus și încet se depărta de sol. Cosânzeana lui se ridică în picioare și îl privea cum se ridică. Viteza creștea amețitor și ajuns deasupra planetei observă un amănunt fantastic. Planeta avea o soră cam de aceiași dimensiune. Nu avu prea mult timp de studiu pentru că steaua planetei ocupă locul central și începea să scadă rapid în dimensiuni.

          Se trezi amorțit și cu soarele în ochi. De data asta era sigur acasă în poiana de pe Pământ.

          – Ce vis superb, spuse el întinzându-și toate oasele.

          Își luă pătura în spate și plecă agale spre sat. Va reveni și la noapte cu siguranță, poate cine știe, va călători din nou spre Ileana lui din spațiu. Zâmbi, nu mai era copil, nu credea nimic din ceea ce își amintea totuși atât de clar de parcă ar fi fost aievea.

          În seara următoare se așeză nerăbdător pe pătură și așteptă. Nu dură mult și spre surpriza dar și spre groaza lui decolă și se trezi în poiana de pe planeta străină iar… „Cosânzeana” era acolo așteptându-l. Deja era speriat, dar și fericit. Ar dori să facă asta toată vița. Cineva îl aștepta și cu cât stătea mai mult cu ea cu atât era mai atras de acel extraterestru angelic.

 

          ***

 

          Trecuseră deja câteva săptămâni bune, frații lui munceau în pădure și îl lăsau în pace. El era în vacanță. Liceanul trebuia să se fie lăsat să învețe, după cum spunea el, și doar în mijlocul pădurii putea să facă asta.

          Făcea progrese cu „prietena” lui nocturnă. Deja comunicau prin semne și cumva îi dăduse de înțeles că el era de pe altă lume de pe altă planetă. Îl privea cu ochii mari și el se îneca în ei sperând să rămână lângă ea toată viața. Își făcea planuri să renunțe la liceu și să rămână în sat, să muncească alături de frații lui și noaptea să se întoarcă acolo departe, lângă ea. Era sigur că e o ea, sufletul lui îi spunea asta.

 

          ***

 

          Era o noapte senină ca multe altele pe care le prinsese de când călătorea. Totul era perfect, ea era acolo și stăteau amândoi învățând limbajul semnelor și aflând atâtea lucruri minunate unul despre altul.

          Din pădurea care înconjura poiana se auziră zgomote și apărură mai multe creaturi din specia sânzienei lui, agitând niște bastoane care aveau la capăt o sferă luminoasă verde și care emiteau o lumină puternică supărătoare, dureroasă chiar.

          După un moment de acalmie tensionată mulțimea tăbărî scoțând sunete puternice.

          „Cosânzeana” se ridică și, punându-se în fața lui, țipă spre cei sosiți neinvitați la întâlnirea lor. Din rândul extratereștrilor un individ ce părea a avea autoritate în fața celorlalți făcu semne iar doi zdrahoni o apucară de brațe și o târâră undeva unde Ioan nu o mai putea vadea. Ioan porni hotărât după ea, când cei prezenți începură să îl lovească cu bastoanele. O durere intensă îl străpungea de fiecare dată când sferele atingeau câmpul energetic din care era format corpul lui. Căzu la pământ și își pierdu conștiința.

 

          ***

 

          Se trezi într-un pat de spital înconjurat de frații și surorile lui. Care erau foarte bucuroși că fratele lor își revenise în simțiri.

          Cum ajunsese în situația asta aflase tot în aceiași zi. Ca din senin o furtună puternică se iscă și fusese trăsnit. Frații lui alertați de absența lui de acasă fugiseră într-un suflet și îl găsiseră inconștient în poiană.

          Ceru de urgență să fie externat și ajuns în sat alergă într-un suflet în Poiana Fermecată. Spera ca totul să revină la „normalitate”. Să se întâlnească iar cu ea, iubita lui din altă lume.

          În sfârșit a ajuns, dar peisajul era dezolant. Locul era ca pârjolit. Nu mai era nici urmă de vegetație iar rocile erau acum la fel ca cele obișnuite din pădure.

          Poiana Fermecată dispăruse.   

    

Bogdan Lazăr

Bogdan Lazăr

Bogdan Lazăr s-a născut pe 17 iulie 1981, în Huși. A urmat Liceul Militar „Ștefan cel Mare” și Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, iar în prezent este ofițer de infanterie. A debutat cu povestirea „Ultima linie de apărare” în numărul din martie 2013 al Gazetei SF.

More Posts