Nu ştiu alţii cum sunt, dar noi, elevii, vedem şcoala într-un cu totul alt mod decât profesorii sau părinţii, de pildă. Fie că recunoaştem, fie că nu, a existat în viaţa fiecăruia dintre noi un moment în care, prin pauze sau sprijiniţi cu coatele pe bancă la ora de mate, ne-am dorit ca geamurile şcolii noastre să fie din zahăr caramelizat sau, mai degrabă, să nu fie deloc; scările să fie moi şi pufoase ca pandişpanul sau măcar jaluzelele să fie din foi de ciocolată. Sau, (de ce nu?) există unii mai somnoroşi de felul lor care încă mai visează să vină la şcoală în pijamale roz şi în papuci de casă, iar în loc de bănci să existe pernuţe comode; profesorii să nu mai pună note (proaste), elevii să nu mai susţină examene….
Mai nou, pe măsură ce tehnologia a avansat, învăţăceii vor să aibă propria tabletă multi-funcţională şi fiţuici „invizibile, în caz că te prinde”. Pe de altă parte, cadrele didactice îşi doresc elevi conştiincioşi, pasionaţi de lectură, elevi care să fie prezenţi la ore tot timpul şi să înţeleagă lecţiile în timp record, dacă se poate chiar înainte de a fi predate…
Mă gândesc la un moment din viitor în care toate dorinţele elevilor să se intersecteze nu –ştiu-cum cu aspiraţiile profesorilor, iar şcoala să se nască din nou într-o secundă, cu un Big-Bang asurzitor. Va apărea atunci o nouă civilizaţie, mult superioară celei de astăzi sau, dimpotrivă, lumea se va trezi într-un haos total?
Povestea începe cu o întrebare: cum va arăta Şcoala Viitorului?

Să facem un exerciţiu de imaginaţie: suntem pe o planetă oarecare. Pământul e deja istorie, o mică antichitate ciudată, ca o sferă albastră, pe pupitrul profesorului de mitologie. Mă uit într-o oglindă cu multi-touch, pe care pot să apăs pentru a mări sau micşora imaginea sau pentru a o modifica în funcţie de cum am eu chef. Sunt un omuleţ disproporţionat în clasa a XII-a 7Y957, cu capul cât un dovleac de Halloween, dar cu degeţele subţirele şi zvelte, potrivite pentru miile de butonaşe din jurul meu. Avem butoane peste tot, avem touch-screen peste tot, aici până şi când te aşezi pe scaun trebuie să setezi ceva, altfel se cheamă că eşti înapoiat.
Îmi fac temele. O maşină simpatică din faţa mea scrie tot ceea ce gândesc, fără să schiţez vreun gest în acest sens. Scriu cu puterea gândului, cum s-ar zice, în timp ce îmi aranjez în oglindă freza galactică. În două minute am şi terminat. Oops, de data asta chiar mi-a luat mult (trebuie să fi fost compunerea aceea plictisitoare la cea de-a treizeci şi opta limbă modernă pe care o studiem).
Mă uit prin cameră şi nu-mi găsesc uniforma (cam demodată după părerea mea, numai cu un biet GPS incorporat -asta ca să nu ne distragă atenţia), dar se pare că am rătăcit-o iarăşi pe undeva. Din nou trebuie să clipesc de cinci ori pentru a răscoli printre celelalte haine din şifonier şi, în sfârşit, se aprinde fosforescent umeraşul cu numărul 6. Înclin capul şi uniforma este deja pe mine. Apăs pe butonul roşu din dreptul gleznei şi mă teleportez cât ai zice „click” direct la şcoală, în sala de curs. Sigur că, pe drum, întâmpin tot felul de tentaţii (cluburi suspendate, terase cu super-ofertă, unde, după o bere galactică, primeşti gratis teleportarea acasă, pentru siguranţa ta şi a celor din jur), dar mă străduiesc să mă ţin departe de ele. Ce naiba? Doar sunt un extraterestru conştiincios.
Prima oră este de ecologie, care nu-şi prea are rostul în zilele noastre. Noi încercăm să fim disciplinaţi cu mediul înconjurător, cât de mult putem: spre exemplu, ştergem de praf florile din staniol şi întotdeauna când ni se strică câte-o tabletă, o aruncăm frumuşel în tomberon, nicidecum pe stradă. Bine, mai sunt şi unii care nu respectă aceste reguli: tocmai adineauri ne-am trezit cu o întreagă pădure de stejar artificial defrişată într-o singură noapte.
Urmează ora de limba maternă, la care data trecută am fost puşi să scriem o compunere despre cum ne-am descurca noi pe planeta Pământ, dacă pe aceasta ar mai fi posibilă viaţa. Pentru acest proiect a trebuit să ne documentăm, să vizionăm filmuleţe din acea eră, filmuleţe care, vă spun cu mâna pe gadget, m-au impresionat până la lacrimi. Pe atunci, oamenii îşi foloseau mâinile pentru a scrie pagini întregi despre lucruri banale (cum ar fi luna sau stelele). Ba mai mult, aveau nişte dispozitive tare ciudate, numite cărţi, din care citeau zi-lumină. Încă mă mai gândesc dacă aş fi putut supravieţui unei asemenea epoci rudimentare…
Totuşi, pe-atunci, elevii aveau un avantaj: puteau chiuli nestingheriţi, fiindcă nu exista, ca astăzi, un asemenea accesoriu care să-i depisteze oriunde s-ar afla, când se face prezenţa. Noi avem un ecran imens, iar profesorul, când introduce numele fiecăruia dintre noi în baza de date ….hop! Ne-a şi găsit! Ori suntem pierduţi în spaţiu, ori la vreo terasă, cinstind alături de colegul de PC. Nu prea putem să-i păcălim şi, dacă se enervează, ne aduc într-o clipită înapoi în sala de curs, cu „Puterea clickului”, în timp ce mama şi tata, contactaţi de urgenţă, ne ţin încruntaţi o video-conferinţă de toată frumuseţea pe un ecran mare cât cosmosul, chiar în faţa colegilor. De asemenea, când unul dintre noi e din punct de vedere fizic în clasă, dar zace într-un somn profund sau cade într-o visare dulce, gândindu-se la cu totul altceva decât se discută la oră, în dreptul numelui elevului respectiv se stinge beculeţul verde şi se declanşează alarma. Asta înseamnă că el nu participă activ la oră. Profesorul ia la cunoştinţă şi-i dă un refresh HI FI, de nici nu mai ştie pe ce planetă e.
Copiatul este o altă problemă. Ispita e foarte mare, aproape că nu te poţi abţine să nu comunici prin telepatie cu cel din clasa de alături care ştie răspunsurile, dar profesorul este, la rândul său, foarte vigilent. De fiecare dată când se realizează conexiuni telepatice între elevi în timpul testelor, beculeţul din dreptul fiecărui vinovat se face roşu şi pur şi simplu i se anulează tot fişierul în care a lucrat până atunci. Ba chiar te mai şi atenţionează: „Xulescu, ţine-ţi gândurile acasă, că te dezactivez!” Cei care îndrăznesc să-şi facă fiţuici (cipuri micuţe băgate care pe unde poate) sunt aspru pedepsiţi: fie li se interzice accesul la baza comună de date, ca să vadă şi ei cum trăiau strămoşii noştri, pământenii, fără internet, fie se aleg cu un virus periculos care le dau întregul sistem peste cap. Cel mai eficient mijloc de a copia este metoda „screenshot”- imortalizezi cu o singură clipire din ochiul stâng pagina web cu informaţia necesară şi o arhivezi într-un fişier-fantomă din creierul tău, astfel încât profesorul să creadă că tu doar ţi-o imaginezi, când te fapt te uiţi lejer peste ea. E o metodă la care elevii dau greş din prostie, fiindcă nu fotografiază cum trebuie pagina: se mişcă în timp ce clipesc, şi aceasta iese înceţoşată. Totul e o chestiune de răbdare şi de precizie.
De obicei, pauzele sunt scurte: în timpul lor, luăm o gustărică (pilule şi o capsulă antistres), ne mai „updatăm” moralul, iar elevul de serviciu întreţine softurile pupitrelor şi şterge fişierele cu lecţiile anterioare. Cei care se ţin de prostii, au şi ei activitate prin pauze: fie vor cu orice preţ să afle parola fişierului cu lucrări al profesorului, fie dau o fugă în spaţiu (ca să tragă praf de stele pe nas) – călătorie care este strict interzisă minorilor.
În partea a doua a zilei, când profesorii pleacă acasă să se relaxeze, îşi trimit hologramele să ţină de urât celor supradotaţi, care participă la olimpiade. Holograma pune întrebări pe monitor, noi forumulăm în gând răspunsurile şi un dispozitiv ataşat de pupitrul nostru le tastează în timp record. Şi numai ce auzim holograma exclamând: „Bravo, numărul 567!” sau „Greşit, numărul 345! Ia mai dă-i un search!”. Uite-aşa decurg orele noastre, într-o armonie perfectă cu tehnologia şi ştiinţa care, fie vorba între noi, mai au încă foarte mult de evoluat…
*
Unele poveşti, însă, sunt făcute să rămână pentru totdeauna science-fiction. Cel puţin în prezent, şcoala rămâne clădirea cu ferestre fumurii, cu bănci care mai scârţâie în timp ce scriem, cu ore infinit de lungi şi cu pauze întotdeauna prea scurte pentru escapadele noastre. Dar toate acestea nu ne împiedică, totuşi, să visăm…

Georgiana Camelia Maximoaia