Nautilus

În numărul 61, revista Nautilus ne invită să citit nu mai puţin de şase povestiri scurte, care se diferenţiază între ele mai ales prin modul în care sunt structurate şi prin calitate. Astfel, dacă două dintre ele, Trebuie să zbang, tung, bung şi Praf de stele, par a se adresa celor mici, având structura specifică basmelor şi poveştilor pentru copii, prin Căderea pătrundem într-un univers oniric, în care realitatea şi visul se împletesc într-un mod interesant şi reuşit. Comunitatea neurostenică este o proză lipsită de acţiune în care, sub forma unor definiţii (asemănătoare celor din dicţionarul khazar), suntem familiarizaţi cu o istorie a viitorului. Tot lipsită de acţiune este şi Scurtătura, un text ce aduce mai degrabă a secvenţă ori fragment, iar Evadare este o proză halucinantă, în care cititorul este aruncat în mijlocul evenimentelor şi lăsat să se descurce singur cu informaţiile fragmentare care îi sunt furnizate. Toate povestirile prezente în acest număr al revistei sunt scurte, unele chiar ultrascurte, doar două depăşind o mie trei sute de cuvinte. Un alt lucru pe care îl au în comun este o vizibilă îndepărtare (mai puţin în proza lui Sergiu Someşan şi-n cea a lui Aurel Cărăşel) de la structura povestirilor clasice, autorii preferând să aducă anumite inovaţii. Bune ori rele, rămâne să ne dumirim în continuare.

 

Prima proză apărută în numărul 61 al revistei Nautilus se numeşte “Evadare” şi poartă semnătura lui Marian Dumitraşcu. Şi de această dată autorul ne întâmpină cu un text care ne provoacă imaginaţia şi ne aşteaptă să-l descifrăm – lucru, trebuie să recunosc, deloc uşor. Începutul te introduce direct în miezul evenimentelor, admiţând că există un astfel de punct central şi admiţând că există în jurul lui evenimente, două concesii pe care suntem obligaţi să le facem dorim să pricepem ceva, luându-ne, mai mult decât am vrea, ca martori, proza fiind la persoana a doua. De obicei astfel de abordări tind să irite cititorul, făcându-l părtaş unor evenimente pe care nu şi le doreşte ori care-l lasă indiferent, însă altfel stau lucrurile în cazul prozei semnate de Marian Dumitraşcu. Transpus în pielea personajului, cititorul nu doar că nu pricepe ce i se întâmplă, dar nici măcar ce anume i se cere. Acţiunile sunt caleidoscopice, succedându-se cu repeziciune, replicile succinte, adresate de obiecte pe care autorul le însufleţeşte (sau cel puţin aşa ne lasă să credem), iar stilul lacunar nu face decât să întregească sentimentul rătăcirii, sentiment pe care-l simţim de la început şi până la final. Nu pot spune că nu mi-am dorit în anumite momente ca lucrurile să fie ceva mai clare, ceva mai uşor de descifrat, însă consider că proza este reuşită aşa cum este, aceasta putând fi interpretată în felurite moduri. Mie, unul, mi-a trecut prin cap că ar fi vorba de un copil care se joacă, ori, mult mai probabil şi mai evident, de o invazie prin ipostaziere.

 

Erată: popcorn; sendvişul; plus câteva cacofonii şi virgule puse aiurea.

Stil: 9,0

Temă: 8,5

Intrigă: 8,6

Originalitate: 9,2

Atmosferă: 8,9

 

Cea de-a doua proză este semnată de Sergiu Someşan şi poartă titlul “Trebuie să zbang, tung, bung”. Avem de-a face cu un text sensibil, care pare a se adresa în primul rând copiilor, tema fiind una lejeră, iar transpunerea ei aşijderea. Pornind de la descoperirea făcută de fiica naratorului, aflăm că Soarele răsare, nici mai mult, nici mai puţin, doar ajutat de un arici pe nume Zgumby. Iar de aici până la aflarea adevărului din spatele acestor cuvinte nu mai este decât un pas. Povestirea este bine condusă, stilul adaptându-se perfect acţiunii descrise, iar evenimentele se succed într-un mod natural, fără ca evoluţia lor să pară forţată în vreun fel. Acesta este şi cuvântul care descrie cel mai bine povestea de faţă, şi anume naturaleţea. Textul, deşi construit pe o miză mică, este unul plăcut, autorul ştiind cum anume să-şi aşterne pe hârtie, metaforic vorbind, căci altul este suportul în cazul de faţă, ideile. Îl aşteptăm şi cu proze ceva mai serioase.

 

Erată:

Stil: 8,7

Temă: 8,5

Intrigă: 8,6

Originalitate: 8,5

Atmosferă: 8,7

 

Cea de-a treia proză se numeşte “Scurtătura” şi poartă semnătura lui Ştefan Ciobanu. Lipsit de-o acţiune propriu zisă şi de o intrigă care să-l atragă pe cititor, textul de faţă este unul prozaic, cu rare şi aproape (şi din păcate) incidentale valenţe literare. Deşi se aseamănă întrucâtva cu textul Singur în mulţime al lui George Sauciuc, Scurtătura lui Ştefan Ciobanu nu pare a miza pe vreun sentiment anume, fiind doar o simplă descriere lipsită anodină şi lipsită de importanţă, în care singurul aspect pozitiv pare a fi lungimea sa. Cu puţin sub 800 de cuvinte, proza nu-l plictiseşte pe cititor, dar, după cum am menţionat deja, nici nu-l încântă. Sfatul meu este ca autorul să încerce să urmeze, pe cât posibil, momentele subiectului, evidenţiind cât mai bine conflictul. Pentru că, deşi nu putem spune că lipseşte, existând unul de genul om versus circumstanţe, acesta este slab atât de slab schiţat încât pare aproape imperceptibil, acţiunile personajului principal fiind limitate. Nu există o gradare ori fapte care să decurgă unele dintr-altele, motiv pentru care textul lui Ştefan Ciobanu pare o naraţiune fără prea multe implicaţii. Nici stilul nu pot spune că m-a încântat, existând anumite derapaje nu tocmai plăcute şi expresii nereuşite.

 

Erată:

Stil: 8,3

Temă: 8,4

Intrigă: 7,9

Originalitate: 8,4

Atmosferă: 8,5

 

La rubrica Povestea vorbei, Aurel Cărăşel ne încântă cu nou basm, titlul acestuia fiind “Praf de stele”. Faţă de cele publicate anterior de autor în cadrul aceleiaşi rubrici, cel de faţă este succint, de abia trecând de 1000 de cuvinte. Lucru pe care nu-l consider negativ, având în vedere că un basm semnat de Aurel Cărăşel are în mod obişnuit de zece, douăsprezece, ori pe atâta, alungându-i din această pricină pe unii cititori. Texte de-o asemenea amploare, oricât de reuşite ar fi ele, sunt greu de parcurs pe monitor, iar micşorarea lor le face să devină mai concentrate, având astfel un impact mai puternic asupra cititorului. Dar să revenim la Praf de stele. Ne întâlnim în el cu aceeaşi uniune dintre personaje cu care ne-am obişnuit deja, acum fiind vorba de o zână care a uitat să zboare şi o sepie. Din momentul împrietenirii, misiunea lor devine una comună, amândouă având de câştigat de pe urma îndeplinirii ei. Însă, deşi zână capătă ce-şi doreşte, sepia pare la final nemulţumită, iar basmul devine brusc unul trist, tema perpetuei aşteptări revenind în prim plan. Punctul forte al basmului constă şi de această dată în stilul adoptat de autor şi în vocea auctorială care se potriveşte perfect situaţiei şi cititorilor cărora basmul de faţă li se adresează.

 

 

Erată: alabstru; amestecă cu; nisipul apei;

Stil: 8,9

Temă: 8,6

Intrigă: 8,4

Originalitate: 8,6

Atmosferă: 8,7

 

 

În cadrul rubricii intitulate Istoria Viitorului, Aurel Cărăşel publică textul “Comunitatea neurostenică”. La fel de succint precum cel apărut în Nautilusul de luna trecută, nici acesta nedepăşind 800 de cuvinte, textul are menirea să ne familiarizeze cu neuroastenicii, oameni de demult care se-ntrupează în corpurile unor oameni aflaţi în moarte clinică. Ideea de semiviaţă promovată de autor nu este tocmai una nouă, cu ea întâlnindu-ne şi în romanul Ubik al lui Philip K. Dick. Deşi rămâne o intruziune interesantă în lumea science-fiction din revistele româneşti, textul de faţă pătimeşte la capitolul stil, existând mai multe repetiţii supărătoare şi virgule puse parcă la întâmplare.

 

Erată: al I-ul; ciborg; neurostenicilorcare; şi mai multe virgule aiurea puse.

Stil: 8,2

Temă: 8,7

Intrigă: 8,2

Originalitate: 8,5

Atmosferă: 8,3

 

După o pauză de-o lună, Andra Spirescu şi Mihai Perşinaru au revenit cu un nou text, reînviind rubrica Multi-vers. Proza semnată de către cei doi autori se numeşte “Căderea” şi este una onirică, a cărei acţiune este plasată pe continentul nord-american. Cu cele aproape două mii cinci sute de cuvinte ale sale, aceasta este una dintre cele mai lungi povestiri apărute în cadrul rubricii Multi-vers. Prin lungimea sa, acţiunea are de câştigat, la fel şi personajele, cei doi autori având timp să le dezvolte mai pe-ndelete. Remarc, de asemenea, şi preferinţa acestora faţă de povestirea în ramă, acesta nefiind singurul text în care îşi obligă unul dintre personaje să relateze situaţia prin care-a trecut, lucru ce-i conferă textului un anume tragism. Replicile scurte, de efect, îmi par adecvate întâmplării, iar limbajul, deşi nu tocmai potrivit timpului şi locului în care are loc acţiunea, destul de reuşit. Micile greşeli de ortografie au rămas însă, impunându-se o corectură suplimentară a textului şi o înlăturare a cacofoniilor şi cuvintelor greşit otografiate, adăugându-se virgule acolo unde acestea lipsesc. În rest nu-i rău deloc.

 

 

Erată: vroia; in ziua; nu stiu; înacţiunii; imi spune; împedicat; în următirii; comfortabile; întilnit; pisică care; provoacă căderea; îngăna; cî; tovaraş; înteligenţei.

Stil: 8,5

Temă: 8,8

Intrigă: 8,6

Originalitate: 8,8

Atmosferă: 8,6

 

 

 

Revista de Suspans

 

 

 

 

În numărul 5 al Revistei de Suspans putem lectura patru povestiri scurte, număr în scădere faţă de luna şi numărul trecut. Dintre acestea, Baladă pentru un leu mi-a atras în mod deosebit atenţia atât prin stilul poetic, cât şi prin modul în care autoarea a ales să ne spună povestea. Prin gaura cheii este, de asemenea, un text reuşit, însă mult prea scurt, asemănându-se din acest punct de vedere cu o scenetă. La un pahar cu fantoma pare plin de clişee şi lipsit de originalitate, o simplă rescriere a unei poveşti spuse deja de prea multe ori, iar Ascensiune pare o tentativă de-a oripila cititorii prin amalgamul de sânge şi organe. Le-aş recomanda ultimilor doi autori să dea dovadă de mai multă originalitate şi îndrăzneală, nefiind nicio onoare în a sta în umbra cuiva.

 

 

Prima povestire apărută în cel de-al cincilea număr al Revistei de Suspans se numeşte “Prin gaura cheii” şi poartă semnătura Anamariei Ionescu. Textul de faţă este unul succint, numărând sub 650 de cuvinte, fiind şi cel mai scurt text publicate în oricare dintre cele trei reviste analizate. Din pricina mărimii sale, deşi izbuteşte să surprindă o situaţie în detaliile ei esenţiale, nu reuşeşte să închege o atmosferă anume. Dar nu acesta este scopul ei. Scopul ei este să redea o scenă din viaţă văzută prin ochii unui copil care nu-i în stare să priceapă ce se întâmplă cu adevărat. Replica din final îi dă povestirii un plus de credibilitate, prin intermediul ei pătrunzând în viaţa de la ţară, cu rosturile şi caracteristicile ei. Pe mine textul m-a făcut să mă gândesc la o scenă dintr-un roman semnat de Marin Preda.

 

Erată: ridică cu.

Stil:  8,6

Temă: 8,4

Intrigă: 8,0

Originalitate: 8,4

Atmosferă: 8,2

 

 

Nicolette Orgidan este prezentă în numărul acesta al Revistei de Suspans cu povestirea “Baladă pentru un leu”. Autoarea ne încântă şi de această dată cu un stil poetic, care o face parcă să se simtă în largul său, ajutând-o să contruiască atât de subtil povestea încât cititorul nici nu pare a băga de seamă cum cade pradă mrejelor textului. Uneori, acelaşi stil ne atrage, în detrimentul acţiunii, atenţia. Există anumite firide şi treceri prea bruşte de la o perspectivă la alta, însă, spre final, piesele se îmbină de la sine într-un mod plăcut. Cred că o grăbire, pe ici, pe colo, a acţiunii nu ar strica. Însă de plăcut, place şi aşa.

 

Erată: cu cutia; melodică care.

Stil: 8,9

Temă: 8,6

Intrigă: 8,5

Originalitate: 8,7

Atmosferă: 8,8

 

 

Gabrieşa-Beatrice Voinescu, autoarea cu a cărei scriitură nu m-am mai întâlnit până acum, publică în numărul 5 al Revistei de Suspans textul “La un pahar cu fantoma”. După cum lesne se poate deduce din titlu, povestirea de faţă este una cu fantome. Mie mi s-a părut lipsită de originalitate, subiectul fiind abordat de atât de multe ori încât a ajuns aproape un clişeu. Fără să aducă vreo perspectivă nouă ori o intrigă autentică, proza de faţă pare o simplă pastişă: după ce a cumpărat un conac, personajul principal află că este bântuit. Fantoma îi cere să-i rezolve cazul, să-i facă o slujbă religioasă, doleanţă pe care personajul principal o şi duce la îndeplinire în final. Şi asta-i tot. Notele de umor şi ironie încearcă să-i dea povestirii un aer inedit, dar fără prea mare succes. Descrierile, chiar dacă reuşite, sunt în exces în prima parte, împiedicând dezvoltarea acţiunii şi prelungind mai mult decât era nevoie expoziţunea. Acelaşi lucru îl constatăm şi-n cazul intruziunilor introspective. Există, de asemenea, şi o serie de repetiţii supărătoare, care ar putea lăsa cititorilor impresia – falsă, la o analiză mai atentă – de limbaj sărăcăcios. Consider că povestirea ar fi putut fi spusă în mai puţine cuvinte, ţinând seama de complexitatea redusă a intrigii. Partea bună este că, spre deosebire de multe alte texte publicate luna aceasta, există un fir epic, există şi o clădire graduală a acţiunilor, iar stilul, în pofida repetiţiilor semnalate, este unul destul de bun. Autoarea ar trebui să se axeze mai mult pe propriile experienţe şi mai puţin pe ce-a citit. Din lecturi ar trebui să-şi formeze un stil, eventual să înveţe cum să-şi structureze povestirile (capitol la care nu stă tocmai rău) şi nu să le copieze temele. În cazul subiectelor este indicat să-şi folosească imaginaţia. Nu spun că proza aceasta este nereuşită, însă se poate mult mai bine.

 

Erată: vorbească cu; a înnoptat peste noapte; joacă cu.

Stil: 8,6

Temă: 8,5

Intrigă: 8,4

Originalitate: 8,2

Atmosferă: 8,4

 

 

Ascensiune”, de Paul D. Adrian, este ultima proză publicată în Revista de Suspans asupra căreia ne vom opri atenţia. Pe alocuri emfatic, năpădind textul cu scene sângeroase şi groteşti, căutând probabil să-l oripileze pe cititor, dar după ştirile de la TV slabe şanse, autorul ne relatează o poveste destul de simplă în esenţă. Părerea mea este că Paul D. Adrian lasă pe dinafară elemente şi, mai ales, sentimente esenţiale, canalizându-se pe partea lugubră a lucrurilor şi chinuindu-se prea mult să epateze prin morbiditate şi grotesc. Însă acestea ar fi trebuit să fie, cel mult, să reprezinte rezultatul celor descrise şi nu să fie descrierile în sine. De aceea, textul lasă impresia de superficialitate, autorul atingând doar suprafaţa lucrurilor, nu şi esenţa lor. Finalul ne prezintă o meditaţie filozofică naivă şi stearpă, un soi de morală pe care ar trebui să o tragem din text, bazată doar pe povestea imaginată de autor, motiv pentru care nu o putem lua în serios. Menirea ei fiind de-a se integra în povestire, de a-i da greutate, însă mie mi se pare că Paul D. Adrian prea amestecă totul într-o ciorbă cu prea multă sare, dar fără piper. Se impune mai multă originalitate, dat fiind limbajul căutat şi scenele forţate.

 

Erată: celalte

Stil: 8,4

Temă: 8,5

Intrigă: 8,4

Originalitate: 8,4

Atmosferă: 8,5

 

 

 

Suspans

 

 

 

După câteva luni în care prozele publicate în revista Suspans au scăzut continuu ca număr, iată că-n ianuarie îşi revine şi ne încântă cu nu mai puţin de şase povestiri scurte. Din păcate, două dintre acestea au fost publicate anterior şi-n alte reviste, denotând o oarecare lipsă de profesionalism din partea respectivilor autori. În ceea ce priveşte celelalte patru texte rămase, remarcăm, pentru cine ştie a câta oară, contribuţia Dianei Alzner. Textul acesteia, deşi nu excelează la capitolul originalitate, prin vocea narativă şi talentul scriitoricesc care stă la baza lui, este unul cât se poate de izbutit. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre proza lui Paul D. Adrian, care se străduieşte şi de această dată (ceva mai mult decât a făcut-o în Revista de Suspans) să epateze, amestecând laolaltă epitete mult prea descriptive şi personaje care mai de care mai întunecate. Nu lipseşte nici omniprezentul text oniric, cel de luna aceasta purtând semnătura lui Ionuţ Buda. La final, Dadal Cristinel ne încântă cu o povestire aproape statică, impresionând prin măiestria sa balzaciană de-a surprinde puţin în multe cuvinte.

 

 

Prima povestire apărută în luna ianuarie în revista Suspans se numeşte “Omul negru a venit” şi poartă semnătura lui Paul D. Adrian. Legat de cele publicate anterior de autor în revista Suspans ori Revista de Suspans, atât prin temă, cât şi prin stil, textul prezintă trezirea la viaţă, sau mai bine spuse descătuşarea, Omului Negru. Prima parte a povestirii – de fapt, dacă ar fi să le luăm după lipsa dialogulie şi prezenţa descrierile ample, o naraţiune – ne prezintă cu lux de amănunte momentul în care acest personaj misterios îşi face apariţia în realitatea noastră. Deşi are destul de multe calităţi, evenimentul pare a fi artificial umflat printr-un stil bombastic şi-o serie de epitete ornante şi superlative care sunt, prin definiţie, lugubre, dar care, luate laolaltă şi îngrămădite fără discriminare într-un spaţiu relativ restrâns, tind să transforme textul într-o parodie. Redau, pentru edificare, câteva exemple: eveniment colosal, petale titanice, tulpină gigantă, piele foarte albă, buze foarte negre, piele misterioasă, faţă diformă, invenţii demonice, lume abisală, înfăţişare grotească, construcţie gigantică, apă întunecată, întindere neguroasă etc., autorul părând a fi fost nu sub influenţa muzei ci a unui demon suferind de logoree. O primă regulă în arta scrisului astfel grăieşte: arată, nu spune, ceea ce Paul D. Adrian evită să facă, preferând în schimb să-l emite pe Lovecraft, care, trebuie să recunoaştem, n-a prea excelat nici el la capitolul stil. Un model mai demn de urmat, dar şi mai dificil, ar fi Poe. Nici amalgamul de fiinţe atotputernice, monştrii, magicieni (bine, e unul singur, dar apare de atât de multe ori şi fără niciun rost în acţiune încât am crezut că a fost clonat) şi lumi paralele nu produce o impresie prea bună, autorul izbutind să descrie şi stabilească mai bine contextul decât acţiunea în sine. Există conflict, dar nu şi o rezolvare a lui, există intrigă, dar este clădită din nimic, tempoul fiind aproape inexistent. Predomină, în schimb, atmosfera încărcată şi apăsătoare. Şi cam atât. Recomandarea mea este ca autorul să mai schimbe din când în când registrul tehnic şi vocea auctorială.

 

Erată: pielea misterioasă; căpătului început de pod; spirit pirdut; schimbarile; şi o umbra uriaşă;

Stil:  8,5

Temă: 8,2

Intrigă: 8,1

Originalitate: 8,4

Atmosferă: 8,6

 

 

 

Povestirea “Şanţul”, de Adrian Mielcioiu, a fost publicată cu o lună în urmă şi în revista Nautilus, aparţinând aceluiaşi grup Nemira, fiind comentată de mine la momentul respectiv, motiv pentru care nu mă voi mai opri asupra ei. Am trecut-o în revistă doar pentru a menţiona obiceiul nu tocmai sănătos al autorului şi a-l sfătui să dea dovadă de ceva mai mult profesionalism.

 

 

Următoarea proză asupra căreia ne vom opri se numeşte “Soţia mea dragă” şi este semnată de Diana Alzner, o autoare care se bucură de multă vizibilitate în ultima vreme, publicând în ultimele luni un număr însemnat de proze în mai multe reviste de gen din România. Iar lucrul acesta nu ar fi însemnat mai nimic dacă prozele respective n-ar fi fost de bună calitate. Aşa cum este şi textul de faţă. Deşi ideea care stă la baza acestuia este una destul de simplă, aproape clişeică, aş îndrăzni să spun, Diana Alzner ştie cum să-i ofere individualitate şi să o facă atractivă. Îmbinarea planurilor narative îşi are importanţa ei, însă individualitatea constă mai ales în vocea auctorială adoptată. După cum am putut observa şi din prozele publicate anterior de autoare, aceasta îşi tratează cu ironie personajele, ridiculizându-le uneori aspiraţiile şi faptele. Nici povestirea de faţă nu constituie din acest punct de vedere o excepţie, Marius căzând victimă propriilor sale intenţii. Pedeapsa nu este a unei forţe exterioare, nici vorbă de vreun deus ex machina, ci constă în însăşi alegerile făcute de personaj. Cu alte cuvinte, acesta se pedepseşte, prin deciziile luate, singur, crezând că îşi face un bine. Scopul lui este unul meschin, atestându-i nimicnicia sufletească, pedeapsa fiind astfel nu doar motivată, dar şi îndreptăţită. Diana Alzner tratează până şi un gest blamabil, aşa cum este crima, cu umor şi ironie, reuşind să ne smulgă un zâmbet. Acţiunea nu pare deloc forţată, iar personajele cu atât mai puţin, deşi ar putea fi interpretate ca arhetipuri umane. Un text plăcut, natural şi armonios, cu un umor pe alocuri subtil, pe alocuri sănătos, fără să pară, totuşi, că el ar fi stat în intenţiile scriitoarei. Vine şi el, asemenea faptelor personajelor, ca o consecinţă logică a celor întâmplat.

 

Erată: dorească cu; înfăşca ciocanul; cu cuţitul; urcă cu; mâncă cu.

Stil: 8,8

Temă: 8,9

Intrigă: 8,9

Originalitate: 8,8

Atmosferă: 8,9

 

 

Cea de-a patra proză scurtă publicată în luna decembrie în revista Suspans îl are ca autor pe Iulian Sîrbu şi se numeşte “Şi atunci i-am făcut pe toţi să dispară”. Întrucât aceasta a mai fost publicată cu două luni în urmă şi în Revista de Suspans şi a fost comentată de mine în Scriptoriumul din luna respectivă, nu mă voi opri asupra ei pentru a nu încuraja acest obicei nu tocmai lăudabil, de a publica, la un interval redus de timp, acelaşi text în două reviste apropiate din punctul de vedere al genurilor abordate.

 

 

Toga de senator”, de Ionuţ Buda, este un text oniric, în care graniţa dintre vis şi realitate este una fragilă. Însă, din pricina felului în care a fost gândit textul, importanţa ei este una destul de redusă. Autorul nu se concentrază prea mult pe relaţia dintre vis şi realitate şi pe consecinţele acestei relaţii, îndreptându-şi atenţia şi resursele scriitoriceşti către felul în care personajul feminin percepe întreaga experienţă. Din acest motiv miza pare şi ea fragilă, întreaga povestire având aerul unui fragment dintr-o operă mai amplă. Aceiaşi impresie ne-o lasă şi acţiunea a cărei relevanţă este îndoielnică. Autorul ar fi trebuit să o sublinieze mai bine, insinuându-i cititorului dorinţa de a o anticipa şi de-a o rezolva. Referirile mi-au plăcut, la fel şi stilul care induce ideea de visare, însă consider că autorul trebuia să o structureze într-un mod ceva mai atractiv. Poate data viitoare.

 

Erată: facă cu; metafizică cu; ironică cu; greusă; inveşmântat; peretii; surâzatoare; sinţeam.

Stil: 8,7

Temă: 8,4

Intrigă: 8,3

Originalitate: 8,6

Atmosferă: 8,7

 

 

După ce-n luna decembrie a anului trecut a debutat între paginile virtuale ale revistei Suspans, iată că ne reîntâlnim cu Dadal Cristinel şi-n luna ianuarie, povestirea acestuia, “Datoria”, încheind şirul prozelor pe care le vom comenta în acest număr al Scriptoriumului. Prin textul de faţă, autorul ne confirmă că ştie ce-i aceea literatură. Deşi cam multe la număr, metaforele sunt reuşite, izbutind să redea o atmosferă anume. Descrierile au valoarea unor secvenţe cinematografice, întregul text părând a fi surprins cu încetinitorul, în mai bine de cinci mii de cuvinte Dadal Cristinel concentrând în jur de o jumătate de ceas din viaţa personajului principal. Acesta este, probabil, şi singurul aspect negativ: acţiunea, în pofida trecutului ce renaşte spre final, este statică, năpădită de descrieri. Ca fragment de roman este potrivită, însă ca proză scurtă tinde să-l obosească pe cititor şi să-l alunge. Îi recomand să dezvolte mai bine intriga, sau, dacă nu-l atrage un stil ceva mai rapid, să treacă direct la nuvele în care să respecte momentele subiectului.

 

Erată: pofit-o; adoamă; bataie; o înjurătura; mai degraba; departează; freca cu; boloboroseşte; întoarcă cu; in nisip; privinduşi; spuneCulegătorul; suportţi; pulsese; pregatită; oglida; părinţii te chema; măsoara; o amestecătura; muşcă cu; ai scuns totul;

Stil: 9,0

Temă: 8,6

Intrigă: 8,3

Originalitate: 8,7

Atmosferă: 8,9

 

 

 

Cea mai interesantă povestire: “Soţia mea dragă” (de Diana Alzner), urmată de “Trebuie să zbang, tung, bung”.

Cea mai bine scrisă povestire: “Datoria” (de Dadal Cristinel), urmată de “Evadare”.

 

Al. Ioan DespinaAlexandru Ioan Despina s-a născut pe 04 septembrie 1985, în localitatea Ploieşti. Este absolvent al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii din Bucureşti, cu dublă specializare: geografie şi limba şi literatura engleză. Debutează literar în numărul 35 al revistei Nautilus cu povestea 17 Octombrie, iar următoare sa proză, Închisoarea, publicată în numărul 38 al aceleiaşi reviste primeşte o critică favorabilă în revista Helion (nr. 11, Aprilie 2011), în cadrul unul articol intitulat Poezie neagră şi blesteme. Continuă colaborarea cu Nautilus, iar în luna iulie a anului 2011 publică povestirea Azaroth. În aceeaşi lună este numit admin în cenaclul Lira21, precum şi membru cu atribute extinse pe site-ul literar RoLiteratura.

Blog personal: http://ioanalexandru.wordpress.com

Alexandru Ioan Despina

Alexandru Ioan Despina

Alexandru Ioan DESPINA s-a născut pe 4 septembrie 1985, în Ploieşti. Este absolvent al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii din Bucureşti, cu dublă specializare: geografie şi limba şi literatura engleză. După debutul său literar în numărul 35 al revistei Nautilus, publică câteva zeci de povestiri scurte în cam tot atâtea reviste din țară și din străinătate (Vatra, Algoritm Literar, Apostrof, Egophobia, Zona Literară, Dunărea de Jos, Oglinda, Argos, Aphelion, Bewildering Stories etc), câștigă 13 premii și mențiuni la diferite concursuri de literatură naționale și internaționale (premiul I la Concursul naţional de literatură “Moştenirea Văcăreştilor”, noiembrie 2011, premiul al II-lea la Concursul Naţional de Literatură ‘Reţeaua Literară”, septembrie 2012, premiul I la Concursul de Proză ”Mihail Sadoveanu”, octombrie 2013, premiul al III-lea la Concursul de Literatură “Ioan Slavici”, noiembrie 2013 etc) și apare în peste 10 antologii de proză scurtă (Conexiuni, Moștenirea Văcăreștilor, Ion Creangă, Eposs Meridiane, Mihail Sadoveanu, Aripi spre zbor etc). Colaboreazã în calitate de recenzent cu aproape toate revistele de SF&F românesti, având o rubrică permanentă în revista Nautilus. Este, de asemenea, redactor șef al revistei online Gazeta SF și coeditor al antologiei Bumerangul lui Zeeler. Blog personal.

More Posts - Website