Nautilus

 

 

În primul număr din acest an, revista Nautilus ne invită să citim patru povestiri, toate interesante şi incitante, două dintre acestea fiind semnate de Aurel Cărăşel – este vorba de un basm, după cum ne-a obişnuit în ultima vreme, şi o proză de mici dimensiuni în care autorul ne relatează o parte din istoria viitorului, acesta fiind şi numele celei de-a doua rubrici pe care-o păstoreşte – una purtând semnătura Ioanei Vişan, care luna aceasta abordează într-o manieră umoristică tema invaziei, iar ultima a Teodorei Matei, care ne prezintă o proză inteligent structurată. În cadrul rubricii Multivers nu regăsim luna aceasta niciun text, lucru pe care nu ştiu cum anume să-l cataloghez, ţinând cont de fapt că Andra Spirescu şi Mihai Perşinaru, autorii care semnau în cadrul acestei rubrici acelaşi text, nu stăteau tocmai bine la capitolul inventivitate.

 

 

Prima proză apărută în numărul 60 al revistei Nautilus şi prima asupra căreia ne vom opri atenţia în acest anul 2013 se numeşte “Invazia” şi poartă semnătura Ioanei Vişan. După stilul abordat, personajele implicate-n acţiune şi vocea auctorială folosită ne putem da seama încă de la primele paragrafe că parcurgem un text ce se doreşte a fi, până la un anumit punct, umoristic. Sau cel puţin nu atât de serios pe cât este de obicei un text sf. Lectura, după cum a intenţionat autoarea, este una facilă, iar proza se adresează cititorilor de toate vârstele. Astfel de povestiri trebuie să fie scurte, iar sfârşitul să te facă să zâmbeşti, ceea ce se întâmplă şi în cazul de faţă. Miza este însă una modestă, conflictul existând mai mult la nivel ideatic, iar reacţiile personajelor neplauzibile. În aceste circumstanţe nu se crează niciun fel de tensiune care să sporească şi într-un final să răsplătească aşteptările cititorului. S-ar fi cerut o contradicţie mai vădită între cele două tabere astfel încât să existe nevoia unei rezolvări a situaţiei, iar ideea de invazie ar fi trebuit şi ea mai bine subliniată (după referirile din titlu şi din primul paragraf începe să-şi diminueze importanţa pentru ca, pe la jumătatea lecturii, prin însemnătatea tot mai scăzută ce i se acordă să ne dăm seama că nu este vorba şi nici nu poate fi vorba de o invazie propriu-zisă). În felul în care este scrisă, povestirea tinde să-şi piardă pe drum din cititori, interesul acestora începând de la un moment dat (cam de la instalarea stării de calm, o stare de calm ce n-ar fi trebuit să fie premergătoare climaxului) să fie drastic diminuat. Tema, aceea a unei invazii ce nu este ceea ce pare, nu este tocmai originală, ea fiind tratată tot într-o formă umoristică şi de Philip K. Dick în povestirea The eyes have it. Dar, pe când în povestirea lui K. Dick invazia se producea strict la nivel lexical, aici, după cum am mai spus, se petrece la nivel ideativ. Rezolvarea conflictului, deşi în armonie cu stilul şi acţiunea, pare puţin vetustă, aducând mai degrabă a anecdotă decât a proză scurtă.

 

Erată: -

Stil: 8,6

Temă: 8,5

Intrigă: 8,3

Originalitate: 8,4

Atmosferă: 8,6

 

Cea de-a doua proză este semnată de Teodora Matei şi poartă titlul “Între vulturi şi oameni”. Proza de faţă începe cu pseudosfârşitul (un eveniment plasat înaintea momentului culminant, dar după prezentarea intrigii, şi care, prin felul în care este structurat textul, cu el la început, devine un fals climax). De aici acţiunea se desparte în două fire narative distincte, cel al trecutului (prin care ni se explică modul în care s-a ajuns în situaţia de faţă) şi cel al prezentului (care merge către adevăratul climax, în cazul de faţă momentul în care personajul principal urmează să fie ars pe rug). Procedeul folosit de Teodora Matei este unul destul de des întâlnit, scriitori recurgând la el când povestea ce urmează să fie spusă ar fi prea plictisitoare dacă s-ar urma un fir epic liniar. Adică în cazul aducerilor aminte ori a narărilor. Stilul prozei este unul destul de simplu şi-n mare parte atractiv. Spun în mare parte pentru că, din păcate, există o serie de virgule puse acolo unde n-ar fi trebuit, care frâng cadenţa impusă încă din primele paragrafe de autoare. Am dat şi peste câteva expresii disonante ori discordante (‘întrebările mi se compactaseră înecăcios în gât’, unde compactaseră pare de-o preţiozitate inutilă, respectiv ‘copilul din mine’, expresie arar ori deloc folosită de către un copil – cel care povestea în acel moment era un copil). Acţiunea m-a atras, modul în care este spusă mi s-a părut inspirat ales, iar personajul principal destul de atractiv încât să mă îndemne să duc la bun final lectura în pofida atmosferei apăsătoare ce tinde să te-ndepărteze.

 

Erată: posmogit; auto-penitenţă;

Stil: 8,6

Temă: 8,7

Intrigă: 8,5

Originalitate: 8,6

Atmosferă: 8,7

 

La rubrica Povestea vorbei, rubrică începută în urmă cu doar o lună, Aurel Cărăşel semnează  basmul “Scara de nori şi ceaţă”, un basm cât se poate de reuşit. Însă faptul că-i reuşit nu-i asigură, din păcate, şi un număr adecvat de cititori şi asta probabil din pricina calităţilor basmului: este uşor de urmărit, previzibil şi se adresează îndeobşte celor mici. În basm, vocea auctorială este una adesea copilăroasă, lucru ce tinde să-i îndepărteze pe cei mari de la lecturarea lui. De asemenea, nici prea multe inovaţii nu sunt permise într-un basm, aceasta păstrând un fir epic bine stabilit şi un număr de personaje arhetipale care au funcţii bine determinate. Având în vedere teoria structuralismului şi ajutându-ne de analizele lui Vladimir Propp putem observa că basmul lui Aurel Cărăşel conţine toate elementele definitorii, de la vocea auctorială şi până la personaje şi funcţiile lor. Singurul lucru care i se poate reproşa (pe lângă recurenta ortografiere greşită a unor cuvinte precum ‘trăsnet’ şi a pluralului altor cuvinte – ‘bardă’, ‘halebardă’ etc) este chiar faptul că vorbim de un basm, categorie căzută oarecum în desuetudine în zilele noastre. Însă fanii acestui gen literar pot vedea că basmele lui Aurel Cărăşel sunt dintre cele mai reuşite existe, autorul prezentându-ne într-un mod extrem de atrăgător (limbajul este bine ales, cu arhaisme care recrează o atmosferă anume şi o compoziţie pe măsură) un univers bogat în acţiuni, personaje şi sensuri.

 

 

Erată: şipotea; săbatică; bardele (bărzile); letică; întreabat-o; încărară; haldebardele; multaşteptat; mizănoapte; lune; trăznete; întreabarea; vreodata; excat; mesteate; noastru; înspământător; mîinile; trozniră; licrăriri; dintotdauna; uguielile (uguirile).

Stil: 8,9

Temă: 8,7

Intrigă: 8,8

Originalitate: 8,9

Atmosferă: 9,0

 

 

O nouă rubrică a luat fiinţă luna trecută în revista Nautilus, rubrică intitulată Istoria Viitorului. unde acelaşi Aurel Cărăşel publică proze care se înscriu în această categorie, continuând probabil foiletonul Întâlnire de gradul trei. Din păcate nu am fost suficient de atent luna trecută şi am trecut cu vederea apariţia primei proze din această rubrică, aşa că am să încep direct cu cea de-a doua, intitulată “Adresa spaţială vie”. Ideea de-a prezenta o istorie a viitorului nu este una tocmai originală, aceasta începând probabil cu profeţiile lui Nostradamus şi continuând cu cele ale babei Varga (aceea da viziune!). O multitudine de cărţi, majoritatea lor de nonficţiune, au fost scrise pe această temă, autorii lor încercând să prezică – cu mai mult ori mai puţin succes – evenimentele ce vor avea loc în următorii ani. În lumea science-fictionului remarcăm contribuţia lui Warren Wager (O scurtă istorie a viitorului – 1989). În astfel de povestiri accentul nu mai cade pe acţiune, ci pe viziune, mizând pe curiozitatea cititorului, iar viziunea lui Aurel Cărăşel este până acum una cât se poate de interesantă.

 

Erată: pensinsula; continuînd; întîlnire.

Stil: 8,4

Temă: 8,7

Intrigă: 8,2

Originalitate: 8,5

Atmosferă: 8,3

 

 

 

Revista de Suspans

 

 

 

 

În cel de-al patrulea număr al Revistei de Suspans putem citi nu mai puţin de cinci texte (număr aflat în scădere faţă de cel al lunii anterioare), toate de calitate, deşi nu toate de aceeaşi calitate. Astfel, dacă în proza lui Alexandru Arion revenirile repetate la aceeaşi idee şi reluarea ei sub forme diferite de nenumărate ori tind să enerveze, Alexandra Niculae ne poartă pe valurile stilului său cursiv şi mătăsos într-un text de-o consistenţă onirică, iar Diana Alzner ne trezeşte brusc din visare cu o proză succintă şi sumbră. Anamaria Ionescu publică un text în care firul narativ se desparte în două spre a se reuni spre sfârşit, iar Cristina Nemerovschi ne încântă cu o povestire ce se aseamănă cu Metamorfoza lui Kafka. Proze mai puţine, dar mai bine scrise, numitorul pe care-l au în comun fiind stilul inovativ şi, cu o singură excepţie, izbutit.

 

 

Prima povestire apărută în cel de-al patrulea număr al Revistei de Suspans se numeşte “Captiv” şi poartă semnătura lui Alexandru Arion. Acţiunea este una cât se poate de simplă, însă, prin prisma felului în care a fost scrisă, devine greu de urmărit, accentul căzând în proza de faţă pe felul în care ne este spusă povestirea. Adică pe structura textului, dar şi pe stil. Şi spunând aceste lucruri nu putem să nu remarcăm originalitatea compoziţiei, precum şi inovaţiile stilistice. Din păcate acestea nu mi se par foarte inspirate, Alexandru Arion utilizându-se într-un mod exagerat, care umbreşte şi estompează povestea în sine. Autorul reia – în paragrafe de-o mărime asemănătoare – aceeaşi ideea înainte de-a trece la următoarea, despărţind aceste paragrafe prin două frate care, prin repetarea lor, tind să devină iritante. Înţeleg faptul că autorul se concentrează pe felul în care-şi pune povestea, dar n-am înţeles deloc de ce textului dumnealui trebuie să semene în atât de multe aspecte cu o litanie. Informaţiile pe care ni le prezintă sunt destul de sărăcăcioase şi se învârt toate în jurul aceluiaşi subiect, cu foarte mici varianţii. Digresiunile devin de la un moment dat supărătoare prin însăşi numărul lor, autorul concentrându-se mai mult asupra lor decât asupra acţiunii ori a personajului. Aproape că nici nu mai contează cum o să se termine textul, pentru că nimic nu mai poate şterge drumul pe care l-am parcurs pentru a ajunge acolo. Sunt sigur că autorul a mizat pe aceste procedee tocmai pentru a-l face pe cititor să se simtă asemenea personajului principal, şi anume captiv în lumea în care trăieşte, însă tocmai acest sentiment îl va îndepărta pe cititor şi-l va îndemna să abandoneze lectura. În aceste circumstanţe, un echilibru ceva mai bine stabilit între digresiune şi povestire ar fi fost necesar, precum şi ceva mai multă concizie.

 

Erată: conteză; transcedental; marea majoritate a oamenilor nu le face; pămâtul; termomentrul; conteză.

Stil:  8,7

Temă: 8,3

Intrigă: 8,0

Originalitate: 8,7

Atmosferă: 8,2

 

 

Alexandra Niculae este prezentă în numărul acesta al Revistei de Suspans cu povestirea “Per aspera ad artem”. Textul de faţă, cu o acţiune situată într-un viitor îndepărtat şi-ntr-un New York controlat de contele de Saint-Sim (vreo aluzie la Henri de Saint-Simone?) prin intermediul unor soft-uri avansate, place. Acţiunea este clădită uneori prin intermediul dialogurilor, alteori pur şi simplu înlocuită de acestea, tensiunea creându-se cu greu, iar conflictul fiind aproape inexistent. Proza este salvată şi marcată de stilul poetic al autoarei, un stil folosit totuşi fără niciun fel de discriminare, care-şi lasă tot timpul impresia că eşti într-un vis sau într-o sală plină de oglinzi ce reflectă până la diminuarea completă o anume imagine. Şi spunând acest lucru pot afirma că Alexandra Niculae şi-a găsit vocea, mai rămâne doar să o dozeze când şi cum trebuie şi să-şi aleagă cu mai multă atenţie şi inspiraţie temele, ridicându-le la valoarea scriiturii sale, concentrându-se mai mult pe crearea tensiunii (şi implicit a interesului cititorilor) şi sublinierea momentului culminant (momentul spre care toate evenimentele premergătoare ar trebui să conveargă şi din care cele ulterioare să diveargă). În rest, puţine lucruri de reproşat.

 

 

Erată: neoanele cu halogen (!?); recunoşinţă; auto-epuizată; rebeleze; tâşnească.

Stil: 8,9

Temă: 8,6

Intrigă: 8,5

Originalitate: 8,7

Atmosferă: 8,8

 

 

Diana Alzner semnează luna aceasta povestirea “Credit restant”, o povestire succintă, dar cu un mesaj puternic şi sumbru. În viitorul imaginat de autoare (un viitor deloc improbabil la cum decurg lucrurile în societatea actuală) cei care au restanţe la bănci sunt vânaţi de către băncile care, pentru a-şi recupera datoriile, le comercializează organele, procedând asemenea cămătarilor din zilele noastre. Toate lucrurile acestea le aflăm dintr-o conversaţie în care sunt implicate cele două personaje principale ale povestirii. Fără a folosi cuvinte de prisos, autoarea, mărginindu-se la prezentarea situaţiei şi crearea unei atmosfere încărcate de teamă şi nesiguranţă, crează o lume veridică, închisă şi-ntinsă pe câteva pagini. Structural nu sunt multe de spus, proza de faţă păstrând elementele povestirilor scurte clasice, iar stilul este adecvat acţiunii descrise şi a împrejurărilor surprinse. Diana Alzner ar fi putut alege un deznodământ mai de efect lăsând până spre final ascunsă identitatea urmăritorilor, însă varianta aleasă de aceasta, deşi mai puţin surprinzătoare, mi se pare totuşi mai potrivită. O proză scurtă şi interesantă, a cărei citire nu durează nici zece minute. Vă invit să o lecturaţi!

 

Erată: -

Stil: 8,5

Temă: 8,8

Intrigă: 8,6

Originalitate: 8,7

Atmosferă: 8,7

 

 

Micuţa laponă”, de Anamaria Ionescu, este o proză în nouă părţi prezentate din perspective variate, despărţite de diferenţe de timp tot mai mari şi mai mari. Întâlnim, de asemenea, două planuri principale (de fapt două vieţi) care se intersectează, primul reprezentat de Ştefan, iar cel din urmă de Diana. Dacă-n prima şi-n ultima parte a povestirii, atenţia cade asupra lui Ştefan, în celelalte şapte părţi ea cade asupra Dianei şi a urmăritorilor şi complicilor acesteia. Putem vorbi aşadar de două poveşti care se întrepătrund, de două fire narative distincte care sunt legate de-o întâmplare aparent banală şi care urmează să fie rezolvate, din păcate pentru personaje, în acelaşi mod. Din pricina numărului mare de personaje implicate raportat la mărimea prozei, precum şi a întinderii spaţiale (în mai multe judeţe) şi temporale (de-a lungul mai multor lunii), aceasta ar fi riscat să pară dezlânată dacă autoarea n-ar fi recurs la împărţirea ei în secvenţe, ignorând întâmplările care au loc în afara lor. Există un anumit tragism în proza Anamariei Ionescu, tragism ce devine evident în final, în momentul în care destinele celor doi urmează să se intersecteze pentru cea de-a doua şi ultima oară. O proză interesantă, cu început şi sfârşit, personaje în grabă, dar veridic, creionate şi o falsă acţiune (cea a bombei în sine) ce se disipează şi dispare în totalitatea în ultima parte, lăsându-ne în faţa unui deznodământ care nu face altceva decât să ne releve adevărata acţiune: cum se leagă între ele – asemenea valizei transmite de-o persoană alteia – destinele oamenilor.

 

Erată: înscrisseră

Stil: 8,4

Temă: 8,9

Intrigă: 8,7

Originalitate: 8,7

Atmosferă: 8,6

 

 

 Spaima”, de Cristina Nemerovschi, este ultima proză scurtă apărută în cel de-al patrulea număr al Revistei de Suspans. Acţiunea textului de faţă, atâta câtă este, se produce între cei patru pereţi ai unei camere, însă nu acţiunea primează în acest text, ci ideile. Personajul principal, un artist ce-ncearcă să nu se mai lase pradă inspiraţiei, modificându-şi astfel natura, simte că nu mai este stăpânul propriului său trup, sau mai bine spus că-n trupul său începe să se insinueze o altă fiinţă. Stilul folosit de autoare este unul aproape poetic, imaginile sunt reuşite, iar descrierea insanităţii, a disoluţiei personalităţii, bine redată. Sfârşitul vine să ne confirme că senzaţiile resimţite de personajul principal, singurul, de altfel, prezent în această proză, sunt reale şi nu doar rodul imaginaţiei sale, aşa cum am fi putut crede până în momentul acela. În acelaşi timp sfârşitul deplasează întregul text spre un tărâm al ideilor şi absurdului, departe de realitate.

 

Erată: jumatate

Stil: 8,9

Temă: 8,8

Intrigă: 8,3

Originalitate: 8,7

Atmosferă: 8,8

 

 

Suspans

 

 

 

În luna decembrie în cadrul revistei Suspans au fost publicate trei povestiri, foarte diferite atât ca stil, dar şi din punctul de vedere al temei abordate. Astfel, Gabriela Voicu ne introduce în mintea unei persoane schizofrenice, Diana Alzner ne prezintă cu mult umor şi ironie un păţania prin care trece într-o dimineaţă un scriitor de sf, iar Dadal Cristinel ne ia drept martori la cearta dintre două personaje misterioase. Cea mai completă proză mi s-a părut cea a Dianei Alzner şi asta datorită felului în care este scrisă, autoarea ţinând cont de momentele subiectului.

 

 

Prima povestire apărută în luna decembrie în revista Suspans se numeşte “Şoapta irealităţii” şi poartă semnătura Gabrielei Voicu. Structura textului de faţă este una destul de simplă şi cât se poate de liniară, cu o intrigă ce se înfiripează treptat din halucinaţiile şi interpretările eronate ale personajului principal. Întreaga acţiune este rezultatul acestor halucinaţii, motiv pentru care autoarea îşi şi concentrează efortul scriitoricesc asupra lor. Textul de faţă nu pare, totuşi, unul psihologic, tema lui principală fiind schizofrenia, o schizofrenie pe care Gabriela Voicu o surprinde bine în detaliile ei semnificative. Însă, dacă tema şi structura sunt inspirat alese şi bine aşternute pe hârtie, nu acelaşi lucru îl putem spune despre stil. În afara celor câtorva cuvinte greşit ortografiate şi a unor virgule care lipsesc, repetarea futilă a unor cuvinte într-un spaţiu restrâns crează un sentiment de claustrofobie (de ex.: cu care știam că în acel ștreang zăcea corpul unei fete frumoase care) şi lasă impresia că textul nu este prea îngrijit scris. Aceeaşi impresia rezultă şi din frazele frânte care nu par a fi în concordanţă cu schizofrenia redată, ştiut fiind faptul că schizofrenia este fecundă şi imaginativă, aspecte care mi s-ar părut normal să se regăsească şi-n limbajul folosit. Trecerile sunt uneori prea bruşte, atât de bruşte încât te deconectează de la atmosfera creată (când personajul iese din coşmarul prin care-a trecut în baie şi se îmbracă cu cele mai pufoase haine pe care le are. În circumstanţele descrise, epitetul pufos nu-şi are locul). Cu toate acestea, textul de faţă are suficient de multe calităţi încât să constituie o lectură plăcută.

 

Erată: aceaşi; semi-lucidă; conştiintei; singurul loc undeva eram (unde); stii; zombie (zombi);  Deja nu mai reușesc să fac propriei minți când sunt lucidă (!?); tarziu; dintotdeuna.

Stil:  8,7

Temă: 8,3

Intrigă: 8,0

Originalitate: 8,7

Atmosferă: 8,2

 

 

Următoarea proză se numeşte “Arbore secant” şi este semnată de Diana Alzner. Autoarea ne demonstrează şi de această dată că ştie cum anume să spună o povestire, ţinând cont de toate elementele genului. Spre deosebire de atmosfera sumbră din povestirea Credit restant publicată de Diana Alzner în Revista de Suspans, în cea de faţă atmosfera este destinsă, stilul jucăuş, iar ironia şi satira la ele acasă. Mărturisesc că mi-a plăcut tema abordată, precum şi persiflarea scriitorului român de science-fiction. Detaliile au importanţa lor, de multe ori ascunzând un sarcasm prea subtil pentru a fi observat de un cititor neavizat, şi crează un substrat consistent pe care se construieşte mai apoi povestirea. Acţiunea este bine condusă din condei şi se îmbină cu stilul folosit într-o perfectă armonie (scena în care personajul principal este distras din când în când de ramura crescută prin perete părându-mi-se cât se poate de reuşită, revenirile insistente la cartea pe care-o scria făcându-l pe cititor să se simtă-n pielea lui Ionuţ). Trecerea-n lumea fantasticului nu este una tocmai originală, motiv pentru care autoarea şi menţionează cartea lui Lewis Carroll. Un text amuzant, bine scris şi uşor de citit, pe care vi-l recomand cu căldură. Merită citit!

 

Erată: dimineţa; maica-sa; mumură; inhabitanţi; costituţie.

Stil: 9,0

Temă: 8,7

Intrigă: 8,8

Originalitate: 8,7

Atmosferă: 8,9

 

 

Ultima povestire scurtă publicată în Suspans în luna decembrie a anului ce tocmai s-a încheiat se numeşte “One for the road” şi este semnată de Dadal Cristinel, textul de faţă fiind, dacă nu mă înşel, unul de debut. Autorul redă o ceartă care are loc între două personaje, fără a o mai plasa într-un context care să-i ofere sens, lăsându-l astfel pe cititor să înţeleagă ce doreşte. Există anumite indicii care ar putea ajuta la descifrarea şi înţelegerea ei, însă-mi par insuficiente pentru a elimina orice urmă de îndoială. Din acest punct de vedere, textul se aseamănă cu o poză făcută unui obiect apropiat şi-n care decorul iese neclar. Stilul autorului este unul bun, cu imagini puternice şi expresii reuşite, acesta izbutind să redea o gamă largă de stări în surprinzător de puţine cuvinte. Singurul lucru pe care i-l pot imputa este structura, Dadal Cristinel lăsând mult prea multe elemente pe dinafară. Un autor pe care-l vom urmări cu interes şi care, cu puţin exerciţiu în alcătuirea povestirilor, poate scrie opere de calitate.

 

Erată: pînă; maine.

Stil: 9,0

Temă: 8,3

Intrigă: 8,3

Originalitate: 8,9

Atmosferă: 9,0

 

 

 

Cea mai interesantă povestire: “Arbore secant” (de Diana Alzner), urmată de “Spaima” şi ‘‘Micuţa laponă’’.

Cea mai bine scrisă povestire: “Arbore secant” (de Diana Alzner), urmată de “One for the road” şi “Scara de nori şi ceaţă”.

 

Al. Ioan DespinaAlexandru Ioan Despina s-a născut pe 04 septembrie 1985, în localitatea Ploieşti. Este absolvent al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii din Bucureşti, cu dublă specializare: geografie şi limba şi literatura engleză. Debutează literar în numărul 35 al revistei Nautilus cu povestea 17 Octombrie, iar următoare sa proză, Închisoarea, publicată în numărul 38 al aceleiaşi reviste primeşte o critică favorabilă în revista Helion (nr. 11, Aprilie 2011), în cadrul unul articol intitulat Poezie neagră şi blesteme. Continuă colaborarea cu Nautilus, iar în luna iulie a anului 2011 publică povestirea Azaroth. În aceeaşi lună este numit admin în cenaclul Lira21, precum şi membru cu atribute extinse pe site-ul literar RoLiteratura.

Blog personal: http://ioanalexandru.wordpress.com

Alexandru Ioan Despina

Alexandru Ioan Despina

Alexandru Ioan DESPINA s-a născut pe 4 septembrie 1985, în Ploieşti. Este absolvent al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii din Bucureşti, cu dublă specializare: geografie şi limba şi literatura engleză. După debutul său literar în numărul 35 al revistei Nautilus, publică câteva zeci de povestiri scurte în cam tot atâtea reviste din țară și din străinătate (Vatra, Algoritm Literar, Apostrof, Egophobia, Zona Literară, Dunărea de Jos, Oglinda, Argos, Aphelion, Bewildering Stories etc), câștigă 13 premii și mențiuni la diferite concursuri de literatură naționale și internaționale (premiul I la Concursul naţional de literatură “Moştenirea Văcăreştilor”, noiembrie 2011, premiul al II-lea la Concursul Naţional de Literatură ‘Reţeaua Literară”, septembrie 2012, premiul I la Concursul de Proză ”Mihail Sadoveanu”, octombrie 2013, premiul al III-lea la Concursul de Literatură “Ioan Slavici”, noiembrie 2013 etc) și apare în peste 10 antologii de proză scurtă (Conexiuni, Moștenirea Văcăreștilor, Ion Creangă, Eposs Meridiane, Mihail Sadoveanu, Aripi spre zbor etc). Colaboreazã în calitate de recenzent cu aproape toate revistele de SF&F românesti, având o rubrică permanentă în revista Nautilus. Este, de asemenea, redactor șef al revistei online Gazeta SF și coeditor al antologiei Bumerangul lui Zeeler. Blog personal.

More Posts - Website