Doi copii se ceartă pe o ciocolată. Călători vin şi pleacă. Vacarmul îngrozitor de dinaintea sosirii trenului. Vagoane părăsite, biciuite de arşiţa zilei. Fata morgana s-a dus. Ziua se face în fiecare seară fluture. Mai poţi zări doar luminile ascuţite ale trenului. “Trenul  Piteşti – Baia Mare pe linia 3”. Ţi se adună timpurile în palmele calde, întinse dincolo de lună. Ce va urma nu mai ştie nimeni, care ar mai fi farmecul? Călătorii iar vin, iar pleacă, grăbiţi să nu piardă trenul. Nu-ţi pasă că o tipă cu eşarfă roşie s-a băgat în faţa ta cu o mie de valize pline ochi. De unde expresia asta? Nu mai contează, poate fi drumul vieţii tale. În fond, aşa e viaţa de jurnalist. Dacă nu schimbi unşpe mii de perechi de încălţări, dacă n-ajungi acasă şoarece înmuiat, dacă n-ai hainele rupte de la interviul suprem, dacă şi iar dacă, nu te poţi numi jurnalist. Jurnalist împlinit, adică. Până la urmă, mulţi jurnalişti mai sunt pe lumea asta şi mulţi fac umbră degeaba pământului. De-aia e bine să-ţi dai seama la timp. Dacă ai vreo treabă cu meseria asta, dacă e bine să te legi de ea. De fapt, dacă se leagă ea de tine, într-un fel sau altul. Ce vorbăreală inutilă! Dacă şi dacă. Trenul lasă răcnetul oraşului în fierbere şi pleacă. Cei de lângă tine se pregătesc de somn. Au încuiat aerul greu peste gălăgia necontenită de pe coridor. În compartiment, tropotul controlorului. Căldură mare. Se aude din alt compartiment vocea bătrânului. “Măi omule, ţi-am zis să laşi odată geamul acela deschis, ne sufocăm aici!” Nevastă-sa. Încet, dar sigur, se va sfârşi pălăvrăgeala asta. Oamenii dorm noaptea, ce naiba? Vine dimineaţa. La fel de încet şi sigur. Şi iar gălăgie, iar cele o mie de valize ale tipei la apropierea staţiei Tarna. Cobori. Din gară, aşteaptă microbuzul spre necunoscutul sat Răchiţeni. Mai e doar o femeie înăuntru. Cei de pe stradă nu se complică să mai vină. Şoferul se dă jos să te ajute cu bagajul. Cu gesturi mecanice, se repede înapoi în maşină. Aşteaptă cu ochii aţintiţi alţi călători. Dar nu mai e niciunul. Timpul trece. “Pfăi, Doamne! De-acuma, na, pornim aşa”. Şi porneşte zgomotos motorul. În cinci minute eşti deja în câmp. Microbuzul se opreşte şi tipa coboară. Coboară? Unde naiba coboară? La orizont încep să se strecoare pete minuscule. Aceleaşi lanuri de grâu decojite de lumină. Drumul de ţară răsuflă greu sub cauciucuri. Se opreşte din nou. Priveşti uimită la şofer. Nu se sinchiseşte să dea vreo explicaţie, ceva de umplutură, dacă un motiv chiar n-are. Se uită la cauciucul din dreapta faţă. E dus, ce mai! O grimasă urâtă. Se duce în spatele microbuzului şi-ţi dă jos bagajul. Nu se mai poate merge încolo. În câteva ore „ajungeţi, la pas”, îţi spune liniştit. Trebuie să ajungi singură-singurică la destinaţie. Îţi place la nebunie treaba asta. Trebuie să mergi mai departe. Încă vreo 3 kilometri. Poate ajungi până după-amiază şi cu valiza asta grea, târâtă prin praf. Peste tot în jur peisaje leşinate de căldură. În faţă, raiul pe pământ. O aşezare omenească. Un sat. Oameni, nicăieri. Priveliştea te deprimă. Mai e ceva. La orizont nişte siluete de copii zglobii, aruncând cu pietre în lac. Eşti pregătită să alergi spre ei, când ceva se schimbă. Soarele îşi roteşte ochiul spre tine. Zările se închid în umbră. În depărtări, fata Morgana se joacă de-a v-aţi ascunselea… Nu se mai poate! Te opreşti să  bei nişte apă. Renunţi. Nu definitiv, dar se mai poate zăbovi pe valiză cu ochii în gol. Măcar ai ce vedea. Un muşuroi. Ies încolonate tot felul de gângănii, buburuze, gâze, furnici, albine. Fac rondul înapoi, usturate de aerul dogoritor. Scoţi aparatul de fotografiat din mulţimea de lucruri şi imortalizezi clipa. Apoi ameţeşti bine… O femeie te stropeşte cu apă din fântână. O! Un cadru idilic. Fântână, plopi. Revenind la femeie, pare îngrijorată. Holbezi ochii la ea şi se sperie. Se îndepărtează si atârnă cana în cuiul fântânii. Vă simţiţi mai bine? Te ridici ameţită. Femeia încearcă să te sprijine. Îi explici că eşti jurnalistă, din capitală, că te-au trimis să faci un studiu de caz cu tematică socială. În satul Răchiţeni. Femeia te priveşte interesată, dar confuză. “Aicea-i Plopi, don’şoară!” (ştirea zilei). Simţi cum ţi se goleşte creierul, cuvintele n-au oxigen. Căldura e din nou sufocantă. Laşi capul să-ţi cadă în mâini. Prezentul nu-ţi surâde. “Da’ staţi la mine câteva zile, da’ cum”. Vocea femeii e subţire. Ce bine-ar fi aşa! Până să o refuzi politicos, ţi-a şi ridicat bagajul. A luat cu stângăcie aparatul de fotografiat căzut din geantă. Îţi face semn să vii. Până la urmă, nici n-aveai altceva de făcut. Drumul de ţară e pustiu. Vezi doar câte-o căruţă pe ici, pe colo. La o casă verde stau trei moşnegi la taifas, sub un nuc bătrân. Are crengile îndoite nefiresc spre pământul din care crescuse. O tanti trece cu găleata. Găleata e goală. Zicea bunica, Dumnezeu s-o ierte, că nu-i bine să-ţi iasă cineva înainte cu găleata goală. Mai stăm, zice femeia. Şi stai. Bătrânii te analizează din cap până-n picioare. Două căruţe încărcate cu fân pun în mişcare peisajul. Se face praf de la tropăitul cailor pe pământul nisipos. Praful e lung, treci de el şi parcă tot nu se termină. Bătrânii şuşotesc. „Şi ce creaţă e! Ce-o mai aduce cu fata lui Apostol. Bat-o norocul, ce frumoasă e”. Bătrânul stă tolănit pe iarbă. Vorbele intră şi ies. Pleci spre casa femeii, afişând un zâmbet vag. Poarta se deschide cu scârţâit comun porţilor de la ţară. O casă modestă. Mulţi copii, imagine deja cunoscută. Ţi-ai adus aminte. Ţi-a mai rămas nişte ciocolată. Te grăbeşti să le-o oferi. Copiii se strâng în jurul tău şi încep să chicotească. Mănânci, apoi pleci la culcare. “O să dormiţi cu Maria”, i-a zâmbit femeia. Maria, mezina familiei. Se cuibăreşte la perete, sub plapumă, şi luminile se sting. Pe toboganul cerului mai sunt doar stelele, iar pe sub tavan răsare luna. Liniştea din cămăruţă cerşeşte un pumn de aer vesel pentru ziua de mâine… La patru  încep să cânte cocoşii. Viaţa la ţară începe cu soare. Mănânci  bulgări de lumină în Plopi… Peste o oră simţi paşi prin casă. Maria se trezeşte încet, cu respiraţia reţinută, trecând peste tine de cealaltă parte a patului. O zbugheşte afară. Nu trece o jumătate de oră şi copiii se joacă deja. Îi vezi din pat, printre doi pomi încărcaţi cu fructe. Maria râde. Îi face pe toţi să râdă.  Jocul  de-a baba oarba. Râsete. Zgârieturi. Certuri. Plânsete din nimic. După trânte şi ciondăneli zdravene, jocul se reia la fel de vioi. Zâmbeşti. Te repezi din pat la geantă, scoţi aparatul foto, deschizi subtil fereastra şi faci o poză. În casă, la masă! Femeia te vede la geam, vine să-ţi zică bună dimineaţa. Intră şi copiii să te salute. O să mergeţi la câmp. Nu de dragul mersului, ci la muncă. Maria ştie tot. „Aşa-i la ţară”. Pe câmp oameni ca furnicile. Răsar de oriunde, de niciunde. Dacă ai o busolă, sigur ăsta e locul unde totul se dă peste cap. Oamenii se duc la câmp. Cu sapa în spate, să taie frunze la câini, la vaci, la orice. Femeia aşază o pătură din lână pe iarbă, să stea copiii. Te întinzi pe pătura care te mănâncă şi adormi. Jocurile copiilor au rezonanţa bâzâitului de ţânţar din apartamentul 11. Acum închis cu siguranţă. Diseară sunt Sânzienele. Femeia îţi spune că va fi mare petrecere în sat. Doamne, diseară! Se aud deja glasurile copiilor. Cu toţii sunt gata de plecare. Oamenii îşi iau uneltele în spate şi pornesc printre sălcii. Pe poteci neştiute. Pe drumuşorul bătătorit, cu fire de iarbă arzând pe alocuri de lumină. Căldura le imprimă, ca fierul roşu pe vremuri, izul de tractorişti. Bronzaţi pe gât şi pe braţe cu o culoare roşie. Zici că şi-a bătut joc cineva de chipurile lor cu o mie de farduri. Cum se pictează copiii pe la Kids’land când e mare petrecere. Pe la case, lumea se pregăteşte de sărbătoare. De Sânziene se deschid cerurile şi zânele zboară prin aer. Cu toţii se adună în sat. Când apar primele pete trandafirii prin văzduh, oamenii se îmbracă de sărbătoare. Vecina de lângă vine să mergeţi împreună. Încă un ceas, spune femeia, şi ajungem. Inima satului bate năvalnic. Băieţi şi fete se adună în cercuri pe un tăpşan, ca la şezători. Numai cu ajutorul cărţilor îţi poţi imagina. După dans, pornesc toţi cu făclii în mână spre pădure. Drumurile se împletesc spre coline. Fac rondul înapoi. Maria merge pe lângă tine cu o figură teribilă. Fraţii ei se ţin de coşul încărcat. O boare rece îţi brăzdează faţa şi te aduce cu picioarele pe pământ. Ai impresia că e un vis. Se aud sunete diforme, ca nişte urlete de lupi. Umbrele îmbrăţişează scoarţa copacilor, apoi o părăsesc pentru a aluneca în gol. Te opreşti înfrigurată. Maria îţi zâmbeşte. “Anul trecut a fost mai frig, acum e chiar cald. Şi auzeam porci mistreţi şi mi-era frică.  Stăteam cu mama şi cu Ale şi mi-a trecut. Şi când am ajuns târziu acasă, am aruncat florile astea ca să avem noroc. Uite că avem.” Până să vină dimineaţa s-au ros tălpile cerului. Stăteaţi într-un cerc. Oamenii îngânau un cântec  al lor, cu ochii închişi. Se ţineau de mână. Închizi ochii pentru o secundă. Maria vrea să-ţi zică. Glasul s-a risipit… Deschizi ochii şi brusc lumea se năruie într-o spirală optică. În zori. Microfonul e pornit lângă geantă. Prin gară trece un cerşetor. Ce noapte, Doamne! Nu ştii la ce să te uiţi mai întâi. Cerşetorul se plimbă anemic. O ţigară ieftină. Miros greu de evaporat. Cerurile se închid.

 Clara Căşuneanu