Doar o clipită. Atât a durat scoaterea sabiei din teacă şi rotirea ei într-un arc de cerc scurt, care i-a descăpăţânat tatăl. Ichiro a rămas împietrit în spatele uşii glisante, unde se ascunsese după ce se întorsese acasă. Toţi ai casei ştiau că în noaptea asta seniorul Toyotomi Yoshiakira era sortit morţii, moarte ce va veni adusă de sabia Asasinului Lunii. Ichiro, la cei unsprezece ani ai săi, era singurul care se revoltase, singurul care nu voia să accepte fără crâcnire destinul acela implacabil. Înainte de miezul nopţii, tatăl său îi trimisese pe toţi din casă la fratele lui pentru a-şi înfrunta singur soarta. Ştia, la fel cum ştia toată lumea, că Asasinul Lunii nu greşeşte niciodată şi nu poate fi învins.
Se împlineau zece ani de când acesta îl ucisese pe Ashikaga Yoshimasa, oponentul shogunului – pe care îl apăraseră inutil patruzeci de samurai – iar apoi declarase din donjonul castelului că el este Asasinul Lunii, singurul samurai nemuritor. De zece ani îşi întărise afirmaţia prin aproape cincizeci de atentate pe care le finalizase, fără să-l poată opri nimeni niciodată. Nu făcea parte din nicio grupare secretă, era singurul asasin solitar care reuşise să ducă la capăt toate misiunile primite şi să nu fie deconspirat, prins, rănit sau împiedicat de cineva, pentru o perioadă de timp atât de lungă. Părea într-adevăr nemuritor. Şi nimeni nu ştia cine e cu adevărat cel ce-şi spunea Asasinul Lunii.
Ucidea numai pentru bani, nu se lăudase niciodată cu vreun asasinat comis din motive proprii. O singură dată, cu şase ani în urmă, când fusese tocmit să-l ucidă pe seniorul provinciei Aki, rutina acţiunilor sale fusese întreruptă. Atunci, decizia împăratului de a-l susţine pe actualul shogun împărţise nobilimea în două tabere care luptau prin toate mijloacele să-şi câştige supremaţia. Seniorul de Iwami îl plătise pe Asasinul Lunii să-l ucidă pe vecinul şi rivalul său, seniorul provinciei Aki. În acelaşi timp, un puternic daimyo care stăpânea provinciile din sud, Suo şi Nagato, angajase independent şi în acelaşi scop o grupare ninja. Întâmplarea a făcut ca ambele atentate să aibă loc simultan, iar apoi atât Asasinul Lunii cât şi gruparea ninja să-şi revendice asasinatul. Cum în asemenea cazuri plata se făcea anticipat, iar cei doi angajatori erau mulţumiţi de rezultat indiferent de modul în care a fost dusă la îndeplinire executarea contractului, nu s-a plâns nimeni de dubla revendicare a asasinatului. Doar că după treizeci de zile întreaga grupare ninja a fost anihilată şi fiecare dintre cei ucişi avea lipsă din obrazul drept o bucată în formă de semilună, semnătura Asasinului Lunii.
Toată lumea a fost de acord că asta nu era decât continuarea firească a misiunii din luna precedentă şi cei paisprezece ninja îşi meritau moartea pentru neobrăzarea de a se fi lăudat cu meritele altuia. Nimeni nu considera că uciderea lor de către Asasinul Lunii putea fi o încălcare a propriilor sale reguli. Această mică deviere de la rutină, nu numai că nu i-a ştirbit reputaţia, ci dimpotrivă i-a mărit-o.
Ichiro a rămas nemişcat şi cu răsuflarea oprită în spatele uşii glisante. Nu frica era cea care-l împietrise. Mai asistase la execuţii, unele înfăptuite chiar de tatăl său al cărui cap se rostogolise acum până aproape de peretele după care se ascundea el. Nici faptul că cel ucis era propriul lui părinte nu-l mai impresiona în momentul acela. Din mintea lui plecase şi gândul acesta. Sentimentul care-l cuprinsese era total diferit de cel care-l făcuse să se smulgă din braţele mamei sale şi să fugă singur, noaptea, prin pădurea neagră, până ajunsese din nou acasă. Pentru prima dată în viaţa lui scurtă a realizat frumuseţea ce se ascunde în spatele unui act atât de violent cum este moartea. Acurateţea cu care Asasinul Lunii şi-a dus la la îndeplinire misiunea a scos la iveală respectul acestuia pentru ceea ce face, dăruirea cu care execută un act funest, transformându-l într-un act artistic. Ichiro a privit totul ca pe un spectacol pus în scenă după ce actorii au repetat îndelung, iar acum au dus la capăt reprezentaţia cu toată măiestria de care erau în stare.
A văzut mai întâi cu teroare cum Asasinul Lunii îmbrăcat într-un chimono de culoarea sângelui şi cu faţa acoperită de un coif ce reprezenta un dragon înfricoşător, pătrunde în încăpere cu paşi rari, calm şi fără nicio măsură de precauţie la gândul unei posibile capcane. A văzut apoi cu disperare cum tatăl lui înarmat şi echipat în costumul de luptă stă în continuare nemişcat, aşezat pe tatami, şi-l priveşte liniştit pe cel care se apropia, ca pe un vechi prieten ce vine în vizită. Din atitudinea lui Ichiro a dedus că nu va face nimic pentru a se apăra. Îşi acceptase karma. Ajuns la două lungimi de braţ de cel pe care avea să-l ucidă, diavolul acela roşu s-a oprit şi şi-a înclinat abia perceptibil capul spre cel din faţa lui, ca un salut, după care şi-a depărtat picioarele, şi-a dus încet mâna dreaptă spre mânerul sabiei şi a rămas nemişcat ca o statuie. Seniorul Toyotomi Yoshiakira l-a privit liniştit pentru câteva clipe, după care şi-a ridicat puţin bărbia şi a clipit mai lung, un clipit voluntar care era de fapt un salut, o aprobare, o invitaţie. În acel moment Ichiro a scăpat de teamă. Mândria cu care tatăl lui îşi întâmpina moartea l-a făcut pe micul spectator să privească altfel tot ce se întâmplă. Un mimetism incontrolabil l-a făcut să ia aceeaşi atitudine demnă pe care o afişa părintele său şi să aştepte liniştit lovitura ca şi când el era cel ce urma s-o primească. Dispariţia fricii şi acceptarea sorţii i-au permis să vadă în continuare totul cu o detaşare care l-a ajutat să înregistreze cele mai mici detalii. A văzut cum, după încuviinţarea tatălui său, diavolul roşu se răsuceşte uşor spre stânga, iar apoi îşi scoate sabia din teacă şi fără să execute o mişcare amplă care i-ar fi permis să câştige viteză, reuşeşte să-l descăpăţâneze pe cel din faţa lui, cu o forţă şi o precizie uimitoare. Ichiro a reuşit să vadă toate astea şi să le memoreze în cele mai mici amănunte, ca şi când toată mişcarea s-ar fi desfăşurat cu încetinitorul. Dar ştia că durase atât de puţin încât dacă ar fi clipit în momentul acela, ar fi pierdut totul.
Toate astea le văzuse prin crăpătura mică de numai două degete a uşii glisante. În momentul următor, Asasinul Lunii şi-a şters sabia cu o batistă de mătase şi a băgat-o încet în teacă. S-a apropiat de locul unde se rostogolise capul tăiat şi s-a aplecat să-l ridice de jos. Ichiro nu s-a mişcat, şi-a oprit chiar şi respiraţia. Deşi nu-l mai vedea, pentru că ieşise din raza lui de vizibilitate, ştia că asasinul era la doar o lungime de braţ de el. Îi vedea umbra care devenise din ce în ce mai mică şi mai bine conturată pe peretele de hârtie pe care el îl atingea cu genunchiul. A văzut acea umbră cum se apleacă, ridică de jos capul tatălui său şi revine lângă corpul decapitat, rămas în aceeaşi poziţie şezândă. Îl vedea din nou prin fanta uşii. L-a urmărit cum a scos un stilet subţire cu care a decupat ceva pe obrazul drept al victimei, după care a aşezat capul pe tatami, lângă corp. S-a retras câţiva paşi şi a rămas într-o poziţie contemplativă ca şi cum şi-ar fi admirat opera, după care s-a înclinat, salutându-l cu respect pe cel care îşi acceptase cu demnitate karma. Apoi s-a întors şi a pornit către uşă cu aceiaşi paşi rari şi egali cu care venise în urmă cu câteva minute.
Când a auzit fâşâitul uşii glisante de la intrare, Ichiro, trezit ca din somn, a sărit în picioare şi a alergat spre cealaltă intrare care dădea tot spre partea din faţă a casei, cu gândul să-l urmărească pe diavolul roşu. Şi-a dat seama prea târziu de zgomotul paşilor săi mărunţi, de copil, pe podeaua de lemn. Din fericire nesăbuinţa lui a rămas fără urmări. Zgomotul paşilor i-a fost acoperit de răpăitul ploii care începuse brusc, aşa cum începeau întotdeauna ploile de vară în ţinuturile din sud.
Prin uşa deschisă, l-a văzut pe Asasinul Lunii cum se apropie de lampadarul aprins, agăţat de unul din căpriorii acoperişului şi face un semn complicat ca şi cum ar scrie ceva în aer. Surprins de gestul acestuia, căutându-i o semnificaţie, Ichiro l-a pierdut din vedere pentru câteva clipe. Când s-a dezmeticit n-a mai văzut pe nimeni. Asasinul plecase.
Cu o resemnare de om matur, a rezistat imboldului iniţial de a ieşi în ploaie să-l caute. A realizat că picăturile mari şi dese vor acoperi imediat orice urmă. S-a aşezat în pragul uşii şi s-a gândit din nou la semnul alambicat făcut de celălalt în dreptul lampadarului. Curiozitatea lui copilărească a învins dorinţa de răzbunare. Şi-a dat seama că dacă l-ar găsi vreodată pe asasin, ar prefera să-l întrebe ce e cu semnul misterios, mai mult decât să-l pedepsească pentru ce i-a făcut tatălui său. Şi realizând că e prea puţin probabil ca acesta să-i răspundă a decis să afle singur. Trebuia doar să nu uite asta până când va creşte suficient de mare.

*
Oda Hideyoshi avea treizeci şi opt de ani şi se putea mândri că ajunsese cel mai temut om din Japonia. Trecuseră zece ani de când se autoproclamase samuraiul nemuritor, protejat de zeul lunii. Cei câţiva samurai care-l auziseră în noaptea aceea, îngroziţi de faptul că nu-şi putuseră apăra stăpânul, pe Ashikaga Yoshimasa, înţeleseseră doar pe jumătate proclamaţia lui. După câteva săptămâni toată lumea ştia că shogunul îl tocmise pe Asasinul Lunii să-i anihileze contracandidatul şi că acesta reuşise să treacă de cei patruzeci de samurai şi să-şi ucidă victima. Oda Hideyoshi, fericit că-şi putuse îndeplini cu succes cea mai importantă misiune de până atunci, dusă la îndeplinire în numele shogunului, n-a mai încercat să corecteze confuzia. De altfel, şi-a dat seama că sună mult mai înfricoşător denumirea căpătată din greşeală: Asasinul Lunii. Cu timpul a reuşit să-şi dovedească şi calitatea de samurai nemuritor, după ce ani la rând a reuşit să ducă la capăt toate angajamentele contractate.
Acum, după zece ani în care ajunsese să-şi dovedească invincibilitatea, îşi mai dorea un singur lucru: să-l aprecieze toţi ca pe un al doilea Miyamoto Musashi. Fusese idolul său dintotdeauna şi ar fi fost apogeul carierei lui dacă ar fi căpătat şi acest supranume. Dar nu voia să se proclame singur, ca data trecută, spera să-l compare alţii cu legendarul Musashi. Din păcate, realiza că în afară de infailibilitate era departe de cel cu care ar fi vrut să fie asemuit. Nu făcuse niciodată în mod public o demonstraţie a iscusinţei sale în arta mânuirii armelor şi nici n-ar fi fost capabil s-o facă vreodată. Deşi era un luptător destul de bun, infailibilitatea lui se datora unei alte calităţi pe care o ţinea secretă încă din copilărie de când şi-o descoperise şi pe care o folosea de când crescuse suficient să-i aprecieze beneficiile.
Avea cinci ani când a realizat prima dată că i se întâmplă ceva ciudat. Atunci a remarcat că în nopţile cu lună plină se trezea întotdeauna la miezul nopţii, stăpânit de senzaţia imperioasă că trebuie să iasă din cameră. Nu era vorba de necesităţile lui fiziologice, era suficient să iasă din cameră şi senzaţia aceea de neastâmpăr, de nelinişte, îl părăsea. Apoi, timp de un sfert de ceas trebuia să-şi facă de lucru în afara camerei de dormit, simţind că nu s-ar putea întoarce înăuntru. Şi-a dat seama că nu poate spune de când i se întâmplă asta, parcă aşa fusese dintotdeauna. Încă de atunci a ştiut că e ceva straniu, dar s-a obişnuit cu rutina asta ciudată şi n-a spus nimic nimănui.
Mai târziu, după ce împlinise şapte ani, a descoperit într-un mod neaşteptat, şocant, în ce constă anomalia lui. Într-o noapte cu lună plină s-a trezit ca de obicei la miezul nopţii şi a ieşit din cameră. Aproape imediat a văzut cum alunecă uşa de la camera de dormit şi iese tatăl său care-l priveşte somnoros.
- Ce faci aici, Oda?
Îşi respecta foarte mult tatăl, dar a simţit că nu-i poate spune adevărul. Ce-ar fi crezut acesta despre el, dacă i-ar fi spus că trebuie să aştepte acolo un sfert de ceas, fiindcă, dintr-un motiv pe care nu-l poate explica nu se poate întoarce în camera de dormit? A preferat să spună o minciună.
- Mi-e foame, tată!
- Du-te înapoi la culcare, Oda! Nu mănâncă nimeni la ora asta.
Apoi tatăl său a ieşit afară şi l-a auzit cum se uşurează în spatele casei. A vrut să-şi înfrângă piedica aceea nevăzută şi urmeze îndemnul tatălui, aşa că s-a îndreptat spre uşa camerei de dormit, rămasă deschisă. Ceea ce a văzut când a ajuns în pragul uşii i-a înfrânt voinţa cu care se înarmase. În lumina puternică a lunii, a văzut că în aşternutul lui… era el. Un alt Oda Hideyoshi stătea sub pătura lui, cu faţa la uşă şi cu ochii închişi. Câteva clipe a rămas împietrit, incapabil să înainteze sau să se întoarcă, incapabil să gândească. Era convins că e treaz, că privirea nu-l înşală: el era la uşă, dar se vedea tot pe el şi sub pătură. Zgomotul făcut de tatăl său care se întorcea în casă l-a scos din acel blocaj. Şi-a dat seama rapid că nu poate intra acum, trebuia să se ascundă de tatăl său în camera asta, nu în camera de dormit. Făcând o mişcare de întoarcere, a apucat totuşi să vadă cum el, cel ce dormea, deschide speriat ochii. Pentru o fracţiune de secundă cei doi Oda s-au privit în ochi. Un tremurat incontrolabil la cuprins şi l-a stăpânit multă vreme după ce s-a ascuns în spatele dulăpiorului din lemn de abanos, în care nu avea voie să caute niciodată, interdicţie pe care o respecta cu sfinţenie. Şi-a văzut tatăl intrând în camera de dormit şi l-a auzit culcându-se. Odată cu tot corpul îi tremura şi maxilarul şi abia târziu a realizat că-i sângerează buza de jos pe care o ţinea între dinţi ca să nu-i clănţăne. La un moment dat a scăpat de senzaţia care-l oprea de fiecare dată să intre în camera de dormit mai devreme decât trebuia, dar a rămas cu tremuratul.
Încet, cuprins de sentimentul că acum totul e bine, tremuratul i-a dispărut şi s-a îndreptat către uşă. Deschizând-o, l-a mai cuprins o dată teama că s-ar putea să se vadă din nou pe el însuşi, teamă care l-a părăsit în momentul în care a văzut culcuşul gol. S-a băgat sub pătură şi a încercat să adoarmă, dar somnul nu voia să mai vină. S-a foit o vreme, până când l-a simţit din nou pe tatăl său cum se ridică şi porneşte spre uşă. După ce s-a deschis uşa l-a auzit punând aceeaşi întrebare pe care o pusese cu un ceas în urmă:
- Ce faci aici, Oda?
Spaima ce-l cuprinsese când s-a văzut pe el însuşi sub pătură l-a cuprins din nou când a auzit din camera cealaltă cum se continuă dialogul de mai devreme:
- Mi-e foame, tată!
- Du-te înapoi la culcare, Oda! Nu mănâncă nimeni la ora asta.
Deşi era cu faţa către uşă, i-a fost imposibil să se mai uite într-acolo. A închis ochii şi şi-a imaginat cum el, cel de acum un ceas, vine l-a uşă şi se priveşte pe el, cel de acum. Şi-a ţinut ochii strânşi multă vreme sau cel puţin aşa i s-a părut. Când i-a deschis, după ce parcă trecuseră veacuri, s-a privit în ochi pentru o fracţiune de secundă pe el, cel din prag.
L-a cuprins din nou tremurul acela de nestăpânit şi a încercat să nu-şi trădeze starea părintelui său care a venit de afară şi s-a aşezat la locul lui de dormit. S-a liniştit după vreun sfert de ceas, dar n-a mai putut dormi în noaptea aceea.
Au urmat câteva luni în care aştepta cu groază luna plină. Nu mai putea şi nici nu mai încerca să doarmă în nopţile acelea. Treptat şi-a dat seama că dacă se supune ritualului cu ieşitul din cameră la miezul nopţii totul decurge normal. Cu timpul spaima lui s-a transformat în curiozitate. Acum aştepta cu nerăbdare luna plină şi făcea singur tot felul de experimente în ora de după miezul nopţii. La început le făcea ca pe o joacă, dar când a mai crescut a căutat să afle cât mai multe despre ciudăţenia asta care i se întâmpla numai lui. Când a împlinit unsprezece ani a reuşit să-şi procure, fără ştiinţa tatălui său, o clepsidră. Cu ajutorul ei a înţeles cum evolua cronologia acelei ore de după miezul nopţii. A realizat că spre deosebire de toată lumea el trăia de douăsprezece ori pe an, un sfert de oră în plus. Numai că acel sfert de oră nu era în afara timpului celorlalţi, se suprapunea cu o perioadă de timp ce urma să aibă loc peste un ceas. O dată pe lună, la miezul nopţii, putea să vadă un sfert de oră din viitor. Din viitorul apropiat, din viitorul orei următoare.
A înţeles şi de ce anume simţea nevoia aceea imperioasă să se depărteze de locul unde se afla la miezul nopţii. El trăia sfertul acela de oră de două ori. Prima dată, când pentru toată lumea sfertul acela de oră era în viitor, iar apoi îl mai trăia o dată cu toţi cei din jur, în prezent. Din acest motiv el trebuia să se depărteze de el, cel din celălalt timp, pentru că nu putea exista de două ori în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Toate astea le-a înţeles deplin în câţiva ani şi venind toate aşa de încet s-a trezit că la cincisprezece ani i se pare foarte firesc să fie aşa cum era. Nu se mai privea singur ca pe o ciudăţenie, ci ca pe un privilegiat.
Tot pe la vârsta asta, vârsta la care tinerii vor să fie văzuţi de către adulţi drept egalii lor, a considerat că e momentul să treacă peste interdicţiile impuse în copilărie. Într-o zi când tatăl lui era plecat, a deschis dulăpiorul din lemn de abanos. Nu fusese niciodată încuiat, dar nici nu fusese nevoie. Până atunci, porunca tatălui său ţinuse loc de lacăt. A deschis singurul sertar al dulapului şi a constatat cu surprindere că nu conţinea nimic în afara unui pergament al cărui sigiliu nu se mai distingea. Era un pergament vechi, pe care cineva încercase să-l ardă şi apoi se răzgândise. Partea de jos, înnegrită, din care focul nu apucase să muşte prea mult, făcea indescifrabile ultimele cuvinte din fiecare rând al scrierii, scriere hiragana, necunoscută lui Oda.
A copiat pergamentul cu gândul să meargă la învăţătorul din sat, Omura Toyooda, să i-l citească. Realizând că în felul acesta e posibil să se dea de gol că a căutat unde nu avea voie să caute, s-a răzgândit. A pus bine copia şi timp de aproape un an a studiat scrierea hiragana. Când a fost în sfârşit capabil să citească pergamentul, a rămas dezamăgit de eforturile făcute în speranţa că va descoperi un mare secret. Scrisoarea, atât cât se mai putea descifra după tentativa de ardere, părea să fie o profeţie sau un blestem ce trebuia să pice pe urmaşul unui oarecare Noboru Takauji. Din câte ştia, niciun strămoş de-al lui nu se numise aşa, deci nu prezenta niciun interes pentru el. Era totuşi o frază care i-a atras atenţia, o frază care putea să aibă legătură cu ceea ce i se întâmpla numai lui de când se ştia: ’’Şi neamul lui se va sfârşi când primul urmaş singur la părinţi, va ajunge vestit, iar apoi va cădea în capcana timpului, răpus prin vicleşug’’. De fapt întregirea frazei, acolo unde focul lăsase o pauză, o făcuse Oda destul de aleatoriu, aşa că iniţial ea putuse să fi sunat cu totul altfel. Cu toate astea, expresiile ’’capcana timpului’’ şi ’’urmaş singur la părinţi’’, expresii lizibile în totalitate, ar fi putut avea legătură cu el. Părinţii şi bunicii lui avuseseră mai mulţi fraţi, el era primul din spiţa lui, singur la părinţi. Iar ’’capcana timpului’’ suna destul de misterios şi putea fi vorba de plimbarea lui prin timp din nopţile cu lună plină.
Şi-a iscodit tatăl să afle dacă există totuşi un strămoş al lui cu numele Noboru Takauji. Asta i-a luat multă vreme pentru că nu putea rosti el numele acesta, fără să se dea de gol că umblase în sertarul interzis al dulapului de abanos. După câteva luni, timp în care şi-a învăţat pe de rost tot arborele genealogic, a ajuns la concluzia că nu e nicio legătură între el şi document. Curând a dat uitării pergamentul misterios.
În aceeaşi perioadă avea la lecţiile de arte marţiale un coleg care nu înceta să-l facă de râs în faţa celorlalţi. Tatăl lui îl dăduse la şcoala lui Sesshu Sumitada, un samurai bătrân care luptase în două războaie împotriva coreenilor, iar acum se retrăsese şi-şi înfiinţase o şcoală de lupte. Oda nu era nici pe departe un elev bun şi era conştient că nu va ajunge niciodată un samurai destoinic. Numai că, una era să ştie asta doar el şi alta era să i-o spună altcinev în mod repetat şi de faţă cu toată lumea. Ouji, fiul unui samurai sărac, dar mândru, profita de faptul că era de două ori mai mare decât Oda ca să-l numească mereu ’’ţăranul cu sabie’’, mai ales când era de faţă maestrul Sesshu. Sesshu Sumitada, din povestirile căruia Oda rămăsese cu admiraţia pentru Musashi, era de părere că trebuie să ai tăria de a înfrunta orice adversar, oricât de puternic ar fi acesta. Din acest motiv nu sărea niciodată în apărarea elevilor lui mai slabi pe care-i considera datori să încerce să se apere singuri. Bazându-se pe pasivitatea profesorului în astfel de cazuri, Ouji, care era bătăuşul satului, îl transformase pe Oda în calul lui de bătaie şi îl umilea de fiecare dată când putea s-o facă.
Timp de un an de zile Oda suportase toate insultele celuilalt, dar de curând îi venise o idee la care după ce chibzuise bine se hotărâse să apeleze pentru a scăpa de Ouji. Nu era sigur că-i va reuşi de prima dată, dar era decis să încerce până când o să iasă cum vrea el.
L-a provocat pe Ouji de faţă cu toată lumea la un duel cu săbiile de bambus. Când celălalt a acceptat provocarea râzând, Oda a stabilit momentul duelului la o oră după miezul nopţii, în prima noapte cu lună plină. Rivalul a acceptat. În noaptea cu pricina, înainte de miezul nopţii, Oda era deja la locul de întâlnire ascuns după o salcie groasă. Ştia că acum o să vadă ce se va întâmpla peste o oră şi avea de gând să se ducă la întâlnire numai dacă totul se va termina cu bine pentru el. La miezul nopţii a simţit fiorul acela pe care îl simţea în fiecare noapte cu lună plină şi a văzut deodată cum pe terenul ales pentru luptă vin zece-doisprezece tineri. În mijlocul lor era Ouji, mândru, dând de înţeles că adversarul lui nu va avea curajul să vină. Apoi s-a văzut pe el venind liniştit pe poteca îngustă ce urca dinspre sat. În ultimii ani de experimentări aflase că poate să se vadă pe el însuşi, fără să păţească nimic, dacă păstrează o distanţă suficientă până la el, celălalt Oda. A văzut cum se apropie fără teamă de Ouji, dar mai ales l-a văzut pe acesta din urmă cum păleşte în faţa încrederii ce se citea pe faţa celui pe care îl blamase până atunci.
Tinerii au format un cerc în centrul căruia se găseau acum cei doi combatanţi. Lupta a început disproporţionat în favoarea masivului Ouji. Treptat, calmul ce se citea pe faţa adversarului său l-a făcut pe malac să-şi piardă încrederea în sine. A început să greşească. În acelaşi timp loviturile celuilalt au devenit mai sigure, mai precise, ca şi cum ar fi prevăzut când şi unde Ouji va rămâne descoperit. În cinci minute Oda l-a făcut pe adversar să ceară îndurare, după ce îl lovise de mai multe ori în toate punctele vulnerabile. Tinerii care se strânseseră în jurul celor doi s-au dat deoparte cu respect din calea învingătorului, care s-a îndepărtat pe poteca ce ducea spre sat, la fel de liniştit precum venise. Celălalt Oda, cel de după salcie, a aşteptat până ce s-au retras cu toţii şi a plecat mulţumit spre sat, pe aceeaşi potecă. Peste o oră trebuia să se întoarcă pentru a-l bate pe Ouji.
Prestigiul lui Oda a crescut rapid după ce tinerii care au asistat la duel au povestit tuturor cum acesta l-a învins pe bătăuşul satului. Stima de care se bucura acum până şi din partea maestrului Sesshu l-a făcut să se gândească serios la metoda pe care o aplicase pentru a-l învinge pe Ouji. Atunci i-a trecut prima dată prin minte că-şi poate creşte faima în felul acesta. A început să pună accent pe învăţarea mânuirii armelor. Era clar că nu va avea întotdeauna norocul de a înfrunta un adversar mai mult lăudăros decât capabil. În patru ani de zile a ajuns destul de bun ca să-i ia locul lui Sesshu Sumitada şi să predea la şcoala pe care o înfiinţase acesta. A mai avut între timp parte de provocări şi pentru că reuşise de fiecare dată să aleagă momentul duelului a câştigat de fiecare dată. După o vreme a realizat că nu e bine să fie cunoscute duelurile lui de către toată lumea, era destul de probabil ca la un moment dat cineva să-şi dea seama că el nu vrea să lupte decât în nopţile cu lună plină. Pe mulţi dintre adversari i-ar fi putut învinge şi în condiţii normale, dar nu pe toţi, iar el nu voia să-şi piardă invulnerabilitatea.
Avea douăzeci şi doi de ani când prin satul lor a trecut un derbedeu cam de vârsta lui, care a tras la han, s-a îmbătat şi s-a lăudat la toţi cei care-l ascultau că el, Achinori Taira, l-a ucis pe seniorul Fujiwara şi a primit pentru asta aur în valoare de o sută de koku. Spre dimineaţă au ajuns în sat douăzeci de samurai din clanul Fujiwara, l-au scos din han, i-au tăiat mâinile şi i-au legat picioarele cu o funie al cărei capăt era prins de şaua unui cal. Au plecat la galop, târând corpul acela fără membre, care în lipsa unui punct de sprijin se rotea ca o morişcă pe drumul şerpuit. Tatăl lui Oda era samurai, dar de când îi murise soţia la naştere se retrăsese în satul lui natal şi nu mai participase la nicio luptă şi la nicio confruntare. Oda trăise alături de toţi sătenii o copilărie liniştită, departe de violenţa războaielor şi a luptelor între clanuri. Imaginea derbedeului cu mâinile tăiate, care se rostogolea la stânga şi la dreapta, lăsând o dâră de sânge pe drumul prăfuit, l-a înfiorat peste măsură. Ţipetele care s-au transformat rapid în gemete din ce în ce mai slabe au răsunat multă vreme în mintea lui Oda.
Peste câteva zile, când amintirile macabre au început să se estompeze, i-a venit în minte o idee care-l străfulgerase încă de când a văzut prima dată aurul din teşchereaua vagabondului asasin. Se gândise atunci că el ar avea un avantaj în plus faţă de alţi asasini. Ideea i-a dat târcoale până când s-a trezit că nu se mai gândeşte la altceva. Se vedea un asasin vestit, plătit în aur şi temut de toată lumea. I-a venit în minte din nou un pasaj citit cu ani în urmă în pergamentul din sertar: ’’primul urmaş singur la părinţi va ajunge vestit’’. A fost momentul în care Oda s-a hotărât s-o ia pe calea aceasta. Şi-a anunţat tatăl că va pleca la Osaka să-şi încerce norocul.
A mers spre nord până în provincia Mikawa, unde a găsit un sat asemănător cu al lui. S-a stabilit în satul acela şi ca să aibă cu ce se întreţine a început să predea din nou artele marţiale. Pe drumul până acolo, care durase aproape o lună de zile, încercase să trăiască precum Miyamoto Musashi, locuind şi mâncând în sălbăticie. A încercat în zadar. A fost prima dată când a realizat că nu e făcut pentru a fi un erou adevărat. Asta l-a înverşunat şi mai mult în decizia lui de a ajunge un asasin temut. În paralel cu predarea artelor marţiale s-a antrenat asiduu pentru mânuirea tuturor armelor destinate unui asasin.
După doi ani a considerat că e cazul să treacă la etapa următoare. A ales un samurai care era stăpânul satului vecin, să-i fie prima victimă. Nu voia să omoare ţărani, considera că s-ar înjosi peste măsură, dar avusese precauţia să-şi caute un adversar mai slab pentru început. L-a ucis într-o noapte cu lună plină, după acelaşi procedeu pe care îl folosise cu ani în urmă să-l înfrângă pe Ouji. Aceasta avea să fie metoda pe care o va folosi de acum înainte, fără nicio abatere. N-a simţit nicio remuşcare pentru crima săvârşită şi asta i-a dat certitudinea că şi-a ales meseria potrivită. Au urmat alte crime, la distanţe din ce în ce mai mari de satul lui şi la intervale din ce în ce mai scurte, dar numai în nopţile cu lună plină. Îşi lua mereu toate precauţiile să nu se poată face nicio legătură între el şi crimele comise. Toată lumea din sat îl cunoştea în continuare drept maestrul Oda Hideyoshi, un profesor liniştit şi la locul lui.
Timp de trei ani a reuşit să ducă la bun sfârşit şaisprezece asasinate. Atunci a considerat că e pregătit să facă lucrul pentru care se pregătise atâta vreme. În provincia vecină, după moartea seniorului Hisashi Otomo, lipsa unei mâini forte aruncase discordia între samuraii mai înstăriţi care încercau să-şi sporească averea şi puterea omorându-se între ei sau plătind pe alţii s-o facă în locul lor. A aflat destul de uşor despre una dintre aceste duşmănii şi a făcut în aşa fel încât să-i parvină unuia dintre duşmani o propunere prin care se angaja să-l ucidă pe celălalt, în schimbul unei pungi cu aur în valoare de zece koku. Punga urma să fie lăsată într-un anumit loc, la o anumită oră, iar depunătorul trebuia să plece imediat ce lasă aurul.
După ultimul război cu Corea, partea de nord a ţării era plină de ronini care erau dispuşi să ucidă pentru bani, aşa că nu era nimic suspect în propunerea lui Oda şi nici în dorinţa lui de a rămâne necunoscut. Totul a decurs conform aşteptărilor sale, aşa că după prima noapte cu lună plină Oda îşi îndeplinise cu succes prima misiune plătită, iar acum era deţinătorul unei pungi cu aur cu care ar fi putut hrăni zece oameni timp de un an de zile. Nu s-a bucurat prea mult de banii câştigaţi, gustul succesului l-a făcut să caute rapid o altă victimă sau mai bine spus o altă afacere.
După un an de zile dusese la îndeplinire cinci angajamente, reuşind să-şi păstreze anonimatul şi să-şi îmbunătăţească metoda prin care-şi verifica asigurarea. Pentru că toate cele cinci asasinate le săvârşise în casele victimelor, îi fusese imposibil să mai urmărească anticipat ceea ce se petrecea în timpul acţiunii, aşa că recursese la o metodă care să-i semnaleze reuşita. La ieşirea din locuinţa celui ucis, găsea un loc cu suficientă lumină şi desena în aer un dragon pe care-l imaginase singur, care îi confirma celuilalt Oda, cel care supraveghea din viitor, că totul s-a terminat cu bine. Asta-i dădea siguranţa că poate să acţioneze chiar dacă nu ştia ce anume s-a petrecut în interior.
Pentru ultimele două asasinate, nu mai fusese nevoit să-şi caute singur contractorul, fusese solicitat de cel pentru care îndeplinise a treia misiune. În punga în care acesta îi lăsase banii, a găsit un bilet prin care i se descria modul în care va fi anunţat dacă mai are cineva nevoie de serviciile lui. Modalitatea era simplă şi dovedea faptul că cel care a imaginat-o e dispus să-i respecte anonimatul şi de aici înainte. Pe acoperişul unui han situat la răscrucea a două drumuri principale fluturau permanent două steaguri cu însemnele seniorului provinciei Mikawa. În momentul în care apărea un al treilea steag, el trebuia să meargă la fântâna din apropierea hanului şi să dezlipească de sub cutia milei, aflată în altarul din faţa fântânii, un bilet. Fântâna aflată la intersecţia a două drumuri importante era vizitată zilnic de sute sau chiar mii de drumeţi şi cei mai mulţi dintre ei făceau câte o mică donaţie la cutia milei. Astfel, era practic imposibil să ştie cineva care drumeţ a luat biletul. În bilet era trecut numele victimei şi locul în care fusese ascunsă plata pentru noua misiune. În felul acesta îşi găsise un om de legătură care îi furniza noi misiuni şi în acelaşi timp ştia despre el tot atât de puţin ca toată lumea. Avea convingerea că respectivul mijlocitor câştigă bani frumoşi din afacerea asta şi că atâta vreme cât el duce la îndeplinire obiectivul pentru care a fost tocmit, celălalt are tot interesul să nu schimbe regulile. De altfel, ştia că cel care face asta e stăpânul hanului, cel pentru care îşi oferise serviciile la cea de-a treia misiune de asasin plătit, lucru de care s-a convins mai apoi, pândind să vadă cine verifică dispariţia biletului.
Ultimele două angajamente le obţinuse prin această metodă şi acum vedea pentru a treia oară, fluturând un steag în plus pe acoperişul hanului. Numele scris pe bilet l-a făcut să se simtă pentru prima dată o persoană cu adevărat importantă. Era vorba de Ashikaga Yoshimasa, cel mai important daimyo după shogun. Cum acesta era pretendent cu mari şanse de reuşită la cea mai puternică poziţie în stat, contractorul, chiar dacă o făcea prin mai mulţi intermediari, nu putea fi decât shogunul însuşi. Suma oferită ca răsplată, pe care a găsit-o la locul indicat pe bilet, era în măsură să certifice atât importanţa victimei, cât şi pe cea a contractorului: o mie de koku.
Pe Oda nu l-au impresionat atât de mult banii, cât faptul că suma respectivă îl introducea în lumea nobililor. Shogunul n-ar fi tocmit pe oricine, mai ales pentru uciderea unui daimyo atât de renumit. N-a stat pe gânduri nicio clipă. Acţionând după ritualul deja cunoscut, a avut succes deplin. După îndeplinirea acestui angajament toate standardele lui s-au schimbat. În primul rând şi-a căpătat supranumele de Asasinul Lunii, nume care i-a crescut faima şi i-a asigurat un viitor plin numai de misiuni importante. În al doilea rând şi-a permis să ridice preţul pentru toate angajamentele viitoare la minim cinci sute de koku. De fapt nu-l interesau prea mult banii, dar voia să limiteze numărul celor care-i vor cere serviciile doar la persoanele din lumea bună. Pe lângă toate astea, sentimentul de împlinire pe care l-a simţit după misiunea asta l-a făcut să creadă că şi-a atins cu adevărat scopul.
Nimic important nu s-a mai schimbat de atunci înainte, timp de zece ani de zile. O singură dată a fost nevoit să procedeze în mod diferit, când l-a ucis pe seniorul de Aki. Atunci, cu o neobrăzare de neînchipuit, membri unei grupări ninja şi-au revendicat misiunea îndeplinită de el. Luna următoare i-a ucis pe toţi.
După zece ani de la recunoaşterea lui în tot imperiul, se simţea mai puternic decât oricând; era un adevărat samurai nemuritor. Se întorcea prin ploaie de la casa seniorului Toyotomi Yoshiakira, care-şi primise moartea cu demnitate. Îi respecta pe cei ca el. Majoritatea încercau cu disperare să-şi salveze viaţa, luptând sau chiar încercând să-l plătească. Să-l plătească pe el, Asasinul Lunii, samuraiul nemuritor, un om cu onoarea nepătată! El, care tânjea să fie asemuit cu Miyamoto Musashi! Nu va cruţa pe nimeni, niciodată!

*
Trecuseră doisprezece ani de când Ichiro Yoshiakira asistase la uciderea tatălui său. În ultima vreme, pe măsură ce reputaţia Asasinului Lunii creştea în ochii tuturor, scădea în ochii lui. După moartea seniorului Toyotomi Yoshiakira, Ichiro a devenit moştenitorul de drept, chiar dacă avea numai unsprezece ani. Asasinarea părintelui său, iar mai apoi traiul fără tată şi responsabilitatea moştenirii, pe care o luase foarte în serios, l-au maturizat rapid. N-a mărturisit nimănui că şi-a văzut părintele murind. Mama lui împreună cu unchiul său l-au găsit după două ore, ud, stând pe treptele casei şi şi-au închipuit că a ajuns acolo după plecarea asasinului, din moment ce mai era în viaţă. Două săptămâni n-a reuşit nimeni să-i dezlege limba. Mânca, dormea şi tăcea. Nu ştia nimeni ce e în minte lui, iar el nu putea sau nu voia să le spună.
Adevărul e că nu voia. Era trist pentru moartea tatălui său şi puţin speriat de spectacolul macabru la care el fusese martor neştiut, dar nu acesta era motivul pentru care refuza să vorbească. Îşi impusese singur o perioadă de tăcere, de teamă că dacă va vorbi se va da de gol că-l văzuse pe Asasinul Lunii. Iar el nu voia să mai ştie nimeni ce văzuse. Era taina lui şi aşa trebuia să rămână. Voia să fie el, cel care va afla secretul samuraiului nemuritor; acum era sigur că au dreptate cei care spun că acesta are un secret care-l face invincibil. Şi-şi mai formase o convingere: că secretul acelui diavol roşu stă în semnul pe care acesta l-a făcut în faţa lampadarului. Semnul acela misterios şi complicat, pe care Ichiro îl reţinuse şi pe care l-a repetat de nenumărate ori, până când a fost sigur că n-o să-l mai uite niciodată.
După două săptămâni a început să se comporte normal, a început să vorbească şi nu mai dădea niciun semn c-ar fi rămas cu o traumă mintală, aşa cum bănuise mama lui, speriată că nu vorbeşte atâta vreme. Toate au reintrat în ritmul obişnuit, deşi se simţea puternic lipsa capului familiei. Curând Ichiro a început să-şi asume tot mai multe îndatoriri ce reveneau în mod normal unui adult. A devenit conştient că asta o să-l pregătească cel mai bine pentru viaţă. La paisprezece ani era unicul responsabil de tot ce se întâmpla pe întinsele domenii ale familiei. Nu stătea deoparte nici când era vorba de obligaţiile politice ale unui daimyo important, cum fusese tatăl său.
Îndeplinirea acestor multe sarcini importante, foarte solicitante pentru un tânăr considerat necopt la minte, nu l-au îndepărtat de promisiunea pe care şi-o făcuse la moartea tatălui său. N-a uitat niciodată că trebuie să afle secretul misteriosului semn al Asasinului Lunii, iar asta era o motivaţie în plus pentru îndârjirea cu care îşi consolida pe zi ce trecea, statutul de stăpân al propriului destin. Avea profesori care-l desăvârşeau ca samurai, atât pe plan spiritual cât şi fizic. La optsprezece ani stăpânea perfect mânuirea tuturor armelor şi nu mai era nimeni care să aibă curajul de a-l provoca.
Războiul cu China i-a oferit prilejul să-şi pună în valoare cunoştinţele militare într-o campanie de aproape doi ani din care s-a întors bărbat adevărat. Doi ani de lupte sângeroase l-au transformat şi în ochii celor care până atunci îl mai consideraseră un tânăr fără experienţă de viaţă. Toate rudele, dar mai cu seamă mama lui, sperau că acum îşi va întemeia o familie. Încă dinainte de plecarea în campania din China, fusese aranjată căsătoria lui cu fata seniorului Akira Nobunaga, despre care ştia că mai e curtată şi de un văr de-al său. Fata era frumoasă, dar nu atât cât să merite un război în familie, iar el nu intenţiona să se însoare. Deocamdată avea nevoie să fie liber. A refuzat sau mai bine spus a amânat acceptarea ofertei shogunului, de a deveni generalul uneia din armatele sale, ofertă îndreptăţită de victoriile lui pe câmpul de luptă. Până să capete un statut social atât de important mai avea de rezolvat o problemă personală. Venise vremea să-şi ţină promisiunea din copilărie.
Asasinul Lunii devenise între timp o legendă vie, se putea spune că reprezenta aproape o instituţie. Deşi timp de douăzeci şi doi de ani nu reuşise nimeni să afle cine e, misiunile lui ajunseseră să se desfăşoare aproape la vedere. În multe cazuri victima era anunţată de contractor despre destinul ce-o aşteaptă, cu intenţia vădită de a o face să sufere, să se teamă, să treacă prin chinurile iadului până ce soarta implacabilă îi va curma viaţa. Toţi ştiau că de la data anunţului, nu mai au de trăit decât până în prima noapte cu lună plină, singurul moment ales de asasin pentru a-şi îndeplini contractul.
Convinşi de imortalitatea acestuia şi îngroziţi de eventuale repercusiuni, nu îndrăznea însă nimeni să-şi ducă până la capăt curiozitatea. Nu exista un singur om să se laude că l-a văzut pe asasin în acţiune. Nu-l cunoştea nimeni. În toţi anii aceştia nu greşise niciodată, fusese un singur caz de amânare. Seniorul Kenji Ieyasu îl tocmise să-i ucidă fratele, dar după prima noapte cu lună plină acesta mai era încă în viaţă. A apărut zvonul că nemuritorul murise. S-au făcut pariuri şi au început să circule poveşti despre un asasin al asasinului. Toate au ţinut până la următoarea noapte cu lună plină, când fratele lui Kenji Ieyasu a fost găsit mort şi cu bucata de obraz decupată în formă de semilună. A doua zi dimineaţa, în faţa casei seniorului Kenji s-a descoperit un pumnal înfipt în stâlpul porţii. Pumnalul era înfipt într-o hârtie cu partea scrisă îndreptată către stradă, iar de mânerul lui atârna o pungă de piele, plină cu aur în valoare de o mie de koku – preţul contractului. Mesajul scris pe hârtie era scurt: ’’Pe prieteni îi servesc fără bani’’.
Kenji Ieyasu s-a bucurat în scurt timp de favorurile şi linguşelile celor mai puternici oameni din imperiu. Însuşi shogunul l-a numit protejatul lui. Nu era puţin lucru să fii singurul prieten declarat al Asasinului Lunii. Erau totuşi unii care spuneau că Ieyasu nu ştie ce vrea să spună afirmaţia din biletul asasinului şi că de când primise înapoi recompensa oferită pentru uciderea fratelui său făcea nopţi albe, de teamă să nu primească şi el vizita fatală. Cu toate astea nu i s-a întâmplat nimic, iar acum ajunsese confesorul shogunului şi avea libertatea să-l viziteze oricând pe împărat, favor de care se bucurau foarte puţini.
Ichiro a început să se intereseze de angajamentele la vedere ale Asasinului Lunii şi după două încercări eşuate a reuşit să-l surprindă pe acesta în acţiune. S-a postat în apropierea casei victimei în prima noapte cu lună plină, cu mult înainte de miezul nopţii. Convingerea tuturor că nu poţi să-l vezi pe Asasinul Lunii fără să mori, convingere care-i ţinea acasă pe toţi curioşii, nu avea efect asupra lui Ichiro. El îl văzuse deja. Şi trăia.
La un ceas după miezul nopţii a văzut pe cineva care s-a apropiat de intrarea în casă, dar care a rămas ascuns după un cireş bătrân ce se afla la mică distanţă de uşă. Era prea departe de el ca să-i vadă trăsăturile şi oricum celălalt stătea cu spatele. Aproape imediat a văzut cum apare pe drum, coborând din deal, o arătare cu mers liniştit, care pe măsură ce se apropia căpăta forma şi culoarea ce i-au trezit amintiri vechi. Era diavolul roşu care-i ucisese tatăl. Acesta a intrat în casă, fără teamă, cu un mers sigur, aşa cum intrase în urmă cu doisprezece ani în casa lui Ichiro. Cel ascuns după cireş a rămas în continuare la postul lui de observaţie, spre surprinderea tânărului. Aşadar mai era cineva care-l urmărea pe asasin!? Exista totuşi cineva care-l cunoştea, care ştia chipul de sub masca roşie!? Cine oare putea fi urmăritorul şi ce motiv avea să-l urmărească? Ichiro a fost lovit de o primă dezamăgire. Sperase tot timpul să fie el primul care să afle secretul samuraiului nemuritor, iar acum constata că altcineva i-o luase înainte. După câteva minute l-a văzut pe diavolul roşu ieşind din casă. În faţa uşii, s-a oprit şi a schiţat în aer acelaşi desen de acum unsprezece ani, pe care Ichiro l-ar fi putut reproduce oricând în cele mai mici detalii. Apoi a plecat fără grabă pe drumul ce urca, pătrunzând în pădurea de pin.
Ar fi vrut să-l urmărească, dar celălalt urmăritor se interpunea între el şi drumul pe care dispăruse Asasinul Lunii. Aproape imediat, l-a văzut pe acesta cum pleacă pe urmele asasinului, dar fără grabă şi fără să se ascundă, ca şi cum n-ar mai fi fost interesat de destinaţia diavolului roşu. Uimit de comportamentul celuilalt, a plecat pe urmele lui. Avea de rezolvat o nouă dilemă. L-a urmat preţ de câteva minute, până când l-a văzut intrând într-un adăpost de ploaie făcut pentru drumeţi. Era un acoperiş pătrat, cu latura de doi metri, sub care cineva construise trei pereţi din nuiele împletite. Prin latura rămasă liberă, s-ar fi putut vedea înăuntru în timpul zilei, dar acum nu se vedea decât un dreptunghi negru. Lumina lunii nu pătrundea în interior.
Ichiro a aşteptat preţ de jumătate de ceas, pentru ca cel ce intrase să plece mai departe, dar dinăuntru nu mai ieşea nimeni. S-a apropiat încet, cu paşi de pisică, până a ajuns în umbra adăpostului, ferit de razele lunii. A privit printre nuielele uscate şi rare care formau peretele de care se apropiase, până când şi-a obişnuit ochii cu bezna din interior. Pe măsură ce distingea din ce în ce mai bine, uimirea lui creştea. Dintr-o dată, a sărit sprinten în faţa intrării. Cu sabia în mână, a pătruns nedumerit în camera aceea mică. Adăpostul era gol. Bănuind o capcană, a sărit înapoi în mijlocul drumului, unde avea spaţiu să se apere. Nu venea nimeni de nicăieri, totul în jur părea pustiu. După ce s-a asigurat că nu-l pândeşte nicio primejdie, a intrat din nou în adăpost şi a cercetat amănunţit pereţii de nuiele. N-a găsit nicio urmă care să-i indice că celălalt ieşise prin altă parte decât pe unde intrase. Urmăritorul Asasinului Lunii dispăruse inexplicabil din spaţiul acela cu latura de doi metri, ca şi cum s-ar fi evaporat.
După câteva zile de reflecţii asupra celor petrecute, Ichiro a ajuns la concluzia că cel pe care-l urmărise trebuia să fie un protector malefic al diavolului roşu. Un zeu sau un duh, după felul în care dispăruse. Era sigur acum că Asasinul Lunii făcea semnul acela complicat, pentru ca celălalt să-l vadă şi să ştie că şi-a îndeplinit datoria lui ingrată. Probabil că diavolul roşu îşi vânduse sufletul duhului, în schimbul nemuriri, iar acum trebuia să facă de fiecare dată dovada plăţii sale. Constatarea asta l-a făcut pe Ichiro să-l vadă într-o lumină mult mai proastă pe Asasinul Lunii. Nu era nemuritor datorită iscusinţei sale, ci datorită unui kami protector căruia trebuia să-i plătească tribut. Fără această protecţie, samuraiul nemuritor putea fi omorât.
Ajuns aici cu raţionamentul, Ichiro a concluzionat că totul durase prea mult. Prea mare parte din viaţa lui fusese consacrată dezlegării secretului Asasinului Lunii, iar acum aflase cu dezgust că acesta nu merită piedestalul pe care-l cocoţase lumea, tratându-l ca pe un erou. Era o simplă marionetă fără valoare. Ichiro a decis că povestea asta trebuie să dispară din viaţa lui, că trebuie să se elibereze de secretul care-l ţinuse departe de viaţa adevărată timp de doisprezece ani. Şi aşa avea să fie.

*
Oda Hideyoshi ajunsese la vârsta de cincizeci de ani, fără să regrete ceva din ceea ce făcuse în viaţă. Începuse să ucidă pentru bani, continuase s-o facă pentru faimă, iar acum nu mai putea să se oprească, o făcea din obişnuinţă. Se mulţumea cu respectul tuturor pentru Asasinul Lunii, dar tânjea după respectul lor pentru Oda Hideyoshi, veşnicul călător. Devenise un nomad, se plimba prin toată ţara, la început făcând-o ca pe o corvoadă, pentru a fi sigur că-şi pierde urma după fiecare misiune îndeplinită, iar mai apoi plictisit şi nepăsător, după ce-şi pierduse total noţiunea de ’’acasă’’.
Îşi cumpărase cinci domenii pe care construise cinci case, ce deveneau pe rând şi temporar, domicilii oarecum stabile şi care erau împrăştiate pe tot cuprinsul Japoniei. Îşi schimbase radical sistemul de comunicare cu contractorii, alegând o variantă mult mai comodă şi mai sigură pentru el. Cei care aveau nevoie de serviciile lui trimiteau cinci mesageri în cinci locuri din ţară, la cinci răscruci de drumuri alese dintre cele mai circulate. Aici, în prima duminică de după luna plină înfigeau în pământ câte o suliţă, de care era prinsă o hârtie cu numele victimei scris la vedere. Oricine trecea pe lângă suliţă şi citea înscrisul putea fi Asasinul Lunii, aşa că era imposibil să fie identificat în felul acesta. Răscrucile cu pricina erau alese în apropierea locuinţelor sale şi în felul acesta primea mesajul la oricare dintre cele cinci case s-ar fi aflat. Dacă era de acord cu misiunea respectivă, înfigea în suliţă o săgeată, trasă dintr-un loc ferit. Săgeata avea înfăşurată pe ea o hârtie pe care scria preţul şi locul unde vrea să primească banii.
Sumele ajunseseră foarte mari, devenise inabordabil pentru nobilii de rând. Acum lucra numai pentru cei ce-şi permiteau cu adevărat serviciile lui. Câte unii îşi exprimau dorinţa să facă public faptul că l-au tocmit, pentru ca victima să afle ce-o aşteaptă şi să tremure. Aceştia plăteau în plus. În ultimii ani avea pretenţia să-i vadă pe cei care-l plătesc. Toţi erau obligaţi să vină personal cu banii, la ora şi locul stabilit de Oda. Lăsau banii jos, dar nu plecau până la semnalul lui. Semnalul venea sub forma unei săgeţi, venită de aiurea şi înfiptă lângă ei, săgeată menită să le arate cât de vulnerabili sunt în faţa lui.
Voia să-i vadă personal de la întâmplarea cu Kenji Ieyasu. Fusese plătit să-l ucidă pe fratele lui şi ratase misiunea. A fost singura dată când nu s-a văzut, nici venind, nici plecând din casa victimei, aşa că a anulat misiunea. După mulţi ani, atunci a simţit din nou cum e să fii vulnerabil. A fost destul de speriat şi a vrut să dea înapoi banii pe care-i primise, dar nu ştia cui. Până atunci nu-l interesase niciodată cine-l plăteşte. Lumea începuse să spună tot felul de poveşti defăimătoare despre Asasinul Lunii, poveşti care l-au înfuriat şi l-au motivat să-şi ducă la îndeplinire angajamentul. În următoarea noapte cu lună plină ghinionul l-a părăsit. Şi-a respectat tocmeala. Între timp aflase din bârfele drumeţilor cine-l tocmise şi i-a dat banii înapoi, pentru că nu-şi respectase termenul. O inspiraţie de moment l-a făcut să lase odată cu banii şi un bilet în care se lăuda că n-a acceptat plata, fiind prieten cu Kenji Ieyasu. Diversiunea a funcţionat perfect. Atenţia tuturor s-a îndreptat către noua ciudăţenie – Asasinul Lunii avea un prieten – şi nimeni nu s-a mai întrebat de ce a întârziat o lună.
Ultimul angajament îl acceptase în urmă cu trei săptămâni, iar acum sosise momentul să-l îndeplinească. Nu cunoştea victima, era un oarecare Ichiro Yoshiakira, un daimyo tânăr de condiţie medie, despre care nu auzise până atunci. De obicei tinerii erau condamnaţi de rivalii lor în dragoste. Bănuiala i-a fost întărită când l-a văzut pe cel care a venit cu banii, un samurai tânăr, cu o figură umilă. Probabil un nevolnic incapabil să cucerească inima fetei dorite sau să-şi omoare singur rivalul. Cu toate astea, suficient de motivat, din moment ce a plătit cei două mii de koku. Plata includea anunţarea victimei.
La miezul nopţii era deja în faţa casei tânărului daimyo. O lună mare şi rotundă îşi arunca lumina pe toată curtea, alcătuind o imagine care-i aducea aminte de ceva. Parcă mai trăise momentul acesta. L-a văzut pe celălalt Oda venind pe aleea străjuită de cireşi şi i-a dispărut starea de uşoară nelinişte. A mai văzut cum intră în casă, apoi a rămas în aşteptare. Privind iarăşi casa luminată puternic de razele lunii, a avut din nou senzaţia că toate astea s-au mai întâmplat o dată. O oarecare agitaţie a pus stăpânire pe el. Şi-a pierdut răbdarea, totul părea că durează mai mult ca de obicei. Într-un final, s-a văzut ieşind şi apropiindu-se de lampadarul ce lumina intrarea. După recepţionarea semnalului – desenarea dragonului – a redevenit calm. Totul se terminase cu bine.
A aşteptat până când celălalt Oda s-a îndepărtat suficient şi a plecat grăbit spre hanul din vale, unde trebuia să îmbrace costumul roşu. Era mult de mers şi abia a avut timp să ajungă înapoi la vreme. A urcat treptele de la intrare şi a pătruns pe uşa glisantă, aşa cum se văzuse cu o oră în urmă. În faţa lui era o încăpere lungă, care i-a trezit iarăşi nişte amintiri nelămurite. Victima stătea în picioare în cealaltă parte a camerei şi nu-i putea distinge trăsăturile. Se vedea că-l aşteaptă, fusese anunţat de contractor. S-a apropiat cu paşi hotărâţi, fără să poată distinge totuşi faţa aşezată în umbră a celuilalt. Deodată cel din faţa lui a făcut un pas în spate, lăsând cele două lampadare aşezate lateral să-i lumineze faţa. Oda a rămas stupefiat. Cel din faţa lui era… cel care-l plătise!
- Tu!?
- Eu, Ichiro Yoshiakira, fiul lui Toyotomi Yoshiakira pe care l-ai ucis cu doisprezece ani în urmă, aici, în locul acesta! Degetul lui indica acuzator podeaua.
Oda a înţeles în sfârşit de ce i se părea cunoscută casa şi de ce simte că toate astea s-au mai întâmplat o dată. Şi-a adus aminte de moartea demnă a celui pe care-l ucisese cu ani în urmă. Se pare că fiul semăna cu tatăl. Nici el nu era speriat, cum nu fusese nici celălalt. Cu un rânjet agresiv pe figură, l-a întrebat pe tânărul din faţa lui:
- Iar tu crezi că acum îţi vei răzbuna tatăl? Ţi-ai ales un moment prost, băiete! Aceasta e noaptea în care vei muri! Ai plătit pentru asta.
- E noaptea în care vei muri tu, bătrâne! Până şi vigilenţa unui kami poate fi înşelată!
Încercând să înţeleagă ce vrea să spună tânărul samurai, Oda n-a mai apucat să se apere, când sabia acestuia i-a străpuns inima, lăsându-i pe faţă o uimire, în locul obişnuitei grimase de durere ’’Şi atunci… semnul!?’’. Ultimul val de sânge care i-a mai alimentat creierul i-a adus în minte un fragment din pergamentul secret al copilăriei lui ’’va cădea în capcana timpului, răpus prin vicleşug’’.
Ichiro a aşteptat până ce corpul celuilalt a încetat să se mai zbată, după care s-a aplecat şi a început să-l dezbrace. Sângele, ce apucase să îmbibe pânza, aproape că nu se distingea pe chimonoul roşu. Şi-a pus chimonoul şi coiful Asasinului Lunii, apoi s-a îndreptat calm spre ieşire. Odată ieşit din casă, s-a apropiat de lampadar, aşa cum făcuse celălalt în urmă cu doisprezece de ani. A desenat în aer, fără nicio ezitare, semnul pe care nu-l uitase niciodată. Apoi a coborât treptele şi a plecat liniştit pe aleea dintre cireşi. N-avea de gând să spună nimănui ce făcuse. Ca şi în ultimii doisprezece ani, acesta va rămâne şi de acum înainte secretul lui, secretul samuraiului.

Daniel Barbu s-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş.

A publicat proză scurtă în revista online SRSFF.

Daniel Barbu

Daniel Barbu

S-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş. A publicat proză scurtă în revistele online SRSFF şi Gazeta SF.

More Posts