Împărţind subiectele, privirea acvilină a profesorului urmărea feţele studenţilor împrăştiaţi uniform prin amfiteatrul aulei în care se desfăşura examenul. Expresiile întipărite pe figurile lor, speriate sau relaxate, timorate sau îndrăzneţe, îl ajutau să-şi facă o primă impresie despre nivelul de cunoştinţe al fiecăruia.

            Ştia că are o reputaţie ce-i ţinea la respect pe cei mai inventivi şi mai îndrăzneţi studenţi. Încă nu-i ajunseseră la urechi – pe căi ocolite, desigur – laudele vreunuia care să-l fi copiat. I se spunea „Ciclopul”. Cei mai mulţi învăţau ori se străduiau să „prindă” tot ce se putea de la cursuri. Câţiva – silitori, dar mai puţin dotaţi – toceau, cu speranţa că vor face faţă examenului draconic. De obicei nu făceau. Subiectele erau concepute pentru cei cu IQ peste medie, nu pentru cei cu memorie bună. Îi dispreţuia pe tocilari mai mult decât pe puturoşi. Cei care nu erau în sală nu învăţaseră suficient ştiau că n-are rost să-şi piardă timpul.

            Fiind un conservator, un adept al metodelor vechi – în concepţia multor colegi, un retrograd – ocolea consecvent varianta examenului electronic, preferând scrisul pe hârtie. „Scripta manent”, se justifica permanent în faţa celor care-l apostrofau încercând să-l convingă de facilităţile noilor metode de predare şi examinare a tinerilor.

            Ultimele coli pe care se aşterneau subiectele tipărite cu litere mici şi boldate le-a aşezat tacticos pe catedră, după ce toţi cei prezenţi primiseră câte un formular de examinare. Privindu-şi ceasul, s-a adresat participanţilor la examen:

            – Din acest moment aveţi la dispoziţie trei minute pentru a studia subiectele şi a-mi aduce la cunoştinţă eventualele dumneavoastră neclarităţi!

            Cele trei minute s-au scurs în linişte, fără ca cineva să îndrăznească a cere vreo lămurire.

            – Iar acum, domnilor, puteţi începe examenul! Vă veţi întrerupe cel târziu la ora treisprezece şi patruzeci de minute. Succes!

            A rămas în picioare, scrutând atent întreaga aulă şi îndreptându-şi privirea, pe rând, către fiecare din cei prezenţi. Urmau trei ore pe care le considera la fel de solicitante pentru el ca şi pentru cei ce trebuiau să-şi susţină examenul. După zece-unsprezece minute reuşise să memoreze expresiile şi ticurile tuturor celor din sală, iar acum îi studia pentru a observa eventuale schimbări de comportament. Schimbările de comportament din timpul examenului indicau întotdeauna încercări de fraudă. Metodele pe care le foloseau studenţii pentru a-şi suplinii lipsa cunoştinţelor fuseseră din ce în ce mai variate în ultimii ani, majoritatea bazându-se pe evoluţia tehnicii. Din fericire, cu cinci ani în urmă universitatea fusese dotată cu un dispozitiv de detecţie completă a device-urilor de natură electronică. De cinci ani nu mai putea intra nimeni în sala de examen dacă avea asupra sa cel mai banal instrument electronic, chiar dacă acesta putea sau nu putea să fie utilizat pentru transportul informaţiei. Timp de trei ore, toţi cei ce voiau să susţină un examen erau obligaţi să renunţe la orice fel de gadget.

             Aşa cum era de aşteptat, asta dusese la revenirea vechilor metode de copiat. Numai că, la examenele lui, metodele vechi se dovediseră ineficiente dintotdeauna. Le cunoştea pe toate şi reuşise până acum să le surprindă de fiecare dată.

            După o nouă trecere în revistă a celor din sală, privirea i s-a oprit asupra unui tânăr blond de pe rândul din mijloc. Atitudinea lui nu prezenta modificările comportamentale caracteristice unuia care încearcă să se „inspire”, dar părea totuşi suspectă. Individul era de un calm nefiresc, un calm ce nu defineşte concentrarea din timpul unui examen. Cunoştea calmul acesta, de-a lungul carierei mai avusese ocazia să-l observe de câteva ori. Era liniştea celor care ştiu şi sunt conştienţi de ştiinţa lor, a geniilor. Numai că pe cei de felul acesta îi recunoştea de fiecare dată, erau nelipsiţi la cursuri, erau permanent activi, erau cei care-i atrăgeau atenţia pe tot parcursul anului cu idei şi rezolvări atipice. Figura celui de acum i se părea vag cunoscută, dar nu şi-l aducea aminte de la ore. Chiar dacă frecventa cursurile, cu siguranţă nu era un student activ, unul care să fi ieşit vreodată în evidenţă.

            Fără să se mai uite la el, îndreptându-şi atenţia în altă parte, a început să urce fără zgomot scările amfiteatrului către ultimul rând de bănci. Ajuns la peretele opus catedrei, s-a întors şi şi-a concentrat privirea spre ceafa celui care-i suscitase interesul. S-a îndreptat către el încet, studiindu-i mişcarea regulată a cotului, mişcare caracteristică unui scris cursiv, fără pauze. Ajuns în spatele lui, l-a urmărit pentru o bucată de vreme. Individul scria continuu, lăsând impresia că transcrie. Pauzele necesare formării unei idei pe care să o aşterni mai apoi pe hârtie lipseau. Printr-o metodă pe care nu putea s-o identifice sau s-o deducă deocamdată, acesta copia. Chiar şi geniile îşi acordă timp pentru a gândi ceea ce vor să scrie. Studentul din faţa lui părea să nu aibă nevoie de astfel de pauze. Stiloul lui lăsa în urmă cuvinte care umpleau rânduri ce acopereau pagina fară întrerupere.

            Rămas în expectativă, ignorând restul studenţilor, profesorul încerca să-şi dea seama ce metodă de fraudare foloseşte cel în cauză. După câteva minute în care concentrarea îi formase broboane de sudoare la rădăcina nasului, surpriza l-a făcut să scoată un icnet abia reţinut. Tupeul cu care studentul din faţa lui expusese pe masă „materialul informativ” era motivul pentru care „obiectul” rămăsese ignorat atâta vreme, deşi era căutat cu asiduitate de privirea profesorului, de minute bune. Pe marginea dreaptă a pupitrului, lângă un stilou de rezervă, într-o stare de nemişcare suspectă, stătea un animal mic şi necunoscut. Este adevărat că aspectul chitinos al pielii animalului te ducea cu gândul la o insectă, dar profesorul era convins că e vorba de un mamifer, chiar dacă nu cunoştea specia respectivă. Numai o vertebrată ar fi putut transporta informaţiile unui curs desfăşurat pe parcursul unui întreg semestru.

            Cu cinci ani în urmă, imediat după interzicerea dispozitivelor electronice în sălile de examen, inventivitatea studenţilor leneşi atinsese o nouă culme. Foloseau metoda acumulării telepatice. Un dispozitiv care apăruse deja pe piaţa neagră îţi dădea posibilitatea să imprimi telepatic în memoria unui animal o cantitate de informaţie proporţională ca mărime cu dimensiunea creierului respectivului mamifer. Se făcuseră teste cu un creier de caşalot, în care putuseră fi introduse aproape toate datele din biblioteca Academiei Regale a Marii Britanii. Volumul de informaţie ce putea fi cuprins scădea totuşi exponenţial cu masa creierului, aşa că un creier de şoarece, de exemplu, nu putea acumula mai mult de zece-douăzeci de volume.

            Din păcate, metoda nu se putea aplica oamenilor, pentru că informaţia se aşeza în creier într-o ordine aleatoare, impredictibilă, ştergând definitiv vechile informaţii de pe zona respectivă a memoriei. Umplerea memoriei cu informaţie nouă transforma proprietarul creierului într-o legumă ce mai avea o singură utilizare: transportul informaţiei noi. Citirea se efectua tot telepatic, de data aceasta fără ajutorul vreunui dispozitiv, putând fi făcută numai de cel care realizase imprimarea, restricţie realizată prin implementarea unei amprente genetice. Pentru a preveni amestecul informaţiilor imprimate cu informaţiile primare aflate în creierul mamiferului, se proceda iniţial la o ştergere completă a memoriei folosite. Această condiţionare făcuse imposibil de valorificat metoda acumulării telepatice pentru memorarea pe termen lung, întrucât ştergând toată memoria iniţială animalul îşi pierdea instinctele de conservare, murind de inaniţie în câteva zile sau cel mult câteva săptămâni. Odată cu el dispărea şi informaţia pe care o transporta.

            Inconvenientul nu-i deranjase câtuşi de puţin pe studenţii care foloseau metoda respectivă pentru copiat. Cele câteva zile de viaţă care-i mai rămâneau animalului erau suficiente pentru a scrie tot cursul în memoria lui şi a-l extrage de acolo selectiv în timpul examenului. Metoda funcţionase neştiută doi ani de zile, până când fusese deconspirată şi se interzisese accesul studenţilor însoţiţi de mamiferele respective în sălile de examen. Apăruseră apoi animale din ce în ce mai mici şi mai uşor de camuflat, fapt care a dus la dotarea examinatorilor cu scanere capabile să detecteze orice formă de viaţă. Ulterior, scanerele fuseseră prevăzute cu filtre care eliminau dintre vieţuitoarele detectate toate speciile de nevertebrate. Se constatase că memoria acestora era incapabilă să acumuleze mai mult de şapte-opt mii de caractere, ceea ce nu era suficient nici pentru un rezumat extrem de succint al unui curs de un semestru. Pe lângă asta, era imposibil să elimini complet dintr-o sală de examinare muştele, ţânţarii, păianjenii sau alte insecte care activau permanent scanerul, ducând la situaţii confuze.

            Animalul de pe banca studentului blond, chiar dacă părea o insectă, era cu siguranţă o vertebrată, profesorul nu concepea să fie altfel. Era convins că tânărul din faţa lui copiază. Liniştit acum, după ce descoperise corpul delict, s-a apropiat de pupitrul pe care micul animal era caracterizat de o letargie nefirească.

            – Cum te numeşti dumneata, tinere?

            Cel întrebat s-a oprit din scris şi a întors o faţă mirată către profesor.

            – Andreescu Eusebiu, domnule profesor!

            Acum, când studentul îl privea în faţă, figura lui i-a părut totuşi familiară, ca şi când l-ar fi întâlnit recent. Dar asta n-a ştirbit nimic din satisfacţia cu care a pus următoarea întrebare:

            – Şi dumneata nu ştiai că nu ai voie cu animale la examen?

            Privind la vietatea de pe masă, cu o expresie ce trăda că abia acum înţelege, tânărul şi-a descreţit fruntea de mirare şi a zâmbit liniştit.

            – Vă referiţi la Johnny, gândăcelul meu norocos? E o superstiţie mai veche, domnule profesor. Prezenţa lui mi-a purtat noroc la toate examenele.

            Toată lumea se oprise din scris şi o mulţime de feţe erau îndreptate către cei doi. Simţindu-se stăpân pe situaţie, convins că va repurta o nouă victorie cu public, profesorul şi-a permis să adauge o nuanţă ironică noii întrebări.

            – Deci, dumneata sugerezi că animalul de pe pupitru este o insectă?

            După care şi-a rotit prin clasă privirea pe care strălucea un zâmbet victorios. Era convins că tânărul din faţa lui copiase, iar acum încerca să scape susţinând că are pe masă o nevertebrată.

            Pe faţa studentului s-a aşternut iarăşi mirarea de la prima interpelare.

            – Nu sugerez nimic, domnule profesor! Este un gândac cafeniu de Galapagos. Aşa mi-a spus cel care mi l-a vândut.

            Zâmbetul de pe faţa profesorului a căpătat o tentă parşivă. Mai auzise scuza aceasta, şi nu numai o dată: „Nu ştiu nimic, eu credeam că este o insectă!”. Acum era mai sigur decât oricând că prinsese un delincvent.

            – Şi ai fi dumneata de acord să-ţi scanăm micul prieten?

            – Desigur, domnule profesor!

            Nu i-au plăcut siguranţa şi rapiditatea cu care răspunsese celălalt. Deja i se părea impertinentă şi insistenţa cu care tânărul adăuga oricărui răspuns apelativul „domnule profesor”. Cu o nervozitate greu mascată, a scos din buzunar scanerul, l-a activat şi l-a apropiat de animal. Ecranul a rămas verde. Concluzia i se părea imposibilă. A repetat scanarea, acelaşi rezultat! Fără să-şi mai controleze enervarea, a dezactivat filtrul pentru insecte şi a apropiat iarăşi scanerul de mica vieţuitoare. Era într-adevăr o nevertebrată, se distingeau clar cele trei segmente – cap, torace, abdomen – caracteristice insectelor. Neîncrezător încă, şi-a apropiat privirea de pupitru, observând cu atenţie micul animal. Privindu-l de aproape, se distingea bine învelişul chitinos, de un brun mat, care semăna de la depărtare cu blana fină a unui mic mamifer.

            Convins în final, a realizat abia acum atitudinea penibilă pe care o avusese în faţa întregii clase. Deşi era vorba doar de o insectă, ar fi putut să-l oblige pe blond să renunţe la ea pe timpul examenului – era dreptul examinatorului – dar acum ar fi fost deplasat să procedeze în felul acesta. Dusese deja acuza lui nefondată mai departe decât trebuia. În clasă se auzeau murmure, chiar chicoteli. Pentru a-şi reabilita oarecum poziţia în faţa studenţilor, s-a hotărât să schimbe tactica. A renunţat să mai studieze vietatea de pe bancă, şi-a îndreptat corpul şi a cuprins întreaga audienţă cu un surâs îngăduitor.

            – Iată unde duce ignoranţa mea în ceea ce priveşte biologia! Pentru această întrerupere veţi beneficia de zece minute suplimentare. Vă rog să continuaţi!

            Cu un mers aparent liniştit, s-a apropiat de catedră, unde a rămas cu privirea îndreptată către studenţii din amfiteatru. Atenţia lui era totuşi deturnată către tânărul cu insecta. Privindu-l insistent, şi-a adus aminte de unde i se părea cunoscută figura lui. Da, asta era! Cum de-i venea în minte abia acum? De dimineaţă, la intrarea pe poarta universităţii, se împiedicase de ceva şi când era gata să cadă îl sprijinise cineva şi-l ajutase să se redreseze. Era studentul cu insecta. Exact! Îl întrebase apoi de subiecte, ceva de genul: „Ne-aţi pregătit subiecte complicate, domnule profesor?”.

            Da, el era! Cum de nu-şi adusese aminte mai devreme. Ar fi putut evita situaţia asta neplăcută. De dimineaţă băiatul încercase să fie politicos şi, după cum scria acum răspunsurile, era evident că e un student silitor. Normal! Numai unui tip care e gândul la învăţătură îi stă mintea la examen încă de la prima oră. Probabil e un autodidact, de asta nu prea l-a văzut pe la şcoală, deşi… Andreescu… Andreescu… e posibil să fi fost pe la cursuri, dar să nu-l fi băgat el de seamă. Nici n-are cum să-i ţină minte pe toţi. Are sute de studenţi.

            Profesorul îşi căuta de fapt scuze pentru reputaţia lui ştirbită. Nu-l putuse dovedi pe celălalt, aşa că acum scormonea după argumente pentru nevinovăţia lui. I-ar fi fost imposibil să accepte c-a fost tras pe sfoară. Aşa avea s-o ţină până la sfârşitul examenului. Oricum nu se mai simţea în stare să-i supravegheze pe ceilalţi. După scurgerea timpului, a adunat lucrările studenţilor şi a părăsit clasa, îndreptându-se către poarta universităţii. Încerca să se gândească la examenul acesta ca la oricare alt examen, dar un gând supărător se întorcea mereu nechemat şi-i strica buna dispoziţie: „Insecta aceea… hm!”.

 

***

 

            A doua zi de dimineaţă, mult mai devreme de începerea examenelor, Eusebiu Andreescu lega o bucată de nylon pescăresc între stâlpii porţii de la intrarea universităţii. Fixată în partea de jos a stâlpilor, la şapte-opt centimetri de sol, coarda era legată larg, băltind pe pavelele roşii, practic invizibilă. Cu o mişcare scurtă de picior, tânărul a întins-o, făcând-o să se ridice la o palmă deasupra aleii. Totul era în regulă, acum nu-i mai rămânea decât să aştepte.

            În minte i-a venit examenul de ieri. Reuşise să-l fenteze pe „Ciclop” exact aşa cum îşi propusese. Îl lăsase pe Johnny la vedere pentru a-l momii pe celălalt să se expună şi a-l aduce într-o situaţie jenantă. În felul acesta se asigurase că n-o să-i arunce gândacul. Ştia că „Ciclopul” îşi va da seama după cursivitatea scrierii că-l copiază. Fluxul continuu în care puteai extrage informaţia abia imprimată, nesortată, te obliga s-o aşezi pe hârtie aşa cum o primeai, fără pauze. La celelalte examene îşi ţinea gândacul în buzunar, dar „Ciclopul” şi-ar fi dat seama că ceva nu e în regulă – aşa cum se întâmplase de fapt – şi l-ar fi căutat până l-ar fi găsit. Pentru că era vorba de o insectă, n-ar fi putut să-l elimine din examen, dar l-ar fi putut lăsa fără copiuţă. Ocolise destul de ingenios o situaţie de genul acesta, iar acum se putea lăuda că trecuse şi de „Ciclop”. Mai avea un singur examen, fără complicaţii de data aceasta.

            Folosea metoda „Johnny” încă de acum trei ani, de când venise la universitate şi aflase că nu mai au voie la examen cu mamifere. Ideea îi venise în ziua în care s-au afişat rezultatele de admitere. Lângă el, fotografia rezultatele afişate un vlăjgan cu o faţă cam tâmpă, dar care s-a dovedit mai şmecher decât l-ai fi putut bănui. Observase pe ecranul telefonului cu care namila fotografiase lista cu admişii că individul nu încadrase decât notele, fără nume. Celălalt l-a văzut că se uită mirat şi i-a explicat cu un rânjet mulţumit pe figură:

            – Îi arăt lu’ babacu’ numai notele, îi spun că nu mi-au mai încăput în cadru şi numele. Subliniez eu cu creionul care note vreau să fie ale mele şi stau la mare toată vara pe banii moşului. În definitiv, notele contează, astea reprezintă informaţia esenţială, că numele mi-l cunoaşte babacu’, doar el mi l-a pus!

            Lunganul a plecat mulţumit că se lăudase cu farsa pe care urma să le-o facă părinţilor, dar Eusebiu nu-l mai privea, era deja concentrat la altceva. În minte îi răsunau numai cele două cuvinte rostite de acesta, „informaţia esenţială”, cuvinte care-i dăduseră o idee genială. De câteva zile căuta o metodă prin care să se poată folosii de insecte – nu avusese niciodată de gând să înveţe, avea nevoie doar de diplomă – iar acum găsise cheia problemei. De ce să foloseşti ceva pe care să imprimi tot cursul, când memoria unei insecte ar fi strict suficientă pentru răspunsurile subiectelor de la examen.

             De aici a pornit tot planul pe care l-a construit mai departe şi pe care l-a utilizat cu succes timp de trei ani. În fond, după ideea asta salvatoare n-a mai fost nevoit să rezolve decât o problemă minoră. Să obţină rezultatele subiectelor de examen înainte de începerea acestuia. A avut la dispoziţie un semestru întreg pentru a găsi o rezolvare la chestiunea asta. A realizat că subiectele nu le poate obţine decât de la sursă, adică de la profesori. A conchis că imprimarea trebuia făcută în dimineaţa examenului, pe cale directă: din memoria profesorului în memoria insectei. Device-ul care se găsea pe piaţa neagră permitea şi modul acesta de imprimare, pe lângă modul clasic, prin cuplarea la un calculator, telefon sau alt suport electronic pe care aveai memorată informaţia necesară. Mai trebuiau rezolvate două mici amănunte: trebuia să-l facă pe profesor să se concentreze pentru o fracţiune de secundă la rezolvările subiectelor, iar înainte de asta să se asigure că profesorul nu se gândeşte la nimic altceva, pentru a nu se amesteca subiectele cu alte gânduri ce ar fi umplut inutil memoria insectei.

            S-a documentat serios şi după două luni a găsit soluţia. Memoria umană devine pentru scurt timp tabula rasa, imediat după un şoc: durere, spaimă, sperietură, confuzie bruscă etc. A experimentat pe câţiva colegi, fără ca aceştia să fi aflat vreodată, şi metoda i-a funcţionat încă de la primul examen din prima sesiune.

            Acum era deja un profesionist, nu-şi punea problema că mai poate greşi ceva. Aştepta cu răbdare lângă poarta universităţii sosirea profesorului cu care avea examen astăzi. Pe poarta mică, cea lângă care aştepta el, intrau din când în când numai angajaţii şcolii. Elevii intrau, puhoi deja, pe poarta mare.

            Dar iată că la marginea parcării a apărut profesorul aşteptat. Eusebiu a rămas calm lângă stâlpul porţii, până când celălalt a vrut să păşească peste firul de nylon aşezat pe jos. În momentul acela a întins cu piciorul bucata de fir, iar când profesorul s-a împiedicat l-a prins cu mâna stângă şi l-a ajutat să se redreseze. Mâna dreaptă, în care ţinea device-ul şi gândacul, a pus-o pe umărul celuilalt. Nu l-a aşteptat să se dezmeticească, l-a întrebat repede:

            – Ne-aţi pregătit subiecte complicate, domnule profesor?

            Când a văzut cum pe fruntea acestuia – pe care sperietura netezise toate cutele – se formează o cută verticală la rădăcina nasului, a ştiut că în mintea lui apăruse involuntar imaginea subiectelor şi a activat device-ul. Partea esenţială luase sfârşit. Avea deja informaţia în memoria gândacului.

            Răspunzând la întrebarea studentului, profesorul a încercat să fie politicos cu cel care-i sărise în ajutor:

            – Nu trebuie să fii mai curios decât e cazul, tinere! Vei avea ocazia să afli subiectele peste o jumătate de oră.

            Apoi s-a îndreptat spre clădirea de la capătul aleii. Eusebiu s-a întors şi a tăiat la ambele capete firul legat de stâlpii porţii. Practic, terminase şi sesiunea asta. Ultimul examen nu mai era acum decât o formalitate.                                                                                            

Daniel Barbu

Daniel Barbu

S-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş. A publicat proză scurtă în revistele online SRSFF şi Gazeta SF.

More Posts