GSF66 ban01-650

          Motivele pentru care am decis să dedic acest editorial unei teme doar tangențial conexă SF&F-ului sunt trei. Primul ar fi acela că, deși nu ne place, iată că vara ni s-a scurs din nou printre degete, iar asta înseamnă că școala stă să înceapă, al doilea că „science fiction” începe cu „science”, iar al treilea că, îmbinând știința cu ficțiunea, SF-ul poate fi confundat, din rea voință, cu pseudoștiința, și deci poate că unele clarificări ar fi binevenite.

          Voi începe cu acest ultim punct, măcar pentru că e cel mai simplu de abordat. Și demontat. Așadar: este SF-ul pseudoștiință, atâta vreme cât operează cu noțiuni și concepte științifice, dar într-o manieră aproximativă, lansându-se în speculații? Categoric, nu! De ce? Păi, pentru că SF-ul nu are pretenția de a fi știință, ci literatură. Ficțiune. Și, ca atare, obiectul său de studiu este omul, știința fiind doar terenul de joacă. Nimeni nu are pretenția că scrie un referat științific atunci când scrie SF, la fel cum nimeni nu are pretenția că face muncă de cercetare în istorie atunci când scrie un roman istoric. A încadra SF-ul în categoria pseudoștiinței judecându-l strict pe criterii științifice e la fel de absurd ca a considera că „Cei trei muschetari” este un fals deoarece nu există însemnări istorice în care să fie menționați Athos, Porthos și Aramis. Desigur, așa cum romanul istoric ar trebui să fie corect încadrat în perioada la care face referire și să nu contrazică faptele, la fel și SF-ul ar trebui să se sprijine pe concepte corecte, însă, la fel cum personajele și evenimentele fictive ale romanului istoric pot evolua în voie în cadrul general, și-n cazul SF-ului sunt permise speculații fictive, fără pretenții de adevăr, cum spuneam. Cam asta ar fi diferența majoră dintre SF și pseudoștiință, chiar și ignorând componenta artistică pe care literatura o are și pseudoștiința nu.

          Bun, acum că am lămurit acest aspect, haideți să ne uităm puțin la disputa dintre știință și pseudoștiință. Și făcând asta să observăm că, din păcate, falsul pare a avea câștig de cauză de cele mai multe ori. De ce? Pentru că e mai simplu. Și, uneori, mai spectaculos. Iar oamenii tânjesc după extraordinar, după descoperiri revoluționare, după răsturnarea paradigmelor. Și după lucruri cu care să poată relaționa, pe care să le poată digera. Deci, în lipsa unei educații științifice temeinice, pseudoargumentația pseudoștiinței poate părea validă.

          Și ajungem astfel și la chestiunea școlii, cea care ar fi trebuit să pună bazele acestei educații despre care vorbeam mai sus și la care voiam, de la bun început, să ajung. E oare de mirare că într-o societate care blamează școala la nivelul la care o face a noastră, aceasta devine ineficientă? Putem să ne așteptăm ca tânăra generație să aibă vreun respect pentru instituțiile de învățământ pe care le frecventează, când noi punem atât de mult patos și investim atât de mult efort pentru a le critica?

          Și o facem, să știți că o facem! Voi da doar două exemple: Primul este legat de o discuție care pornise de la rezultatele slabe de la bacalaureat, acum trei sau patru ani. Îmi spunea atunci un părinte: „Dom-le, dar le și bagă cu polonicul materie în cap! Spune și tu, la ce le trebuie să știe să calculeze integrale?” Atunci nu m-am putut abține și i-am spus omului la ce e bună integrala, dându-i primul exemplu care mi-a venit pe loc în cap și anume calculul suprafețelor în proiectare. „Păi și nu sunt softuri care să facă treaba asta?” nu s-a lăsat interlocutorul meu, aruncând pisica din ograda proiectantului în cea a dezvoltatorului de soluții software (care, se știe, nu e om, treaba lui nu se ia în discuție), apoi a plusat: „Dar eu ziceam așa, în viața de zi cu zi…”. Am cam pierdut disputa aceea, căci un exemplu în care calculul integral să fie folosit în viața de zi cu zi chiar nu mi-a venit în minte. Și-am pierdut și disputa din al doilea exemplu, în care mi s-a cerut să spun când am folosit eu ultima oară teorema lui Pitagora, evident, fără a mi se permite să fac referire la desenul tehnic, sau la calculul distanțelor în sisteme de coordonate ortogonale. Pentru că, nu-i așa? „școala” trebuie să te pregătească pentru „viața de zi cu zi”! Nicidecum pentru chestii d-astea… savante. „Ce, o să facem toți desen tehnic? Păi și-atunci?” Nu ar fi mai normal să scoatem absolut tot ce nu ține de traiul cotidian din învățământul preuniversitar? Și cine vrea să învețe integrale, să le învețe, dom-le, acolo, la facultatea de inginerie! Că dar cu patru operații matematice te descurci la piață. Și ar avea și profesorii universitari ce face în cei cincisprezece ani cât ar dura o specializare…

          Ar fi nostim, trebuie să recunosc, dacă nu ar fi, de fapt, tragic. Pentru că, se pare, împinși de această atitudine, cei care au tot restructurat programa școlară în sensul „descongestionării” ei, au făcut lucrurile mult mai rele. Aș vrea doar să dau ca exemplu un excelent articol intitulat „De ce e fizica grea?”, de Cristian M. Teodorescu, apărut în revista Fantastica (http://fantastica.ro/de-ce-este-fizica-grea/), în care ni se explică foarte clar cum prin excluderea din programa școlară a unor capitole, înțelegerea celorlalte (mai puține, evident) a devenit mult mai grea. Chiar imposibilă. Deci, ca rezultat, avem o materie grea. Recomand chiar acest articol, căci îl găsesc o exemplificare perfectă a problemei învățământului românesc în acest moment. Citiți-l pe sărite, îl veți înțelege oricum!

          Desigur, mulți nu vor fi de acord, susținând că, de fapt, problema școlii românești e că ucide creativitatea, că închide în tipare, că nu dă voie elevului să se exprime, să se dezvolte, să se regăsească pe sine, etc. Observ tot mai des asemenea atitudini, ceea ce mi se pare chiar îngrijorător. Îngrijorător pentru că oamenii nu realizează că, fără un bagaj elementar de cunoștințe, care nu se poate acumula decât prin însușirea rece și non-creativă a unor concepte, creativitatea în sine e oarbă, ciungă și retardată mintal. Cum poți fi creativ în fizică dacă nu studiezi legi? Cum să fii creativ în literatură, dacă nu studiezi ce s-a scris până la tine? De câte ori am reinventa roata și focul?

          Nu spun că școala noastră nu are probleme, are, evident, dar acestea nu sunt legate de volumul mare de cunoștințe pe care bietul elev e nevoit să le asimileze într-un mod non-creativ, ci de faptul că bietul elev e nevoit să le asimileze într-un mod empiric. Aici e, de fapt, marea problemă: că școala nu explică conceptele, ci doar le prezintă.

          Câți absolvenți de liceu credeți că înțeleg cu adevărat calculul integral? Dintre cei care știu să rezolve integrale, vreau să spun. Personal, cred că procentul e foarte mic. Pentru că elevii percep toată tărășenia ca pe o abstracțiune matematică, sau ca pe un set de reguli scârboase de calcul pe care trebuie să-l aplice unor funcții – ce-or mai fi și alea, de fapt, că nu te întâlnești niciodată cu ele în viața de zi cu zi? – ca să obțină alte funcții. Așa stând lucrurile, mi se pare și normal că atât ei cât și ai lor părinți, posesori ai unor viziuni exact la fel de largi, vor spune că școala românească e o tâmpenie, o pâlnie cu care capetele sunt umplute de inutilități. Dacă vorbim despre fizică, acolo lucrurile cred că stau încă și mai rău. Câți absolvenți de liceu credeți că înțeleg, de exemplu, diferența dintre masă și greutate? Ca să nu mai vorbim despre forță, putere și energie.

          Iată de ce e școala grea! Nu pentru că materia e multă, ci pentru că nu reușim să o facem inteligibilă. Pentru că punem prea puțin preț pe fenomen în sine și ne mulțumim să studiem legea care-l descrie matematic. Pentru că nu suntem în stare să o deabstractizăm. Când operează cu noțiuni abstracte, școala nu are cum să fie atractivă. Iar când drept soluție alegem să tăiem capitole pentru a descongestiona materia în loc să ne axăm mai mult pe aplicațiile pe care lucrurile respective le au în lumea reală, nu putem decât să ne adâncim și mai mult în abstract…

          Iar cea care speculează situația aceasta cine credeți că este? Ați ghicit, pseudoștiința! De ce? Tocmai pentru că ea se concentrează mai puțin pe legi și funcții matematice și mai mult pe explicarea intuitivă a unor fenomene. Că o face inexact, deja nu mai contează, s-a făcut interesantă. A captat atenția și a livrat un produs comprehensibil. Chiar și atunci când acesta e nespectaculos. N-ar putea și știința să facă același lucru? Ba da, dar nu atâta vreme cât rămâne abstractă.

          În fine, cred că m-am lungit destul, ar cam fi cazul să trag o concluzie. Iar aceasta nu poate fi decât aceasta, pentru cei care în această lună își reîncep studiul: e timpul să mergeți la școală pentru a înțelege lumea în care trăiți, nu pentru a învăța mecanic formule de calcul. Întrebați-vă profesorii ce nu înțelegeți, cereți analogii, încercați să vă clarificați vouă înșivă fenomenele înainte de a le subordona legilor matematice și lucrurile vor fi mai simple.

          Să aveți un an bun, vă doresc!

          

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), apărând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în antologia Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT, povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS, noua operă spațială (Eagle, 2016) și în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015). A debutat în volum cu miniromanul Sub steaua infraroșie (Tritonic, 2016). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website