Ne-am îmbrățișat pentru ultima oară pe podul Trun, din centrul orașului – cea mai înaltă structură rămasă în picioare după atacurile din ultima lună. Ne-am gândit că ar fi fost potrivit ca totul să se sfârșească acolo unde a început: prima noastră întâlnire avusese loc pe același pod, cu doi ani în urmă.

Ada era încă studentă atunci, iar eu îmi abandonasem recent aspirațiile academice, în favoarea unor idealuri artistice pe care, în final, universul nu mi-a îngăduit să le realizez. Nici ea nu a mai apucat să-și termine studiile. Nimeni, de altfel, nu a mai avut șansa de a-și urma cursul firesc al vieții. Când au început să apară primele creaturi, haosul și panica generalizate nu au mai îngăduit nimănui un moment de pace și liniște.

Preocupările tuturor s-au îndreptat exclusiv către supraviețuire, nemailăsând loc pentru nimic altceva. Totul: istoria, politica, foamea, copiii, civilizația, sexul, telefoanele, internetul, arta etc, totul se rezuma la nimic în acele ultime clipe. Totul fusese degeaba.

Ceața de dimineață începea să se adune ușor de pe apă, urca greoaie pe pod și se împrăștia prin parcul ce abia se mai vedea, undeva, în apropiere. Fantome de lumină electrică începeau să pălească pe stâlpii metalici din jur. Ce ciudate păreau acele lumini încă aprinse, pe stâlpii electrici, dimineața, la cinci – când începea să se crape de ziuă și forța unei noi zile răzbea încet, adormită, trezind totul la viață, din nou!

La răsărit, undeva lângă noi, dar totuși la mare distanță, un nor de foc și cenușă s-a înălțat în aer și un zgomot cutremurător ne-a ajuns mai târziu: o întreagă națiune vecină incinerată, sub privirile noastre îngrozite.

Ada îmi tremura încă în brațe – de frig, sau de teamă? Dar de ce să-i fi fost teamă? Era mai bine așa!

Șoaptele începeau treptat să înceteze și suspinele erau tot mai rare, mai adânci. Un oftat, o răsuflare prelungă și parcă întreaga sa greutate se topise cu totul, în brațele mele. Era mai ușoară ca niciodată. Am deschis temător ochii, s-o mai privesc încă o dată: cât de mult slăbise, cât de puțină era acum! Cu cât mi se limpezea privirea mai mult, cu atât îmi părea mai slabă, mai neajutorată. Un acces de furie m-a cuprins și un foc nesățios îmi creștea în brațe, în cap și-n tot trupul. Nu mi-am urat niciodată mai tare neputincioasa condiție umană, decât în acele ultime clipe.

– Îmi pare rău, îmi șoptea repetat, cu capul plecat, privind în jos spre scândurile putrezite, de sub noi. Îmi pare rău, mi-a șoptit din nou, pentru ultima oară, întorcându-și rușinată parcă, fața într-o parte – spre norii de foc ce colorau acum orizontul.

Contorsionată de plâns și uscată de cenușă și lacrimi; de nopți nedormite, de boală, fata de care mă îndrăgostisem, cu ani de zile în urmă, îmi părea dintr-o dată de nerecunoscut.

Era mai bine așa, îi repetam încontinuu, așa cum îi repetasem, de luni de zile propunerea. Cum îmi repetam și mie însumi, în gând, sau în șoaptă, ori de cate ori mă regăseam în pat, fără somn, în căsuța – dărmată acum – de pe Str. Căpșunilor. În nopțile de nesomn, petrecute în gânduri retrase, cu ochii lipiți de tavan, privind încontinuu același variabil spectacol de umbre: în fiecare noapte îmi dansau lasciv aceleași crengi, pe același fundal de lumină scapătă prin jaluzele. Singurul lucru care nu suferise schimbări. Singurul element ce îmi oferea încă speranță și mă făcea să cred că unele lucruri ar putea să rămână totuși la fel, indiferent de circumstanțe.

Dansul umbrelor mă făcea să uit, temporar, de situația sumbră în care ne regăseam. Apoi, mă întorceam către chipul ei adormit, și în frumusețea sa vedeam doar o umbră palidă a trecutului și visul unui viitor potențial ce nu se va fi realizat niciodată.

 

II

 

Mai întâi i-am văzut profilul colorat de acel portocaliu infernal și apoi am auzit aceeași bubuitură ce ne bântuise, de atâta timp, existența. Încă o explozie: mai aproape acum. Scândurile au tremurat sub noi câteva momente. Din reflex, dintr-un stupid, copilăresc reflex, mi-a sărit în brațe. Ne-am sprijinit unul de altul. Când șocul a lovit pasiv acel pod blestemat, i-am simțit unghiile pătrunzând ușor în carnea brațelor mele, încercând să se țină de mine.

Pielea mi-a păstrat mult timp acel semn: trei urme de unghii, creionate subtil pe bicepsul stâng. Dar ulterior și-au luat încet zborul și ele și s-au alăturat amintirilor mele cu ea.

Trei pocnituri, succesive, s-au declanșat apoi în apropiere. Țipete. Orașul, sau ce mai rămăsese din el, începea să se trezească, din nou.

Ceața plutea ușor printre copacii parcului din față, mai vizibili acum, după împrăștierea norilor de fum ce amortizaseră, până atunci, un peisaj dezolant. Un camuflaj ce palma eficient realitatea deceselor, a bolilor, îngropând în iluzii eșecul umanității și cadavrele sale, împrăștiate pretutindeni. Da, m-am gândit, în acele ultime clipe, mai convinsă ca niciodată, e mai bine așa…!

 

III

 

Ada nu s-a mai putut reține, a bufnit în plâns. Sfârșitul se apropia mai repede acum, iar realitatea intențiilor noastre începea să capete formă. Oricât de puternică aș fi fost, până în clipele acelea finale, indiferent cât de mult mă călise dezastrul și jegul din jur, tolerat atâta timp, îndurat atâta timp, m-am lăsat doborâtă de firea mea slabă, de om și am plâns, împreună cu ea. Ne-am vărsat ultimele lacrimi acolo, în șiroaie dense și lungi, pe scândurile prăfuite de sub noi.

Am strâns-o apoi în brațe și i-am spus:

– E mai bine așa! Ada… iubita, scumpa mea Ada, e mai bine așa!

I-am luat fața plânsă în mâini. Am privit-o și nu am putut recunoaște-o. Pe Ada din brațele mele nu o mai știam: acel corp, acea cuvă de carne și os nu mai era Ada, a mea. Ada mă părăsise demult. Zăcea îngropată adânc într-un gând, într-o minte ce murise odată cu ei, sau cu ele: odioasele creaturi fără nume ce stârniseră răul în oameni și lume. Ce prihăniseră și stârpiseră tot ce a însemnat om și umanitate, înainte de ei.

Dar nu mai conta acum. Era atât de târziu… Ne promisesem că nu ne vom mai fi lăsat atinse de zorii unei noi zile, în acea lume distrusă, dedată întunericului, pierdută infernului. Ne-am promis că nu ne vom lăsa prinse, că nu ne vom lăsa atinse de mizeria lor.

Se auzeau deja mai aproape: zgomote digestive, viscerale, se apropiau de noi cu rapiditate, în timp ce ziua începea să-și instaureze, ezitantă, un nou mandat temporar.

Am privit-o: șocată, pierdută, cu ochii ațintiți peste pod, la strada ce începea acum să se vadă mai clar printre firele de ceață risipindă. M-a privit și ea înapoi. A ezitat. Ne-am privit pentru două secunde care nu cred că au durat vreodată mai mult, în toată istoria timpului. Ne-am privit o viață parcă în acele pierdute momente de teamă.

Într-un final, spre adio, mi-a zâmbit. I-am zâmbit și eu înapoi – ne despărțeam mai calme și mai ușurate decât vom fi crezut vreodată posibil. Știam ce trebuia să facem, amândouă. Și cu aceste gânduri plutind printre noi, am ajutat-o să se ridice în picioare, pe marginea podului. Apoi sus, pe balustradă.

Senzația de ușurare și calm mi-a pierit însă instant, când i-am văzut, mai aproape ca niciodată, accelerând frenetic înspre noi din colțul din stânga al podului – dacă mai așteptam mult, ne-ar fi prins înainte să atingem cu capul piatra neclintită a râului de sub noi.

Pe ei nici nu știu cum i-am auzit, printre zgomotele copleșitoare de explozii și arme din jur. M-am uitat în direcția unei voci necunoscute și atunci i-am văzut: un TAB de armată tocmai oprea lângă capătul podului, apoi cabina de sus s-a deschis și am auzit o voce, din nou: Hei! Aici, repede! Vă acoperim noi!

Din ambele părți ale TAB-ului ieșiseră deja trei soldați, așezați acum pe poziții, pregătiți să tragă în orice ne-ar fi urmat din partea opusă a podului. Ada era urcată pe marginea podului și mă privea consternată: de ce nu eram acolo, cu ea, părea să îmi spună din priviri – să îmi reproșeze, chiar. Și unde mă duceam? De ce nu o însoțeam, așa cum vorbisem?

Dar nu a mai țipat și nu a mai șoptit nimic. S-a desprins încet de balustradă și a zburat înainte, în ceață. Apoi în jos, în drum spre sfârșit. Un final demn, glorios, pe care din lașitate, sau dintr-o egoistă speranță pentru un viitor propriu, nu l-am putut împărtăși cu ea, în ziua aceea.

Am fugit cât am văzut cu ochii… Alergând spre colțul opus al podului, spre TAB și spre salvare. Am auzit în urmă doar plescăitul de apă, de corp căzând, izbind apa de râu și pietrele de dedesubt. Zgomot înăbușit, din ce în ce mai tare, de pașii lor alergând. De copite, sau gheare și nări fumegânde ce încercau să mă ajungă din urmă. Apoi focuri de armă zburând pe lângă mine, lovind precis țintele în urma-mi.

Zgomote ce mă aleargă încă prin vise și acum.

 

 

Avatar

Daniel Ene

Mă numesc Ene Daniel și sunt născut în Craiova; am părăsit țara în liceu, clasa a 9-a (aveam 15 ani) și de atunci am stat mai mult plecat. Ultima experiență în afară a fost și cea mai lungă: am petrecut 5 ani în Coreea de Sud, unde am început ți finalizat studiile universitare (Lingvistică Spaniolă și Literatură Engleză, dublă specializare). Aici am început și să scriu, dar având în vedere natura studiilor, am scris exclusiv în Engleză. De altfel, eram ferm convins că nu voi scrie niciodată în română, viziune care s-a schimbat radical însă, în ultimul an de facultate, când am observat cu stupoare că intențiile artistice si directia în care se îndreptau ideile mele erau tot mai strâns legate de peisajul românesc - de groaza neexploatată de acasă. Aveam nevoie de inspirație și am hotărât să mă întorc, cu intenția de a scrie. Au trecut aproape 3 ani de atunci și lucrez în continuare, când prind puțin timp liber, pentru a continua proiectele care mă „bântuie” din totdeauna. Mai am mult de lucru și nu am nici cea mai mica intenție de a pleca în altă parte până nu termin ce am de spus.

More Posts