GSF 57 banner 01-650

          De când am citit prima povestire a lui Cristian Vicol am fost plăcut impresionat de modul în care ştie să construiască o proză fantastică pe o structură tipică textelor mainstream. Acţiunea curge natural, într-un cadru real, iar inserarea elementelor specifice recuzitei de gen se face pe parcurs, focalizarea trecând treptat asupra lor.

          Primele două proze ale volumului, „Nemurirea nu e pentru toţi” şi „Pedeapsa lui Manitou”, se învârt în jurul legendelor legate de civilizaţiile indigene ale Americii de Nord. Cea dintâi tratează povestea Fântânii Tinereţii, mizând pe un realism dus la limita ridicolului, pentru a vira către cinismul societăţii actuale, în care legea e făcută de o mână de bogătaşi. Aici se vede o ironie muşcătoare, fină, prin paralelismul care demonstrează că – în ciuda schimbării atâtor orânduiri sociale – omenirea funcţionează pe aceleaşi principii de inechitate.

          Cel de-al doilea text face apel la cheia istorică, relatând povestea coloniei britanice de pe insula Roanoke, dispărută fără urmă către sfârşitul secolului al XVI-lea. Autorul îmbină armonios descrierea vieţii de zi cu zi a indienilor croatani şi a credinţelor lor cu tensiunile care existau în sânul coloniştilor. Trecerea de la faptul istoric şi descrierile documentate la cadrele suprarealiste se face natural, apelând la un cadru mai subtil, de sorginte ezoterică.

          „Ţancurile luminii eterne” trece în lumea SF-ului clasic, mai precis a acelui gen care îmbină traiul pe o colonie spaţială cu derularea unei anchete menite să dezlege un mister. Deşi rămâne extrem de fidel canoanelor, Cristian Vicol are grijă să introducă din nou acel element fantastic. La fel cum, în primele două texte, a făcut acest lucru apelând la recuzita supranaturală potrivită cadrului prezentat, rămâne şi aici între limitele auto-impuse – fenomenul are rezonanţă ştiinţifică.

          „Vaza de porţelan” şi „Ritualul” fac parte din categoria textelor stranii. Ambele m-au dus cu gândul la literatura secolului al XIX-lea, atât prin derularea acţiunii, cât şi prin limbajul şi ritmul folosite. De la început până la sfârşit am fost conştient că atmosfera aparent normală  prezentată acolo ascunde ceva, aşteptându-mă ca lucrurile să vireze în orice clipă spre nenatural. Finalul nu m-a dezamăgit.

          „Sfârşitul inocenţei” şi „Iluzia Magicianului” reprezintă, după părerea mea, piesele de rezistenţă ale volumului. Primul text pare desprins din SF-ul american al anilor ’50-’60. Dacă l-aş întâlni într-o broşură pulp a acelor vremuri, cu coperta uzată de trecerea timpului, aş fi convins că este „de acolo”. Nu aduce nimic nou faţă de acele texte. Dimpotrivă, foloseşte motivul omniprezent pe atunci al temerilor în faţa unui posibil Al Treilea Război Mondial şi a ameninţării nucleare. În ciuda acestui lucru, n-am putut să mă opresc din a savura scriitura extrem de frumoasă, de naturală, prin care este descrisă viaţa unei adolescente a acelor vremuri.

          Al doilea text reprezintă un pariu riscant. Într-o epocă în care realităţile alternative au fost deja explorate fie prin apelarea la droguri (ca în cazul lui Philip K. Dick, sau, într-o cheie oarecum similară, a Ursulei K. LeGuin în „Sfâşierea cerului”), fie a lumilor virtuale (de la William Gibson încoace), a folosi magia în acest scop poate părea uşor pueril. În cel mai bun caz, ar putea duce cu gândul la seria Amber a lui Zelazny. Totuşi, Cristian Vicol are grijă să evite comparaţiile, construind cu migală o poveste care se suprapune peste cea a Primului Război Mondial. Şi îi reuşeşte. Războiul este acolo, cu ororile şi traumele sale, recuzita magică este completă, salvarea oferită de o lume alternativă este şi ea prezentă, iar întrebarea finală este exact cea care trebuie pusă: care este adevărata realitate şi care iluzia?

          Aşa cum am spus la început, mi-a plăcut lirismul aparte, modul în care autorul ţese frumos elemente SF&F pe o urzeală mainstream. În lumina acestei armonii, mi s-ar părea interesant cum ar suna operele aranjate în succesiunea temporală a acţiunilor expuse. Totuşi, altul a fost lucrul pe care l-am apreciat mai mult. Cristian Vicol este sigur pe el în textele de largă întindere, oarecum liniare, în timp ce în cele care alternează des planurile am sesizat o uşoară nesiguranţă. Autorul ar fi putut, cu uşurinţă, să rămână pe tărâmul pe care-l stăpâneşte, pentru a obţine o apreciere facilă. El a dovedit, însă, că vrea să încerce. Şi asta este un lucru foarte bun, deoarece doar aşa poate evolua, ajungând să se simtă confortabil în orice gen de povestire. Este, cu siguranţă, un autor pe care-l voi urmări cu mult interes în continuare.

Lucian Dragos Bogdan

Lucian Dragos Bogdan

M-am născut pe 16 iulie 1975 la Alba Iulia. Am urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. După absolvire am lucrat ca inginer de sistem, analist programator, caricaturist, director de marketing şi vânzări. În prezent sunt educator la un centru de recuperare a copiilor cu dizabilităţi şi administrator la o intreprindere familială care se ocupă cu flori şi obiecte de artizanat. Am debutat literar în 1991 în ziarul „Alba Forum” cu povestirea Triunghiul Bermudelor. De-a lungul anilor am publicat în „Anticipaţia”, „Galileo”, „Helion” „Luceafărul”, „Discobolul”, „Jurnalul de imagine”, antologiile „Argos Doi” și „Dincolo de orizont” precum şi în reviste online cum ar fi „Ficţiuni.ro”, „Gazeta SF”, „Argos”, „Nautilus”, „Sfera Online”, „Imagikon”, „Wordmaster”, „Lumi Virtuale”, etc. Volume apărute: Trilogie (2004), Zeul Kvun (2004), Frontiera (2006), Vraciul de pe norul interior (2014), „Pânza de păianjen” (2014), „Omul-fluture" (2015) şi „Uneori, când visez..." (2015). Este prezent și în „Almanahul Anticipația 2016”

More Posts