GSF 57 banner 01-650

          Vă mai amintiți sticlele de lapte, lăsate seara la rând, în sacoșe ? Apoi luate cu ochi buimaci, înainte de cântatul cocoșilor și strânse la piept, în timp ce ne încolonam cuminți pe trotuar? Da, cu voi vorbesc, cei cu tâmple argintii. Am trăit, vreme de mai mulți ani (sau mai puțini, după vârsta și norocul fiecăruia), experiența nefericită a unui regim dezumanizant, imposibil de descris în totalitate, prin vorbe sau cuvinte.

          Dacă nu ați trăit acele vremuri, nu aveți ce regreta. Probabil ați citit cartea „1984” scrisă de George Orwell, așa că tot avem o bază comună de discuție.

          În cele ce urmează vă propun spre lectură o creație literară ce aparține genului post-apocaliptic, zugrăvind, evident, o societate distopică.

          De ce se numește „Silozul”? Simplu. Pentru că servește exact scopului descris în DEX ’09: Construcție de mari dimensiuni înzestrată cu instalații speciale de uscare, de transport etc. care servește la depozitarea și păstrarea pe termen lung a unor cantități mari de produse agricole sau de alte materiale.

          O precizare: în cartea lui Hugh Howey, „produsele agricole” sunt oamenii. Într-o admirabilă simetrie (hrană, belșug, versus supraviețuirea speciei) silozul din carte nu pornește de la sol spre înaltul cerului, ci de la sol spre întunecimile Pământului.

          De la o generație la alta, semințele speciei umane își duc existența în izolare totală, urmând reguli stricte, scrise la regulament și aplicate cu exigență maximă. Hrana, odihna, concediul, totul este raționalizat. Până și dreptul de a avea copii este câștigat în urma unei loterii.

          Pedeapsa capitală nu lipsește din repertoriul celor care aplică legea. Și ca în orice regim totalitar ce se respectă, aceasta poate fi acordată pentru te miri ce. Ca de exemplu, pentru rostirea unor cuvinte interzise.

          Hugh Howey este un scriitor complex cu o imaginație debordantă. Modul în care a gândit execuția condamnaților mi se pare extraordinar. Aceștia nu sunt decapitați, otrăviți sau electrocutați. Nu, ferească Sfântul!  Sunt trimiși afară, la suprafață, în mediul ostil vieții. Echipați în costume de protecție care doar amână preț de câteva minute deznodământul tragic.

          Partea interesantă abia acum începe. Ei erau rugați să facă operațiunea de curățire (orig. „cleaning”). Adică să curețe suprafața transparentă a silozului, pentru ca cei dinăuntru să aibă o imagine clară spre exteriorul tern, format din nisip și ruine, cel mai probabil rezultat în urma unui război nuclear desfășurat la scară globală.

          Deși condamnații nu puteau fi obligați să facă acest lucru, totuși îl făceau. Ce resort interior, ce mecanism al conștiinței unui om aflat pe moarte îi determina să facă această curățire? Nu vă spun, citiți cartea!

          Trebuie să vă fac o mărturisire: pe la jumătatea cărții, am fost tentat să renunț să o mai citesc. Mi s-a mai întâmplat să abandonez o lectură, vouă nu?

          Nu fac asta direct, dintr-un capriciu. Mai întâi caut argumente logice. Ce anume „scârțâie”? Ce anume nu pot să mai înghit, nici măcar pentru o pagină? Dacă găsesc astfel de argumente, așez cartea frumos în raft, pentru încercări ulterioare. Un exemplu celebru în această categorie este „Vorbitor în numele morților”, de Orson Scott Card.

          Carevasăzică am așezat „Silozul” lângă mine și am început să mă întreb. De ce nu mai este cititul ei o plăcere? Ce nu pot accepta? Scriitura? Firul narativ?

          Cartea e bine scrisă, firul narativ e la locul lui. De fapt, scriitura este atât de bine așternută în pagină, încât empatia cu lumea distopică zgârie sufletul.

          Poate sunt fițe de adolescent optzecist. Sau poate că cenușa din Colectiv încă nu s-a risipit din gândurile mele. Habar n-am. Știu doar că atunci când am conștientizat că problema e la mine, cititorul, am putut continua lectura. Fără să regret asta, nicio secundă.

          Aveam să însoțesc personajele principale în lupta lor împotriva sistemului opresiv, trăind alături de ele bucuria succeselor mărunte, sau gustul amar al eșecului, atunci când lucrurile nu au mers din prima cum ar fi trebuit.

          Singurul lucru ce m-a stingherit oarecum, a fost poziționarea departamentului IT în tabăra ”băieților răi”. La naiba, lucrez în branșă de mulți ani și mă consider un tip simpatic, pacifist. La fel sunt toți cei care lucrează în IT, dar în cartea lui Hugh Howey cei ce stau în fața monitoarelor sunt … hai să zicem băieții cu ochi albaștri din vremea Securității.

          Scriitura nu plictisește, decât arareori și în construcții ce pot fi trecute cu vederea. Acțiunea este omniprezentă, chiar dacă mai păcătuiește ici-colo prin faze trase de păr. Răsturnările de situație sunt și ele prezente, în momente bine alese.

          Una peste alta, „Silozul” lui Hugh Howey este o lectură antrenantă, originală. Un roman SF autentic, care, ca orice carte bună, se ridică deasupra genului din care face parte. Un cititor de literatură mainstream o poate găsi interesantă, pentru că identifică ingredientele principale: băieți care iubesc fete și invers, viața ca o curvă și moartea ca formă de izbăvire, lupta dintre bine și rău, din care învinge … forța care permite autorului să revină cu o continuare a cărții.