GSF42 banner 610 

          Această poveste mi-a fost spusă de paracliserul bisericii Sf. Eulalie din Neuvile d’Aumont în vreme ce stăteam sub bolta Calului Alb într-o frumoasă seară de vară și beam o sticlă veche de vin în onoarea mortului care acum își împlinea odihna veșnică și care, în chiar dimineața aceleiași zile, fusese condus pe drumul de veci cu mari onoruri, ascuns de un văl presărat cu lacrimi argintii.

           – Săracul meu tată care tocmai a murit – era paracliserul cel care vorbea – a fost în timpul vieții sale gropar. Avea mereu o dispoziție agreabilă, rezultatul, fără îndoială, al slujbei pe care o îndeplinea, pentru că adesea remarcăm faptul că persoanele care lucrează în cimitire au o fire jovială. Moartea nu-i sperie; nu se gândesc deloc la ea. Eu, de exemplu, domnule, intru noaptea într-un cimitir la fel de impasibil cum intru sub bolta Calului Alb. Și dacă din întâmplare dau peste vreo fantomă, nu mă tulbur câtuși de puțin de prezența ei pentru că mă gândesc că la fel de bine ca și mine și ea ar avea treburi de care să se îngrijească. Cunosc obiceiurile morților și le cunosc caracterul. Într-adevăr, cunosc lucruri de care nici măcar preoții nu au habar. Dacă ți-aș spune tot ce am văzut, ai rămâne înmărmurit. Însă o limbă nemișcată denotă o minte înțeleaptă, iar tatăl meu, în pofida faptului că îi plăcea să sporovăiască, nu a spus nici măcar a douăzecea parte din ceea ce știa. Ca să suplinească acest lucru, repeta de multe ori aceleași povestiri și, din câte știu, a spus povestirea Catherinei Fontaine de cel puțin o sută de ori.

          Catherina Fontaine era o femeie bătrână pe care și-o amintea de pe vremea când era un biet copil. Nu m-ar mira dacă ar mai exista încă trei domni în vârstă în acest district care să-și amintească de oameni care povesteau despre ea, pentru că era foarte cunoscută și avea o reputație ireproșabilă, deși era săracă. Locuia la capătul străzii Rue aux Nonnes, în foișorul care încă mai poate fi văzut acolo și care făcea parte dintr-un vechi conac pe jumătate ruinat ce dădea spre grădina măicuțelor Ursuline. În acel foișor mai pot fi observate câteva figuri și inscripții pe jumătate măcinate de timp. Preotul bisericii Sf. Eulalie, domnul Levasseur, susținea că inscripțiile în latină s-ar traduce prin ,,iubirea este mai puternică decât moartea’’, referindu-se, desigur, spunea el, la iubirea divină.

          Catherine Fontaine locuia singură în acest apartament minuscul. Făcea broderii. Știi, bineînțeles, că broderiile făcute în părțile acestea erau la mare preț. Nimeni nu știa nimic despre rudele ori prietenii ei. Se spunea că, pe când avea 18 ani, îl iubise pe tânărul cavaler d’Aumont-Cléry și că s-ar fi logodit în secret cu el. Însă oamenii de caracter nu credeau astfel de vorbe și susținea că nu sunt nimic altceva decât povești scornite din pricină că purtarea Catherinei Fontaine era mai degrabă cea a unei doamne decât a unei muncitoare și că sub hainele care o înveșmântau se ascundeau încă formele unei mari frumuseți. Alura sa era tristă, iar la unul dintre degete purta unul dintre acele inele fasonate de bijutieri care înfățișează două mâini minuscule împreunate. În vremurile de demult oamenii obișnuiau să-și dăruiască astfel de inele la cununie. Sunt sigur că știi la ce anume mă refer.

          Catherine Fontaine a trăit ca o sfântă. Își petrecea mult timp în biserici și în fiecare dimineață, indiferent de cum era vremea, se ducea să asiste la slujba de la ora șase ținută în St. Eulalie.

          Dar, într-o noapte de decembrie, pe când stătea în mica ei cameră, a fost trezită de sunetul unor clopote și, gândindu-se că acestea anunțau slujba de dimineață, pioasa femeie s-a îmbrăcat și a ieșit pe stradă. Era atât de întuneric în acea noapte încât nici măcar zidurile caselor nu erau vizibile și nicio lumină nu strălucea din negura cerului. Și era atâta tăcere în acest întuneric deplin încât nici lătratul îndepărtat al câinilor nu se auzea și nu putea simți decât un sentiment de neliniște care răzbătea din orice creatură. Însă Catherine Fontaine cunoștea fiecare piatră pe care călca și, putând găsi cu ochii închiși drumul spre biserică, a ajuns fără niciun fel de dificultate la colțul dintre Rue aux Nonnes și Rue de la Paroisse, unde se află casa din scânduri pe-a cărei grindă masivă stă sculptat copacul lui Iisus. În momentul în care a ajuns în acest loc a putut vedea că ușile bisericii erau deschise și că o lumină puternică răzbătea de la lumânările de ceară. Și-a reluat drumul și când a trecut de intrare s-a găsit în mijlocul unei vaste adunări ce umplea pe de-a întregul biserica. Dar nu era în stare să recunoască pe niciunul dintre credincioși și a fost surprinsă să vadă că toți acești oameni erau îmbrăcați în catifele și brocarduri, cu pene prinse în pălării și că purtau săbii după moda unor timpuri demult trecute. Se aflau printre ei domni care aveau bastoane înalte, cu mânere din aur, și doamne cu bentițe din dantelă fixate cu ajutorul unor piepteni în formă de arc. Cavaleri din ordinul Sfântului Luis își întindeau mâinile în jurul acestor doamne care aveau fețele acoperite sub voaluri ce nu le dezvăluiau decât sprâncenele pudrate și colțul ochilor. Cu toții s-au îndreptat spre locurile lor fără a face nici cel mai mic zgomot și, cât timp au mers, nici zgomotul ornamentelor pe care le purtau și nici pașii pe care îi făceau nu s-au făcut auziți. Locurile cele mai de jos erau pline cu artizani tineri în jachete maronii, pantaloni de muselină și ciorapi albaștri, iar aceștia își țineau mâinile în jurul taliilor unor fete frumoase, care roșeau și își plecau ochii. În apropierea apei sfințite se aflau țărănci bățoase, în jupoane stacojii și corsete dantelate care atârnau pe podea asemenea unor animale domestice, în vreme ce flăcăii, stând în spatele lor, se uitau cu ochii larg căscați și își răsuceau pălăriile rotunde pe degete, iar toate aceste chipuri triste păreau centrate în jurul aceluiași gând, în același timp dulce și trist. În genunchi, în locul ei obișnuit, Catherine Fontaine îl urmări pe preot apropiindu-se de altar urmat de doi servanți. Nu îi putea recunoaște nici pe aceștia și nici pe preot. Slujba începu. Era o slujbă tăcută, în timpul căreia nici sunetul buzelor și nici dangătul clopotelor nu se făceau auzite. Catherine Fontaine simți că se află sub observația și influența misteriosului ei vecin și când, întorcându-și pe jumătate capul, își aruncă asupra lui privirea, își dădu seama că este cavalerul d’Aumont-Cléry, cel care o iubise și care murise de mai bine de patruzeci și cinci de ani. Îl recunoscu după un mic semn pe care acesta-l avea pe urechea stângă, și, mai presus de toate, după umbra pe care genele lui lungi o lăsau pe obrajii săi. Era îmbrăcat în hainele sale de vânătoare, stacojii, cu dantelă galbenă, aceleași haine pe care le purta în ziua în care a întâlnit-o în pădurea din St. Leonard, cerându-i o cană cu apă și furându-i un sărut. Își păstrase tinerețea și aspectul plăcut. Când zâmbea dădea la iveală niște dinți superbi. Catherine îi spuse pe-o voce scăzută:

          ,,Domnule, tu care mi-ai fost prieten, și căruia în zile demult apuse i-am dăruit tot ceea ce o fată are mai de preț, fie ca Domnul să te păstreze în grațiile Sale. O, El o să mă copleșească cu regrete pentru vina de-a nu fi renunțat la tine, pentru că este adevărat că, deși părul mi-este alb și mă apropii de sfârșit, nu m-am dezis de dragostea pe care ți-am purtat-o. Dar, dragul meu prieten mort și nobil domn, spune-mi, te rog, cine sunt acești oameni, îmbrăcați în veșminte antice, care asistă la această slujbă tăcută?’’

          Cavalerul d’Aumont-Cléry îi răspunse pe-o voce mai slabă decât respirația, dar care, în pofida acestui fapt, se auzi deslușit:

          ,,Catherine, acești bărbați și femei sunt suflete din purgatoriu care l-au întristat pe Dumnezeu păcătuind la fel cum și noi am păcătuit prin iubirea noastră, dar care nu din pricina asta au fost lepădați de Dumnezeu cât din cauza faptului că păcatul lor, ca și al nostru, nu a fost voit.

          Deși despărțiți de cei pe care i-au iubit pe pământ, ei sunt purificați în focul purgatoriului, ei suferă chinurile absenței, care sunt pentru ei cea mai crudă tortură din câte există. Ei sunt atât de nefericiți încât unui înger din ceruri i se face milă de iubirea lor chinuitoare. Cu permisiunea Celui mai Înalt, preț de-o oră pe noapte sunt reuniți cu iubirea lor în biserica din parohia căreia îi aparțin și li se permite să asiste la Slujba Umbrelor, ținându-se de mână. Astfel stau lucrurile. Dacă mi s-a permis să te pot vedea înainte de a-ți da obștescul sfârșit, această permisiune mi-a fost acordată special de Dumnezeu.”

          Iar Catherine i-a răspuns.

          ,,Aș muri bucuroasă, dragul meu, dacă mi-aș putea recăpăta frumusețea care-mi aparținea când ți-am dat atunci să bei în pădure.”

          Și-n timp ce astfel își vorbeau, un slujnic bătrân începu să treacă prin mijlocul mulțimii cu un platou mare din aramă în care aceștia lăsau să cadă, fiecare când îi venea rândul, monezi străvechi, ieșite demult din circulație: scuzi de șase livre, florini, ducați și creițari, toate cădeau în tăcere pe platou. În momentul în care a ajuns în apropierea cavalerului, acesta a lăsat, la rândul său, să cadă un luis, care nu a scos, în căderea sa, niciun fel de zgomot.

          Slujnicul bătrân se opri în fața Catherinei Fontaine, care se apucă să caute prin buzunare fără să găsească nici măcar o lețcaie. Atunci, nevrând să permită ca platoul să treacă fără ca ea însăși să ofere ceva, își scoase de pe deget inelul pe care cavalerul i-l dăruise cu o zi înainte să moară și îl aruncă pe platoul de aramă. În momentul în care acesta căzu, un sunet asemănător unui dangăt puternic de clopot se făcu auzit, iar când sunetul se reverberă, cavalerul, slujnicul, preotul, doamnele și cavalerii lor, întreaga adunare, toate dispărură dintr-o dată; lumânările se stinseră, iar Catherine Fontaine rămase singură în întuneric.

          Sfârșindu-și povestea, paracliserul luă o gură sănătoasă de vin, rămase dus pe gânduri o clipă, după care reluă spunând aceste vorbe:

          – Ți-am spus această poveste exact în modul care tatăl meu mi-a spus-o de atâtea și atâtea ori și tind să cred că este adevărată, pentru că se potrivește din toate punctele de vedere cu ceea ce am observat din manierele și obiceiurile celor care s-au stins din viață. Încă din copilărie am fost atent la morți și știu că obișnuiesc să se întoarcă după ceea ce au iubit.

          Din această pricină se întâmpla ca persoane care au murit să bântuie noaptea prin oraș după comorile pe care le-au ascuns în timpul vieții lor. Își păzesc cu strictețe aurul, însă, în loc să-i ajute acest lucru, mai mult se întoarce împotriva lor; nu este un lucru rar să dai peste bani ascunși într-un loc bântuit de fantome. În același fel, soții morți se întorc noaptea pentru a-și hărțui soțiile care s-au aventurat într-o a două căsnicie și aș putea cu ușurință să numesc câțiva care și-au păzit mai bine soțiile după ce-au murit decât au făcut-o în timpul vieții.

          Astfel de treburi sunt condamnabile pentru că, drept să fiu, nu este treaba morților să stârnească gelozii. Cu toate acestea, îți spun ce-am observat. Este un lucru de care ar trebui să se țină cont când vine vorba de căsătoria cu o văduvă. Și-n plus, povestea pe care ți-am spus-o este vrednică și dintr-un alt punct de vedere.

          În dimineața următoarea acelei nopți extraordinare, Catherine Fontaine a fost descoperită moartă în camera sa. Iar heraldul bisericii din St. Eulalie a găsit în platoul de aramă folosit la colectarea banilor un inel de aur cu două mâini împreunate. Iar eu nu sunt genul de om care să facă glume. Ce-ai spune dacă am mai comanda înc-o sticlă de vin?

          în traducerea lui Alexandru Ioan Despina

Anatole France

Anatole France

Anatole France (16 aprilie 1844 – 12 octombrie 1924) a fost un poet, jurnalist și prozator francez. A fost un romancier de succes, cu câteva best-sellers. Ironic și sceptic, a fost considerat în vremea sa drept omul de litere francez ideal. A fost membru al Academiei Franceze, iar în 1921 a câștigat premiul Nobel pentru literatură.

More Posts