Prima etapă de concurs din cel de-al treilea trimestru, etapa din iunie, ne pune pe toți într-o situație inedită: s-a înscris în competiție o singură povestire. Autoarea ei, mai vechea noastră cunoștință Anișoara Peța, dorea la un moment dat să renunțe și domnia sa, cerând redacției să scoată textul până și din Gazetă… Ceea ce m-a surprins însă mai mult și mai plăcut a fost reacția de solidaritate a celorlalți cititori (între ei și autori), care au determinat-o pe Anișoara să revină asupra deciziei… Mulțumită lor (Anișoara Peța inclusă) avem ce comenta și luna aceasta, căci altfel n-am fi publicat în rubrica de concurs decât un comunicat laconic…

Revenind la fondul problemei, găsim cu cale să-i spunem prietenei noastre că reușește din nou să ne convingă de valoarea ideilor sale scientificționale. Pare o persoană informată și suficient ancorată în realitatea științifică a timpului nostru, de unde își culege cu destulă abilitate temele, pe care brodează apoi migălos, încercând să ne surprindă. Este și cazul textului de față, „Fratele mai mare”, o lucrare care, deși nu depășește 2000 de cuvinte, izbutește să descrie realitatea credibil articulată a unei posibile crize postindustriale, introducând personaje tușate frugal, însă deloc străvezii. În pofida tuturor acestor plusuri, textul suferă nițel la nivelul expunerii, mai cu seamă din pricina unui debut insuficient de clar (la prima citire, e posibil să nu fie prea limpede cine „îşi amintise că respectiva instituţie căuta un copil cu semnalmentele acestuia”, cine „se gândise să facă o faptă bună…” și cine erau, la urma urmei, „băieţii ce purtau nuanţa cea mai frumoasă de albastru”), ca și din cauza unui final nu tocmai pe măsura întâmplărilor derulate, căci povestea e bogată în trimiteri, dar niciuna din promisiunile sale nu se concretizează, totul rămânând până la urmă suspendat într-un viitor al viitorului, plasat la orizontul poveștii. Situația mi-a amintit de un vechi prieten care, hâtru fiind, obișnuia să spună cândva: „Promisiunile sunt făcute să rămână promisiuni”

Redactarea în general atentă, cu una sau două excepții (gen „Cele mici, înregistrau vedeta…”, unde virgula trădează fatal), pare să ne spună că textul nu a avut prea multă vreme să stea la dospit, pentru a putea fi văzut de autoare, la redactarea finală, cu ochi proaspeți, dar în secolul XXI, pe care l-aș numi Secolul Accelerației (al Vitezei a fost precedentul, între timp lucrurile au evoluat) graba intră în firesc, fiind adesea o condiție a supraviețuirii publice.

Cam asta ar fi de zis. Am adăuga doar, înainte de final, că textului de față nu-i lipsește mult ca să fie unul foarte bun, dar Anișoara Peța ne-a arătat chiar de la bun început că este capabilă să ajungă la excelență. Adevărat, cum zice cântecul, „Poți s-alergi de unul singur/Și să ieși pe locul doi.” Dar luna asta nu e cazul. Solo-ul începutului de vară are vibrație.

Concluzia: avem o câștigătoare… :-)

Mircea Coman s-a născut în data de 25 septembrie 1967 în localitatea Strehaia, judeţul Mehedinţi, unde a urmat în întregime clasele învăţământului elementar, gimnazial şi liceal. A absolvit Facultatea de Construcţii a Universităţii Tehnice „Traian Vuia” din Timişoara, cu specializarea Căi Ferate, Drumuri şi Poduri, promoţia 1994. A debutat cu povestirea La Pocilga, în numărul 21 din 5 octombrie 2009 al revistei NAUTILUS, fiind prezent, în noiembrie 2009, cu povestirea Cybervals, în antologia Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice, Editura Millennium Press, realizată de Michael Hăulică. Este membru AtelierKULT. Colaborează cu povestiri la NAUTILUS şi SRSFF. Este autorul blog-fanzinului Scifientland.