Deși a trecut suficientă vreme de când am terminat de citit „Spațiul revelației” de Alastair Reynolds, aproape un an, deci nu mai poate fi vorba de impresia foarte puternică a lecturii abia încheiate, de câte ori stau de vorbă cu cineva despre literatura SF, și discuția ajunge la Space Opera, primul exemplu de carte fundamentală a genului, totuși recentă, acesta este. Următorul fiind „Un drum lung spre o planetă mică și furioasă” de Becky Chambers. Și cu aceste două titluri am dat extremele unui atât de vast spectru de abordări în domeniu.

Practic, toate piesele cu care autorii de SF construiesc lumile din odiseile spațiale pe care le prezintă sunt în opoziție. Dacă în cartea lui Becky Chambers aveam în față o galaxie mustind de viață, în cele mai variate și exotice forme, galaxia lui Alastair Reynolds nu a păstrat decât relicvele zgârcite ale altor civilizații. Becky Chambers vede călătoria spațială ca pe o oportunitate de cunoaștere, tranziția în sine nefiind limitată la viteza luminii, iar asta este exact opusul viziunii lui Alastair Reynolds, care o supune restricțiilor relativiste, transformând-o într-o experiență alienantă, propice germinării demenței. Chiar și inteligențele artificiale sunt în opoziție în cele două cărți, simulările de diverse nivele pe care mizează Alastair Reynolds fiind ostile și neprietenoase.

Ca să nu o lungesc mai mult, exact așa cum „Un drum lung spre o planetă mică și furioasă” este exemplul perfect pentru acel gen de Space Opera luminos, „Spațiul revelației” este exemplul perfect pentru extrema întunecată a paletei de abordări.

Despre „Un drum lung spre o planetă mică și furioasă” am scris aici. Acum să ne concentrăm pe „Spațiul revelației”.

Pe lângă efectele respectării teoriei relativității, care impun timpi enormi între stațiile călătoriei prin spațiu, accentul foarte puternic pe Cyberpunk creionează universul în note sumbre, deranjante, accentuate de concepte postulate, dar insuficient explicate, precum „șlam de navă” sau „epidemia fuziunii”, pe care autorul mizează ca imaginația și intuiția cititorului să le desăvârșească într-un horror-show. Și exact așa se și întâmplă.

Concret, avem o acțiune distribuită pe mai multe planete și pe o navă galactică, numită „Luminălucă”, concomitent. Deoarece e nevoie de zeci de ani pentru ca o asemenea navă să ajungă de la o lume locuită la alta, iar schimbările politico-sociale dictate de evoluția tehnologiei pe o lume, respectiv de lipsa ei pe alta, sunt rapide, evenimentele par incoerente. Sentimentul de alienare e cu atât mai mare cu cât tehnica flashback-urilor și alternarea capitolelor, la început fără vreo legătură aparentă, sunt folosite din plin.

Însă aici e și un mare (probabil singurul, dar semnificativ) minus al romanului: Numărul enorm de termeni inventați și incoerența începutului, care face din primele cincizeci de pagini un adevărat calvar, iar din următoarele cincizeci… o lectură dificilă. Un astfel de început, cu salturi neexplicate dintr-un cadru într-altul, cu o avalanșă de termeni pe care trebuie să-i înghiți nemestecați, cu o gamă atât de largă de personaje, cu incertitudini care se lungesc pe zeci de pagini, într-o carte de aproape șapte sute, mi se pare rețeta perfectă pentru dezastru. Dacă nu mi-ar fi fost recomandată cu atât de multă sinceritate, recunosc cinstit că aș fi abandonat-o. Din fericire, odată cu deprinderea termenilor și cu intuirea legăturilor dintre firele narative, plus cunoașterea personajelor, lectura devine plăcută. Iar complexitatea lumii chiar fascinantă.

Avem de-a face cu un arheolog care studiază pe o planetă o serie de vestigii, arheolog cu un trecut întunecat și ciudat, care ni se descoperă treptat, cu echipajul unei Luminăluci pe care s-au petrecut crime oribile, care hoinărește prin spațiu cu un singur membru treaz și cu un căpitan aproape mort, și cu o asasină care ucide oameni… pentru plăcerea lor.

Apoi vine partea încă și mai ciudată!

Nu vreau să intru în detalii, deoarece fiecare bucățică de informație în plus aici s-ar putea să fie un mic minus în plăcerea lecturii ulterioare. Dacă veți face efortul de a trece peste prima sută de pagini, fiecare cuvânt citit va merita din plin. Scrierea în sine nu e deloc greoaie, odată ce stăpânești termenii, dimpotrivă, stilul scriiturii începe să atragă, acțiunea e uluitoare, personajele fascinante. De la postumanii semi-mecanici și până la șobolanii capabili de raționamente primitive, fiecare are ceva de spus. Iar despre AI-uri, să nu mai vorbim.

Deși prezența lor e fantomatică, până la revelația finală, celelalte specii din galaxie trăiesc cu adevărat în carte, prin efectele acțiunilor lor sau prin moștenirea pe care o lasă. Emoția descoperirilor e autentică, eficient transmisă cititorului. Iar finalul, absolut exploziv.

Deși era greu de crezut că se mai poate face acum ceva atât de autentic în domeniul Space Opera, iată că Alastair Reynolds reușește. Ce-i drept, el se folosește din plin de Cyberpunk și Millitary, însă rezultatul final e remarcabil de unitar. Recomand cartea cu toată convingerea oricui, dar mai ales celor care cred că SF-ul nu mai are mare lucru de oferit.

Totul e să treceți de primele cincizeci de pagini. Apoi de următoarele cincizeci.

 

 

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website