GSF42 banner 610

          Când vine vorba despre aselenizările omului dintre anii 1969 – 1972, există două curente de opinii: cel majoritar, care acceptă veridicitatea acestui fapt, consemnat de altfel în analele istoriei, și cel minoritar, care îl neagă, susținând că întreaga poveste ține de domeniul ficțiunii. Nu mă voi lansa în cele ce urmează în a prezenta argumentele celor două părți sau a susține una sau alta dintre păreri, oricine este interesat putând foarte ușor să găsească argumente în ambele sensuri pe vastul și generosul internet. Varianta oficială a fost atacată argumentat în unele puncte considerate de conspiraționiști mai slabe, argumentele lor au fost demontate de susținătorii autenticității faptului, conspiraționiștii au răspuns, și așa mai departe. Nu am de gând să intru în detalii. De ce, atunci, am adus vorba despre misiunile omului pe Lună și despre celebra controversă? Dintr-un singur motiv: oferă o perspectivă foarte interesantă asupra unei mult mai subtile dispute, și anume cea dintre interesele economice și tehnologie.

          Vedeți dumneavoastră, argumentul cel mai puternic cu care adevărul faptic al misiunilor Apollo a fost atacat este lipsa oricărei reiterații. De ce, vor spune adepții teoriei conspirației, dacă în anii ‘60 – ‘70 s-a putut merge pe Lună, acum nu se mai poate? Și adevărul este că, într-adevăr, acum nu se mai poate. De ce? Păi, evident, vor răspunde mainstream-iștii, atunci americanii chiar erau foarte determinați să ajungă acolo, acum nu mai sunt. Pe-atunci se alocau mult mai ușor fonduri. Acum, mai ales în recesiune, cine să mai dea bani pentru bătut câmpii Selenei? Să nu uităm, vor mai spune, că ne aflam în plin război rece, iar cursa pentru spațiu – The Space Race – era în plină desfășurare, iar obiectivul atât de dificil al pășitului pe lună era extrem de important pentru guvernul Statelor Unite. Sovieticii îi bătuseră deja de trei ori: În 1957, când lansaseră primul satelit artificial al pământului – Sputnik 1, în 1959, când misiunea Luna 2 ajungea pe suprafața Lunii, și în 1961, când Yurii Gagarin petrecuse în spațiu o sută opt minute, la bordul capsulei Vostok. Bineînțeles că pe-atunci americanii erau dispuși să cheltuiască sume enorme pentru dezideratul de a fi primii oameni care pășesc efectiv pe Lună și se mai și întorc acasă în siguranță. Poate că nu avea acest fapt o importanță militară, spațiul din imediata vecinătate a pământului fiind cel cu adevărat important pentru spionaj și telecomunicații, dar era pentru electoratul american o demonstrație de forță. Acum, când războaiele costisitoare și criza economică le-au cam subțiat economia, de unde fonduri? Iar de ruși să nu mai vorbim, au ei alte probleme, nu le mai arde de spațiu…

          Și, ceea ce e cel mai înfiorător, s-ar putea să aibă dreptate. Oricât de sinistru ar părea și oricât ne-am dori să credem, în inocența noastră, contrarul, progresul tehnologic nu poate să nu se supună motivațiilor contabile.

          De ce, ar mai spune susținătorii conspirației, pretindem că ar fi costuri atât de ridicate acum pentru o misiune pe Lună? Să nu uităm că au trecut patruzeci și cinci de ani de la prima aselenizare. La jumătate de secol de progres tehnologic distanță, nu ar trebui să avem costuri mult, mult mai mici pentru același lucru?

          Ei bine… nu prea. De ce nu? Pentru că progresul tehnologic din ultimii ani în domeniul zborului în spațiu e aproape de domeniul hilarului. Lansările pe orbită, fie că e vorba de sateliți, navete cosmice sau joncțiuni cu stațiile orbitale, au la bază exact aceleași rachete enorme care ard tone de combustibil, ca în anii ’50. Au existat de-a lungul timpului, după primitivele stații spațiale monolitice Salyut și Skylab, doar două stații spațiale modulare: Mir, lansată în 1986 și dezafectată în 2001 și Stația Spațială Internațională (ISS), lansată în 1998 și care încă se află pe orbită. Naveta Colombia s-a făcut praf în 2003, după peste douăzeci de ani de la primul său zbor, iar Enterprise, cea care a zburat pentru prima oară în 1977 este operabilă și astăzi, ultimul său zbor având loc în 2012. Mai există (sau au mai existat) și alte navete, însă toate folosesc sisteme de propulsie cu ardere externă, principiu vechi și care consumă foarte mult combustibil.

          Dar nu e nevoie să privim atât de sus pentru a vedea stagnarea tehnologică. E de ajuns să ne uităm la un film din anii ’60 în care sunt surprinse aeronave comerciale. Nu numai că avioanele nu s-au schimbat deloc ca design, (spre exemplu, Boeing 737 zboară din 1967, iar Airbus A300 din 1972, pentru a numi doar cele mai populare avioane de tip Airliner) dar e posibil chiar să găsim avioane trecute de treizeci-patruzeci de ani încă funcționale. Cel mai puternic avion în uz este și astăzi bătrânul Antonov An 124, care a pășit prima dată pe cărările aerului în 1988, fiind menit să poarte pe umerii săi naveta sovietică Buran, cea care a zburat o singură dată, în același an.

          Și putem merge și mai jos, ne putem uita chiar sub nasul nostru, la lucruri comune, pe care le atingem în fiecare zi pentru a ne da seama că lucrurile nu evoluează de o bună bucată de vreme. Mă refer, bineînțeles, la industria auto. Sigur că îmbunătățiri au tot fost aduse, însă ceea ce pune în mișcare bolizii zilelor noastre sunt tot motoare cu ardere internă, cu explozie prin compresie sau scânteie, descendenți direcți ai modelului din 1862 al lui Otto. Autovehiculele sunt mai eficiente și mai sigure decât acum șaptezeci de ani, ating performanțe net superioare, însă folosesc, practic, aceeași tehnologie ca atunci. Bine, nu mai avem carburatoare ci injecție directă, direcția și frânarea sunt asistate de servosisteme și toate celelalte, dar tot combustibili fosili, scumpi și poluanți, folosim. Ba mai mult, chiar și tehnologiile superioare existente nu se pot impune în fața acestei relicve încă uzitate. Unde e motorul cu hidrogen? Unde e motorul electric? Nu spun că acestea ar reprezenta cine știe ce salt tehnologic, dar măcar ar însemna ceva, cel puțin eliminarea poluării atmosferei. De ce nu se pot impune acestea pe piață, atâta vreme cât tehnologia există deja? E cazul să o spun? Probabil că intuiți inerția fantastică a economiei bazate pe extragerea și prelucrarea petrolului și obtuzimea minților care guvernează pe principii contabilicești. Argumentul mereu invocat contra motorului electric e lipsa de autonomie. Corect, așa e. Dar de ce e așa? Pentru că acumulatorii pe care-i producem astăzi folosesc aceleași lamele de plumb și același acid sulfuric, ca acum mai bine de două sute de ani. Să nu mai vorbim de metoda cea mai frecventă de producere a energie electrice care, în cazul centralelor termo-electrice – aici incluzându-le și pe cele nucleare – implică străvechea turbină cu aburi, în timp ce energiile regenerabile întâmpină tot felul de greutăți de natură legislativă.

          Dar am să fiu cinstit. Există și domenii în care progresul este constant accelerat. Toată lumea observă că performanțele gadget-urilor electronice cresc, practic, de la o zi la alta. Dacă ne rezumăm la indicatorii: viteză de procesare, capacitate de stocare și rată de transfer a informației, tehnologia ajunge să ne uimească. De asemenea dacă ne uităm la performanțele industriei video, conexe. De ce, am putea să ne întrebăm, aici se poate? Cum de în doar câțiva ani tehnologia LCD de exemplu a apărut, a înflorit, dar aproape că a și apus, cedând locul celei TFT sau OLED? Cum e posibil ca, la numai câțiva ani de când învinsese Compact Disc-ul, DVD-ul deja să-și cedeze locul Blu-ray Disc-ului? De ce G-urile telefoniei mobile (GSM, 3G, 4G) se succed cu o asemenea repeziciune? Dar numărul de pixeli ai televizoarelor HD? Răspunsul e cum nu se poate mai simplu: rațiuni economice. Există cerere foarte mare pe aceste segmente, iar tehnologia trebuie să țină pasul și să ofere mereu mai mult. Avem pretenția de a privi televizoare tot mai mari și cu fidelitate tot mai ridicată? Vrem să ne jucăm jocuri din ce în ce mai costisitoare pe telefonul mobil? Vrem să facem poze tot mai clare și cu număr de pixeli din ce în ce mai mare? Vrem să purtăm cu noi mii de melodii într-un dispozitiv minuscul? Evident, da! Suntem dispuși să plătim pentru ele? Bineînțeles! Dar investim ca să călătorim cu mijloace de transport nepoluante? Eh, am investi noi, dar… merge și-așa. În fine, vrem să explorăm sistemul solar? Am da bani pentru așa ceva? Păi…

          În „Preludiul Fundației”, robotul cel cu multe fețe întrezărește declinul care pândește după stagnare. O face într-un viitor îndepărtat, în care omenirea a colonizat deja întreaga galaxie. O fi posibil ca Asimov să fi fost prea optimist?

          

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website