Orele lungi ale zilei se depănară-ncet, dar, în sfârşit, seara se aşternu peste meleagul din Kawa. Cam pe la ceasul când la suprafaţă dispăruse şi ultima geană de lumină, Yigi intră în atelier; Mugen aştepta, aşezat pe băncuţă, cu braţele-ncrucişate. Privindu-şi învăţăcelul, Yigi simţi că este tras înapoi, până-n vremea când puiul de om abia-ncepuse să păşească prin lumea subpământeană: vedea acelaşi obraz alb şi rece, parcă meşteşugit din piatra cea mai fină, împodobit cu giuvaerele întunecate ale privirii, toată fiinţa sa, îngheţată undeva, dincolo de viaţă, aşteptând în pragul morţii. „Eeei, ia să vedem dacă putem păşi… dincolo de pragul ăla, sau dincoace de el…”

– Mugen!

Vocea meşterului bubui-n încăpere, ridicându-şi puterea răsunătoare către tavanul înălţat. Genele lui Mugen se mişcară uşor şi privirea-i cuprinse întreaga făptură bondoacă din faţa sa; nicio tresărire nu se ivi pe albeaţa obrazului. „Măcar acum e calm… furtuna abia începe. Oare până unde o să te ducă, băiatul meu?” 

– Mugen, ştiu că şi-n lumea oamenilor, legătura dintre maestru şi învăţăcelul său e una aparte… spune-mi, din câte ştii tu, ce-i datorează ucenicul învăţătorului său?

Tânărul răspunse fără să clipească:

– Dorinţă de-nvăţătură, respect şi supunere.

Doar ochii lui Yigi zâmbiră uşor. Cu fiecare vorbă, bătrânul părea a redeveni el însuşi.

– Bine, băiete… dorinţă de-nvăţătură ai avut din plin, întotdeauna, nu mă plâng. Respect… hhmm? Îmi eşti încă dator în privinţa asta, nu-i aşa?

Ochii negri se umbriră uşor, sub stufărişul genelor. „Bătrân şnapan, acum îmi citeşti gândurile, să vezi că ai dreptate?”

– Eeeei, cât despre supunere…

Privirea lui Mugen se ridică, împroşcându-şi maestrul cu şuvoaie de întrebări nerostite. „Deci despre asta e vorba? Supunere… supunere la o dorinţă, la o poruncă a sa? Îmi spune, la fel ca tata, că voinţa mea nu e liberă, nu e neînfrânată în mersul ei, că trebuie să se-aplece, să se-ndoaie sub altă putere, sub altă voinţă?”

– Timp de şapte ani te-am îndrumat pe calea meşteşugului meu şi ştii deja preabine, Mugen, cât de mulţumită şi mândră e inima mea de dibăcia, de harul mâinilor şi minţii tale. În tot răstimpul acesta, am lăsat cât am putut de liber cugetul tău, să-şi caute calea, să-şi descopere singur menirea şi folosul. Măcar atât… căci vindecare, copilul meu… nu vei găsi nicicând.

Nemişcarea împietrită a obrazului alb era mai grăitoare decât orice strigăt de durere, decât orice vaiet de disperare, pe care Mugen le-ar fi putut grăi. Pustiul din sine îşi dezvăluia, sfidător ca-ntotdeauna, goliciunea-ngheţată.

– Poate nici nu merit vindecare, bătrâne. Iar pentru toate darurile tale, pentru învăţătura ce mi-ai dăruit şi grija ce mi-ai purtat, nicicând n-am să-ţi pot mulţumi îndeajuns; până şi o puşlama ca mine ştie asta.

Lumina verde şi zglobie se reaprinse cu totul în privirea lui Yigi:

– Chiar aşa, băiete, chiar aşa! Ia zi, avem destul cărbune? Ai pregătit totul?

Movila de cărbune, aşezată ordonat, aştepta în colţul ei, fiecare unealtă, disciplinată, în lăcaşul cuvenit.

– Aşa, e bine, băiete… cât despre mulţumire, acum ai ocazia să-mi mulţumeşti şi să-i acorzi maestrului tău supunerea cuvenită. Mai ţii minte ce-ţi spuneam despre plata pe care o datorezi pentru cele căpătate de-a lungul vieţii?

Mugen înclină uşor din cap. „Ce era cu meşterul de vorbea dintr-o dată ca un târgoveţ? Ce plată vroia acum?”

Răspunzând parcă gândurilor nerostite ale lui Mugen, meşterul grăi mai departe, cu voce gravă şi grea, zdrobind aerul din odaie:

– Plata ce ţi-o cer, băiete, pentru învăţătura ce ţi-am dat, e-ndeplinirea unei singure porunci. Mi-o datorezi ca ucenic supus! Orice ar fi, trebuie s-o îndeplineşti, Mugen! Juruieşte!

Ochii lui Mugen se lărgiră scăpărând scântei, nările-i fremătară, trăgând aerul cu zgomot: maestrul îi pretindea supunere faţă de o poruncă neştiută, nebănuită măcar. Avea încredere deplină în bătrânul chibi, însă pentru o minte ca a lui Mugen, mereu însetată de-a cerceta, de-a şti, asta era o adevărată tortură. Însă onoarea, datoria şi respectul, toate aceste lucruri în care crezuseră tatăl său şi Hajime, în care credea şi Yigi, îl forţau să accepte acest legământ, să se supună. Altfel, ar fi însemnat că furase aceşti şapte ani din viaţa bătrânului, îl tâlhărise de cunoaşterea şi dragostea pe care i le dăruise, fără nicio clipă de regret. Oricât ar fi fost de rupt de lume, de viaţă, de oameni, Mugen simţea că nu poate săvârşi o asemenea hoţie mişelească. „Bătrânul ţine morţiş să-i îndeplinesc porunca, o singură poruncă; nicicând sufletul lui n-a zămislit ticăloşii sau suferinţe – cât de greu poate fi?”

– Mă juruiesc, maestre.

Yigi oftă din greu pufăind asemenea foalelor puse la lucru. Reuşise să-l facă pe Mugen să promită asupra unui lucru complet nebănuit, iar asta nu era o izbândă tocmai uşoară. „Zei, daţi-i puterea de a-şi ţine legământul, când o să-i poruncesc grozăvia… orice vorbă, orice promisiune se poate risipi-n vânt, când o să audă ce-i cer… fiţi îndurători şi daţi-i putere, zei ai cerurilor şi zei ai adâncurilor, voi, cei de deasupra, asemenea celor de dedesubt…”

– La treabă, băiete, căci vremurile nu aşteaptă!

Mugen aprinse forja şi o-ndopă cu cărbuni. Silueta înaltă şi subţiratică părea că pluteşte prin penumbra odăii, îmbrăţişată de privirea mulţumită a bătrânului chibi: discipolul său,          cu-ntreg trupul şi sufletul, devenise parte din lumea de dedesubt. Nimic nu-i rămăsese necunoscut sau ascuns, în mintea sa găsindu-şi sălaş toate făpturile şi alcătuirile, întrega înţelepciune şi pricepere a lumii ferite de lumina soarelui. Asemenea unui maestru păpuşar, în mâinile lui Mugen, forja şi foalele, cărbunele şi fierul, focul, aerul, apa şi pământul prindeau viaţă, mişcându-se conduse de voinţa-i suverană.

– A sosit vremea, Mugen, să-ţi spun porunca mea. E mult mai mult de-atât, e vrerea cea mai adâncă a inimii mele, cea mai mare onoare şi preţuire pe care ai putea-o aduce bătrânului tău maestru…

Glasul lui Yigi se poticni câteva clipe, dar, încurajat de lumina din privirea discipolului său, continuă:

– Sarcina ta, băiete, este să-mi dăruieşti… adevăratul nume şi adevărata menire…

– Şi cum pot face asta?

Sclipirea verde a privirilor lui Yigi întrecu în ardoare văpaia forjei; lumina se răspândi cu totul în făptura bătrânului chibi, de parcă o putere nevăzută se scoborâse în mădularele bătute de vreme, aducându-le din nou în floarea tinereţii.

– După ce forja va-ncepe a mistui inima de stea, va trebui s-o hrăneşti cu… viaţă, cu viaţă adevărată… cu viaţa mea, Mugen! Mă vei lua şi mă vei arunca-n văpaie, unde mă voi nunti cu metalul şi focul, cu vântul şi pământul, topindu-mi moartea în nemurirea lor! Şi când vâlvătaia îmi va cuprinde trupul, atunci, Mugen, îmi vei rosti numele adevărat, numele pe     care-l voi purta în veşnicia sabiei tale!

Vorbele bătrânului îl izbiră din plin pe Mugen, asemenea valurilor de furtună ce mătură totul în calea lor; ucenicul se clătină pe picioare, iar tremurul de nestăpânit i se răspândi-n întreg trupul. Buzele fine se schimonosiră-n şoapte neputincioase; Mugen se lupta să tragă aer în piept, să respire şi să vorbească, să oprească acest şuvoi al absurdului, însă totul era zadarnic. Ca şi atunci, lucrurile mergeau mai departe, fără ca voinţa sa să le poată alunga sau opri; ca şi atunci, moartea şi năpasta se prăvăleau peste el, zdrobindu-l în prăpastia neputinţei şi disperării.

– Cum… cum poţi… să… să… să-mi ceri… aşa ceva?

Yigi îşi privi cu duioşie discipolul prăvălit în genunchi, tremurând asemenea unei pânze de păianjen în bătaia vântului.

– Chiar nu înţelegi, Mugen? Chiar nu înţelegi ce-mi vei dărui? Întrupat în sabie, îţi voi sta alături până la capătul drumului, oriunde şi oricând va fi acesta, aşa cum în trupul ăsta năpăstuit de timp n-aş putea s-o fac vreodată. Vie de viaţa mea va fi sabia ta, sufletul meu întreg în tăişul ei! Întreaga-mi viaţă am bătut şi am supus elementele, le-am privit preschimbarea miraculoasă, minunându-mă întruna de taina creaţiei, de frumuseţea-i fără egal. Dar acum nu voi mai privi, nu mă voi mai minuna: acum voi fi în taina creaţiei, mă voi preschimba şi eu, lepădându-mă de putreziciunea cărnii, călărind timpul în zări nemaivăzute! Ce desăvârşire mai mare mi-aş putea dori ca meşter, ca… părinte? Voi cunoaşte taina meşteşugului meu aşa cum nimeni n-a cunoscut-o şi-i voi sta alături puiandrului meu pe calea ce-a ales-o!

Hăul disperării urla în Mugen, răvăşindu-i cugetul; ştia, simţea cu-ntrega fiinţă, că Yigi nu se va răzgândi nicicum, că voinţa meşterului o va bate, o va întinde şi o va supune pe a sa, până va făuri ceea ce dorea.

– Nu mă pune… nu mă pune să fac asta… te implor… te implor, maestre!!! Nici tu nu ai milă de mine?! Nu pot!!! Nu pot!!! NU POT!!!

Două fire roşii brăzdară albeaţa obrajilor lui Mugen, izvorându-i din ochi. Urletul golului îngheţat îi umplu întreaga minte, răceala morţii strivindu-l în îmbrăţişarea-i monstruoasă. „Eşti al nostru pe veci, băiete! Ha, ha, ha, frigul şi moartea vor domni în tine, pe vecie, ha, ha, ha, îngheţul şi moartea, ha, ha, ha!!!!” De undeva, din negura înfricoşată a amintirilor, chipul solzos şi schimonosit începu să se-ntrupeze, crescând tot mai copleşitor, hohotele-i demente prăvălindu-se peste simţurile lui Mugen: „Ha, ha, crezi că odrasla ta slăbănoagă va scăpa de sabia mea, crezi că viermele ăla mic şi fricos va trăi şi te va răzbuna?!! Mă va învinge pe mine, cel care-mpărăţesc peste-mpărat, care împart viaţa şi moartea după vrerea mea?!”

Cu ochii daţi peste cap şi pieptul tresăltând în zadar în căutarea aerului, Mugen se zbătea în ghearele trecutului, pradă puterii privirii otrăvite. Colţii lui Onidate rânjesc, plini de bale, îşi înalţă sabia şi şuvoaie de sânge întunecă lumina lumii, o îneacă, o aruncă în pustiul nimicniciei… golul se surpă, ghearele solzoase sfâşie carnea lumii, pustiul creşte, tot mai rece, urletul îngheţat se ridică până la cer, îl muşcă, îl devorează, colţii se-nfig şi sfâşie trupul universului, lumină, soare şi cer, totul se prăvăleşte în hăul întunericului fără de margini…

– Mugen! Trebuie să-l învingi! De nu vrei ca asta să se-ntâmple cu lumea-ntreagă, trebuie să-l învingi! Iar tu şi morţii tăi nu puteţi face singuri asta! Vă trebuie şi unul VIU! Pricepi?!

Mâna caldă şi pufoasă a lui Yigi atinse mâinile lui Mugen. Încetul cu încetul, căldura începu să revină în carnea îngheţată, tremurul spasmodic părăsind cu greu trupul zguduit; fluturând haotic, privirea lui Mugen căuta ceva de care să se agaţe, în căţărarea disperată către prezent.

– Aşa, băiete, vino înapoi! Treaba noastră e prea-nsemnată ca să-ţi mai îngădui asemenea slăbiciuni! Uită-te la mine, băiete, uită-te bine!

Privirea lui Mugen se fixă, în sfârşit, în văpaia verde: sufletul dezgolit şi pustiu întâlni nădejde şi o imensă bucurie, o lumină de dincolo de timp, ce se revărsa furtunos peste golul îngheţat. Nimic nu-i putea sta în cale luminii: deznădejdea, moartea şi singurătatea se topeau, măturate de şuvoaiele dezlănţuite, chinul şi durerea se risipeau neputincioase. Peste rănile adânci şi crunte, un balsam ceresc aşternu binecuvântarea iertării, astfel încât toată suferinţa   şi-ntristarea lumii pieriră, mistuite pentru vecie. Asaltul beatitudinii fără de margini îmbrăcă întregul univers în lumina fierbinte, aşternând-o peste pustiul înfrigurat. Lumea înflori într-o izbucnire de culori fremătătoare, întreaga creaţie înălţând un cânt al desăvârşirii fără sfârşit. Oameni şi stele, ceruri şi pământuri, oceane şi aripi, miriade de voci, îmbrăţişate într-un unic glas, îşi revărsau bucuria împlinirii, purtate de zborul luminii-n avânt.

– Asta… asta e… Marea ta Lucrare, maestre? Şi ăsta e… preţul pentru-nfăptuirea ei?

În zâmbetul lui Yigi strălucea lumina Lumii celei Dintâi, învăluindu-şi ucenicul cu o putere de nestăvilit; glasul fierarului se auzi ca niciodată-nainte, de dincolo de zarea curgerii vremurilor:

– Aceea, Mugen, e Marea ta Lucrare… trebuie să ne duci pe toţi acolo; numai tu o poţi face, numai tu ne poţi duce… dincolo de sfârşit! Cât despre Marea mea Lucrare… eu am clădit în minunățiile din tainița pământului, dar tu, dragul meu, tu vei clădi în minunățiile din tainița cugetului… curaj, băiete, să purcedem!

Flacăra forjei sfârâia nemulţumită, strigându-şi foamea; coloana de cristal ce lumina odaia îşi împuținase strălucirea. Cele două făpturi se contopiră într-o îmbrăţişare mută, bătăile inimilor se uniră într-o singură glăsuire. „Cel ce-a pierdut până şi ultima fărâmă, totul a câştigat, copilul meu.” „Mulţumesc, maestre. Pentru tot.”

– Sfârşitul cărnii e primul pas pe calea veşniciei. Acum, Mugen! Aruncă-mă în braţele veşniciei!

Mugen se smulse din îmbrăţişare şi dărui flăcării tributul aşteptat. Pentru ultima dată, văpaia verde îşi revărsă scânteierea dogoritoare în privirea lui Mugen, apoi se contopi cu lumina forjei. Zguduind pământul în jurul ei, vâlvătaia îşi desfăcu aripile aprinse spre înalt.

 

 

***

 

Aşezată pe scăunelul de lângă masă, Yima şedea cu mâinile-n poală; nu observă când se stinse focul din vatră, iar zguduirea care cuprinse dintr-o dată întreg meleagul de sub pământ n-o făcu nici măcar să tresară. Pereţii de stâncă ai atelierului păreau a se fi topit, devenind asemenea unui văl ţesut de păianjeni, aşa-ncât întregul neam al chibilor se chirci înfricoşat, auzind urletele şi bătăile de ciocan, răsunând într-o dezlănţuire furibundă. Ucenicul lui Yigi îşi făurea sabia, zdrobind pe nicovală oţel, inimă şi lacrimi; la fiecare cădere a ciocanului, pântecul pământului tresălta, purtat pe ritmul durerii sfâşietoare. Nicicând poporul cel blajin al chibilor nu mai cunoscuse asemenea tumult, nicicând lumea lor nu mai răsunase de asemenea şuvoi de răcnete: din pieptul lui Mugen se revărsa un bocet de stihii dezlănţuite, vuietul unui ocean fără de margini, zguduit de-ncleştarea furiei şi durerii mistuitoare. Părea că lumea-ntreagă, cerul şi pământul se vor sfărâma, înghiţite de puterea urletelor.

Într-un târziu, agonia se sfârşi, iar liniştea se-nstăpâni din nou în măruntaiele pământului; abia când uşa fierăriei se deschise, Yima îşi ridică, în sfârşit, privirea. Timp de câteva clipe, nu recunoscu bărbatul care stătea în faţa sa: o putere rece şi crâncenă răzbătea din trupul înalt şi subţire, o tărie pietroasă se-nstăpânise în carnea palidă. De parcă prin vene i-ar fi curs un râu de oţel, întreaga fiinţă a lui Mugen părea un tăiş sclipitor, drept şi-ngheţat, ce avea să se-abată peste lume cu tăria fulgerelor din înalt. Privirea, altădată atât de confuză şi rătăcită, i se ascuţise într-o lumină nemiloasă şi rece; străpuns până-n rădăcina fiinţei se simţea cel iscodit de scânteierile ochilor negri, abandonat într-un pustiu în care milostenia, căldura sau nădejdea nu sălășluiseră vreodată.

De pe chipul rece, privirea lui Yima alunecă spre mâinile lui Mugen. O sabie lungă       şi-ntunecată îşi arunca sclipirile-n aer, şfichiuind privirea; Mugen se apropie astfel încât Yima s-o poată privi în voie. Un val subţire și luminos se unduia pe vârful sabiei.

– Ai reuşit, dragul meu… mă bucur… că ai împlinit cea mai arzătoare dorinţă a maestrului tău.

Lacrimile roşii de pe obraji păreau singurul lucru viu din făptura lui Mugen. Prinzând în sine albeaţa chipului, sabia îşi spori lumina, palpitând. Trupul de oţel al lamei păstrase întunecimea inimii de stea din care fusese făurit, însă scânteile care jucau pe ea orbeau privirea cu strălucirea lor. Lumina, în continuă mişcare pe lama negricioasă, părea-nsufleţită de-o voinţă proprie, crudă şi nesupusă: frumuseţea rece şi neîndurătoare a făuritorului se revărsase, întreagă, în lucrarea oţelită.

Cu un uşor tremur Yima ridică mâna, dorind s-o apropie de sabie, dar Mugen o opri în loc.

– Nu te-apropia mai mult de-o palmă, de tăiş; chiar dacă o ţin nemişcată, lama sfâşie aerul din jurul ei.

Braţele Yimei căzură pe lângă trup, dar un zâmbet fragil îi licări-n colţul gurii:

– Întunericul şi lumina, înfrăţite… cerul şi pământul, îngemănate… ce mare reuşită, dragul meu! Cum… cum l-ai numit?

– Kirinnen – Spintecătorul Sorţii… împreună, ca unul, vom devora carnea şi sângele vrăjmașilor, ne vom îndopa cu moartea lor.

Yima privi în ochii lui Mugen şi se cutremură; dulceaţa copilăriei, care altădată înflorise pe orazul alb şi fin, dispăruse cu desăvârşire din fiinţa lui Mugen. „Năprasnică năpastă avea    s-aducă peste lumea oamenilor, hăul lui cumplit se va năpusti şi va mătura totul în calea-i… oh, zei, ce crâncenă menire i-a urzit soarta!”

– Şi după aceea, Mugen? După ce te vei umple de carnea şi sângele vrăjmașilor tăi, ce va urma? Ce mai urmează după pustiul şi prăpădul morţii, dragul meu? Ce-o să fie mai departe?

Mugen nu răspunse şi nimic nu se putea citi din făptura-i încremenită. „Aşa e… cum    s-ar mai putea gândi el la vreo cale de-a vieţui, de a-şi găsi locul printre semenii lui, când nicio lumină nu sclipeşte în adâncimea sufletului său?”

Privirile lui Yima îl îmbrăţişau pe Mugen la fel ca-ntâia oară când îl zărise, însă acum, o mânie mută urca-n sufletul micii făpturi, un răcnet azvârlit în obrazul sorţii, atât de crudă în nepăsarea-i, o soartă oarbă şi nebună, care preschimbase un suflet de puiandru într-o unealtă rece şi-ncremenită, un tăiş al răzbunării, golit de speranţă şi de căldură. Gânduri care nicicând nu izvorâseră din mintea micuţei făpturi, acum îi bântuiau cugetul, răscolindu-l cu furtună       de-ndoială şi revoltă: „Are ceva pe lumea asta vreun rost? Dacă văd şi aud, de ce îngăduie zeii asemenea nenorociri? Sau sunt şi ei captivi neputincioşi în mâna sorţii, în urzeala-i fără             de-nţeles?”

Yima ştia însă că, în timpul ce-i mai rămăsese de vieţuit, n-avea să afle răspuns la întrebările ce-i măcinau sufletul; nu ştia nici măcar dacă exista vreun răspuns. Dar poate cândva, departe, în zarea vremurilor ce vor să vină, făpturile pământului vor găsi ceva care să le lumineze rostul şi menirea, ceva care să-ndepărteze din lume negura necunoaşterii şi neputinţei, sub care gemeau acum, strivite. „Îţi dai seama, copilul meu, că pentru o astfel de lume, pentru o astfel de zi, merită să trăieşti?”

Yima nu-şi glăsui gândurile; atâta timp cât mai avea, îşi va duce singură frământarea. Oricât de cumplită era calea ce-l aştepta şi orice ar fi întâlnit de-a lungul ei, de-acum înainte, paşii lui Mugen trebuiau să se-aştearnă la drum.

Romanul Spintecătorul sorții se va lansa sâmbătă, 17 noiembrie, la Gaudeamus București.