gsf74 banner-650

          lui Liviu Radu,

          în caz că acolo unde este

          nu ajung decât povestiri

          care îi sunt dedicate

         

          Prolog vechi – Condamnatul vegetal din La Gomera

         

          Îl vor spânzura imediat, se duc cu el în laurisilva. Pur şi simplu nu au o idee mai bună.

          – Hei, mm­mcetăţeni! le strigă condamnatul; scuipă nişte frunze şi un petic de licheni, apoi continuă: Greşiţi că faceţi din mine duşmanul vostru. Trebuie să vă obişnuiţi cu ideea…

          E o apariţie. Îl duc să-l omoare în El Cedro, fiindcă a avut îndrăzneala să coboare în Hermigua. Ar fi fost culmea să ajungă chiar pe plaja Santa Catalina sau în port.

          – Cine te-a adus? Cine te-a ajutat cu ghiveciul? zbiară un localnic.

          Un altul fluieră în limbajul insulei, ca să se ştie cum decurge procesiunea, că încep să-l urce pe condamnat înapoi la pădure.

          – Ghiveciul l-a găsit la taverna Telemah, nu-l avea, oferă lămuriri cineva din dreapta. A dat peste el şi s-a urcat înăuntru.

          – Înainte sau după ce s-a apropiat de plajă? vrea să ştie altcineva.

          Pentru că prizonierul dă să-şi mişte extremităţile din ghiveci, doi bărbaţi îi forţează la loc vasul de lut, ca pe un pantof-ghiulea.

          – Aşa, să stea în el, încuviinţează omul care se mirase că intrusul îşi procurase singur un ghiveci.

          – Veniţi mai mulţi să-l ţinem, se zbate din ramuri, avertizează cei din prima vecinătate.

          Iarăşi se fluieră în dialectul insulei, ca răspuns întrebărilor din vale. Cineva transmite că prizonierul e dificil, dar reuşesc să-l ţină în frâu, deocamdată.

          Grupul caută să ocolească orice finca, orice casă, pentru că au fost terorizaţi îndeajuns.

          Prizonierul suflă iarăşi câteva frunze pe gură şi mai spune:

          – Aş fi putut să vă intimidez, să vă sperii.

          – Chiar asta ai făcut! vine un comentariu imediat.

          – Aţi face mai bine să-mi daţi drumul.

          – Nici pomeneală.

          Îl cară mai departe cu ghiveciul, deşi au acceptat faptul că o parte din rădăcini e pe afară, scârboasă.

          Şi totuşi, n-ar fi înţelept să-i dea foc, cu atât mai mult cu cât îl duc în pădure. Nimeni nu vrea să ardă insula. Însă e nevoie să afle câţi mai sunt ca el, câte monstruozităţi vegetale, iar dacă nu vor ieşi să recunoască, să se predea, atunci execuţia lui să servească drept înspăimântător exemplu.

          Nu va fi uşor. Trebuie să pătrundă niţel în laurisilva şi să-l atârne acolo. S-au gândit bine – ei zic că se va usca încetişor, în chinuri, tras de rădăcini, eventual bătut în cuie, nehrănit. Apropo: condamnatul se afundase destul de bine într-un bulgăre de pământ undeva, şi încă mai păstra ţărână pe rădăcini, deşi s-au străduit să-l lase fără pământ.

          Cortegiul intră în pădurea bătrână. Zece paşi, douăzeci de paşi. Atât.

          Aşteaptă toţi o reacţie, iar un sătean ţipă:

          – Care mai sunteţi aici? Vedeţi? Vi l-am adus înapoi, să piară de faţă cu voi.

           Apoi toată lumea stă nemişcată încercând să distingă arborii altfel, deşi e atât de greu să pândeşti în pădurea laurilor, unde totul pare să fie pe picior de plecare, gata să fenteze imediat ce clipeşti.

         

         

          Prolog nou – Primiţi acest vas cu plante

         

          Alonso: Uneori, la apartamentul care nu-i bun decât să mă văd cu iubita, mai sună cineva la uşă. Ca acum. Deschid şi-mi amintesc imediat în ce zonă trăim, moda vegetală, fiindcă văd în prag o yucca şi un pin, în ghivecele lor. De după colţ, de pe hol vine vocea celui care mi le oferă şi care a şi fugit la următoarea uşă, nu ar concepe să-l refuzăm:

          – Sunt sigur că aveţi loc în casa dumneavoastră pentru o plantă verde. Cu ea o să vă fie mai bine.

          Pinul e înalt până la vizorul uşii, în timp ce yucca de-abia împunge cu câteva frunze sabie şi are noduri tinereşti. Bănuiesc că ar fi cazul să aleg un ghiveci, însă îmi amintesc de nişte cearceafuri aruncate pe nedrept la spălat, dacă nu merg chiar acum la baie să le retrag, păcat de ele, sunt favoritele zvârcolirilor noastre, Delia pe ele adoră să le strângă în pumni atunci când îi e cel mai bine.

          Ce mai spune sectantul ăsta al florilor cât rezolv treaba cu rufele din coş? Aud cum sună soneriile altor vecini, aud alte glasuri oprite din a refuza plante gratuite.

          – Ce înseamnă puţină apă din când în când? Haideţi, recunoaşteţi că vă plac, vă ţin de urât, decorează şi împrospătează.

          Mai miros un pic aşternuturile pe care le vreau încă o zi şi mă întorc la uşa apartamentului, să accept şi să aleg în sfârşit, nu că ar conta prea mult ce, probabil planta cea mai mică, fiindcă vor urma şi altele şi sunt deja atâtea, iar eu uneori chiar mă împiedic şi cad peste plante. Sunt o mulţime şi pe palierele blocului, se tot cazează cu noi.

          Ah, comis-voiajorul a ales pentru mine. Nu mai găsesc pe preşul de la uşă decât yucca mică, în fond o alegere bună. O trag în casă în strigătele de felicitare ale donatorului din secta verde.

          – Dumneavoastră de la optsutezece, ce bine, ştiam că o să vă împăcaţi cu yucca.

          Ce mai zice acum, înainte să închid?

          – Sper să mă mai primiţi. Trebuie.

          Şi sună mai departe pe palierul lung şi continuă prezentările altor arbuşti şi ierburi.

          Ce mă oboseşte este să-i caut un loc plantei nou-venite. Deşi au un talent să-şi găsească singure locul, din aproape în aproape, fără grabă, şi la început se mulţumesc cu puţin.

          Revin la pat. Delia trebuie să sosească şi nu vom pierde niciun moment. Aranjez pernele ca pentru cel mai istovitor dar dulce război corp la corp, şi-mi amintesc.

          Îmi amintesc cum am inaugurat apartamentul-cuib, cum l-am luat în primire după ce şi ultimul zugrav şi-a strâns catrafusele, liftul m-a adus la etajul opt, palierul era gol atunci, dar într-o clipită deja cineva plasase un ficus lângă scări.

          N-am dat prea mare importanţă acelui lucru, nu mă preocupa decât cine dintre mine şi Delia va obosi primul în dormitor; nu aveam de gând să mă las învins uşor. M-am întors de drag de la lift în apartament, să inspectez şi să admir totul încă o dată, să aranjez şi carpeta favorită a iubitei mele, am pus-o în aşa fel încât să păşească pe ea la trezire dimineaţa. Iar când m-am ridicat ameţit de lângă noptieră, am observat planta suculentă care stătea în mijlocul patului. Într-un ghivecel dintre cele mai mici posibile, dar se afla acolo, în dormitor, udată. Aşezată de cine?

         

         

          Acasă la Prinzmetal

         

          Melchor: Mama Tudora nu părăsise încă apartamentul nostru, era cu bagajele la uşă când am revenit.

          – Mai eşti aici, mamă… O să te întâlneşti cu el. Nu ştiu dac-o să-ţi convină. Soseşte.

          Nu-mi era uşor să respir după treptele a zece etaje. Şi eram dezamăgit s-o găsesc acasă pe Tudora, cu ghivece cu tot, înşirate îndărătul valizelor. Dar mă privea cu demnitate; recunosc că purta o pălărie care o prindea şi care ar fi împiedicat pe oricine să o dea afară de undeva, să o zorească.

          Îşi îndreptă spatele şi privi apoi către lift.

          – Fireşte că nu vine cu liftul, mamă. Urcă încetişor, probabil e de-abia la mezanin.

          – Aminteşte-mi de ce ţii să locuiţi împreună.

          – Dintr-o mie de motive. De-acum, nu ne mai putem despărţi.

          Din reflex, Tudora se uită către plantele ei.

          – Sunt toate aici? m-am interesat.

          – Să nu-ţi las niciuna?

          – Nu, lui nu-i plac. Iar mie nu-mi trebuie. Nu-mi repugnă, însă nu le văd rostul în casă.

          Atunci mama privi peste umărul meu, elegantă în continuare, dar dezgustată, înfrântă.

          – Spui că dragonul tău vine pe scări.

          – Da. Îi e greu, dar se descurcă. Are probleme şi la nivelul dintre etaje, pe micul palier unde trebuie să cotească. Nu-i exclus să se rănească la balustradă, dar…

          – Vă descurcaţi, ştiu.

          În secunda aceea, barele balustradei chiar tremurară niţel, sau poate doar ni s-a părut amândurora. Nu se auzea niciun zgomot de jos. Dar nu mă îndoiam că dragonul urca. Îl invitasem, de-acum avea să trăiască cu mine.

          – Deci l-ai ales. Ai ales traiul ăsta. În care joci rolul…

          – Am ales între cei doi stăpâni. Toţi va trebui să alegem. Măcar o dată pe săptămână, mamă. Şi tu ai ales.

          Am arătat spre plante.

          – Ah, eu nu ştiu dacă am să mă implic. Mai spune-mi ce urmează, ce-o să se întâmple cu societatea.

          – Dacă te vei ţine deoparte, mamă, o vreme s-ar putea să nu sesizezi nimic. Vorbim după aceea. Dacă aşa te simţi mai bine, atunci încearcă să ocoleşti confruntarea.

          Îşi mutase ochii pe lift.

          – Nu fugi acum, mai este destul timp până să ajungă dragonul la etajul nostru.

          – Şi cât timp mai am până ce începe războiul ăsta, până va cuprinde tot?

          – Asta nu pot să spun, mamă.

          – Cum nu?, dacă şi tu comanzi.

          Nu-mi dădeam încă seama cât de mult credea din ce începusem să-i dezvălui. M-am gândit că-i destul de puternică să vadă unele lucruri. De pe-acum, cât încă nu dureau. Am îndrăznit să-i propun o foarte scurtă plimbare:

          – Haide să-ţi arăt ceva. La etajul de sub noi.

          Am dus-o pe Tudora în faţa uşii doamnei Clara, un etaj mai jos.

          – Nu suna la uşă, am spus.

          Am apăsat clanţa. Era descuiat. Tudora a tresărit, ştia prea bine cât de temătoare era doamna Clara şi cum obişnuia să se baricadeze.

          Acolo, în garsonieră, nu ne-a întâmpinat nimeni.

          – Şi unde ar putea să fie Clara? N-avea de ce să iasă azi pe-afară.

          Am lăsat-o pe Tudora să descopere în ritmul ei draperia făcută cocoloş lângă ghiveciul cu o dracenă. În fine, nu cocoloşită, ci împachetând ceva.

          – Doamna Clara este sub draperie, am anunţat eu, ca să o scutesc pe mama să se mai aplece.

          Şi-a dus mâna la gură, ca să ne protejeze de ţipătul ei.

          – Cum a murit? Şi de unde ştiai?

          – Nu plânge, nu e ceva definitiv. Dar durează niţel să fie înviată, şi cât timp se lucrează la asta, până ce dragonii sau arborii îşi fac timp pentru ea, e mai bine să stea învelită.

          – Dar ce a păţit?

          Cum să o mint în privinţa asta?

          – Cineva s-a pripit şi a omorât-o. Cineva din cealaltă tabără. Doamna Clara iubea prea mult plantele, şi a ieşit în evidenţă.

          – Tocmai pe ea să o…

          – Mamă, faptul că doamna Clara e ascunsă, înfofolită, arată că moartea ei n-a fost aprobată.

          – Cine să aprobe?

          Mergea pe fir. Un pic prea repede.

          – Cei care… ne permit să respirăm. Şi care, în anumite zile, îngăduie să ne luptăm de dragul lor. Fii convinsă că persoanele ucise în acele zile deosebite nu vor fi înviate. Ăsta şi e rostul zilelor speciale.

          Se ducea la draperie să verifice totuşi dedesubt ce a păţit Clara. Am oprit-o.

          – Întârzii învierea ei dacă mă uit?

          – Nu, nu. Dar la ce-ţi foloseşte să te uiţi? Credeam că intenţionezi să te ţii deoparte. Hai înapoi acasă.

          – Crezi că dragonul a ajuns?

          – Nu. Probabil n-a trecut nici de etajul trei. E obosit şi se tot freacă de pereţii ăştia. El se străduieşte să nu facă zgomot sau stricăciuni, să ştii.

          În faţa apartamentului nostru, a reînceput durerea în piept, anghina mea Prinzmetal. Tudora m-a simţit imediat. Mă cam sufocam.

          – Vezi, mamă? Încă un motiv pentru care voi locui cu dragonul.

          – Care e motivul?

          – O să mă ajute să respir.

          Când m-am oferit să-i chem liftul, Tudora m-a refuzat.

          – Rămâi  aici, Melcho.

          A ridicat singură două valijoare şi a luat-o pe scări.

          Da, balustrada vibra un pic, la răstimpuri.

         

          *

         

          Bon, m-am trântit pe preşul de la intrare. Nu aveam să mă lupt cu Tudora.

          Şi deşi nu am urmat-o, ştiu ce s-a petrecut mai departe. Asta nu i-am spus mamei, că… binefăcătorii noştri îmi arată întâmplări din locuri de unde eu am lipsit. Văd toate etajele. Şi toate florile de pe paliere. Dragonul meu s-a abţinut admirabil şi nu a spart nicio glastră.

          O văd prea bine pe mama, acum ajunsă la şapte, cum păşeşte tot mai cu precauţie. Strânge puternic, cu intermitenţe mânerele celor două valijoare pe care le-a luat cu ea; nu-mi dau seama, e un tic sau chiar se pregăteşte să lovească, la nevoie, dragonul care urcă? Urmăresc mai departe atent ce se întâmplă pe scară, dar mă şi apuc să scot de pe holul apartamentului celelalte bagaje ale mamei, debarasez, fac loc.

          Lumea va reîncepe să se obişnuiască să vadă dragoni. Pentru Tudora, astăzi este acea zi de acomodare. Se întâmplă la etajul cinci, când ea pune piciorul pe prima treaptă în jos, iar creatura coteşte pe platforma dintre etaje, greu, greu.

          Ochii dragonilor sunt, în cea mai mare parte a timpului, negri, dar îi străbate o licărire verde când se întâlnesc cu cineva, mai precis când cineva le taie calea. Dragonul o avertizează pe mama cu acele scântei verzi, ochii lui transmit că nu este loc pe scară şi pentru el, şi pentru ea.

          Mă liniştesc când Tudora lasă bagajele din mâini. Nu vrea să lovească cu ele. Întreabă:

          – Ai un nume?

          Din priviri, creatura caută o cale prin stânga şi prin dreapta mamei. Apoi revine la calea directă, se uită fix la Tudora, cu destul de puţină bunăvoinţă.

          – Stai liniştit, eu am să iau liftul. Am venit pe scări doar ca să te cunosc.

          Dragonul îşi coboară puţin nările, botul. Mama nu ştie, dar ăsta nu-i semn bun, nu arată în niciun caz supunere.

          – Sigur te cheamă cumva.

          – Sssheila.

          În mod cert, acum Tudora s-a speriat. Fiindcă atunci când dragonii îţi vorbesc, par că sunt în spatele tău şi îţi şoptesc la ureche.

          Mda, Tudora se răsuceşte, căutând-o pe Sheila înapoi. Dar nu e proastă, îşi dă repede seama cine era şoptitoarea. E în faţa ei.

          Spuneam că văd scena, că o vad pe Tudora, dar ce se petrece în mintea ei, asta nu ştiu. Îşi ridică valijoarele şi se duce la lift. De acolo îi strigă dragonesei:

          – Ai tu grijă de fiul meu. Nu vreau să-l găsesc terci sub un palton.

         

          *

         

          Era drăguţ felul în care dragonii abordau o uşă obişnuită, o uşă de om. Ca să încapă, se înclinau foarte mult, cel mai adesea se ţineau cu picioarele de o latură a uşii. Dindărăt, coada lor împingea întregul pachet prin ceea ce lor li se părea probabil o fantă. Dar cel puţin eu aveam un hol larg – scosesem şi aruncasem cuierul. Oricum urma să fiu îmbrăcat automat în uniformele alese de stăpâni, nu era nevoie să mai ţin multe haine.

          Am instalat-o pe dragonesă în sufragerie. Am respirat imediat mai bine.

         

         

          Acele acte violente de la metrou, din afara programului

         

          Melchor: M-am întâlnit alaltăieri cu preşedintele companiei de ceaiuri şi arome, dragonii au insistat. Se spune că el va conduce supuşii plantelor.

          Am mers eu să-l vizitez, pe când lua o gustare îndărătul clădirii principale a companiei. Nu fusese anunţat că vin, dar cu toate astea, când m-am aşezat pe un scaun la masa lui, a simţit că nu eram cineva care se rătăcise sau care poftea la checul lui. Am vorbit, eu am vorbit, iar la final i-am spus că, păcat, era ultima oară când ne întâlneam paşnic, în condiţii civilizate. (Mi-a plăcut: cât vorbeam, toţi arbuştii ornamentali ai terasei se aplecaseră înspre noi. Ştiau cine sunt, de partea cui sunt.)

          Apoi m-am întors acasă şi m-am culcat imediat, cu spatele lipit de dragon.

          Transmisesem mesajul.

          Mai era totuşi nevoie să merg şi la serviciu.

         

          *

         

          De la serviciul meu mă întorceam întotdeauna cu metroul. În câteva rânduri, Sheila a vrut să mă însoţească, dar eu n-am simţit că ar fi fost nevoie, deocamdată.

          Pe drumul spre casă, schimbam trenul la staţia Tamaduste.

          Tamaduste are acel pasaj care traversează şinele pe deasupra, cu o cotitură unde aproape mereu sunt montate instalaţii publicitare. În acea zi, subiectul pasajului era un detergent care mirosea ca pădurea, aşa că pereţii aveau pe ei imagini cu crengi, iar pe jos exista un linoleum plin cu frunze. Îmi atrăgea atenţia, pentru mine era ca o alarmă, nu ştiam să fi fost desemnată zi de război. Am privit tavanul staţiei, dar n-am găsit nicio acvilă, iar lumina nu era albăstruie, lipseau toate semnele. Mă ameţise acea reclamă.

          Am început să cobor treptele pasajului şi de-acum priveam către staţia de pe cealaltă magistrală.

          Însă până acolo era un gang cu buticuri, şi am văzut-o pe vânzătoarea de la patiserie cum caută un vătrai şi închide magazinaşul. Am verificat ora, nu-mi explicam ce era în mintea ei, pierdea perioada cu cei mai pofticioşi clienţi. Se uita la mine; stătea lipită de tabla gheretei, bătând darabana cu vătraiul, dar se uita la mine.

          Am mai coborât, şi un paznic de la taxatoare a sărit peste un turnichet să mă vadă mai bine.

          Cineva, alergând să prindă un tren, m-a lovit din spate, dar nu m-a durut, iar individul şi-a cerut scuze, în goană. Nu fusese un atac.

          În schimb, duduia de la florăria din gang a ieşit dindărătul tejghelei, cu ochii pironiţi pe faţa mea.

          Era prea de tot.

          Fiindcă, incredul, mă uitam iarăşi după frunze şi păsări de pradă, după semnele războiului, după lumină albastră, vânzătoarea de la patiserie a putut să se apropie mult şi chiar să mă lovească peste coaste cu vătraiul. A dat în mine cât a putut de tare, iar eu eram îmbrăcat de stradă, fără vreo armură.

          I-am tras ţepuşa din mână, dar am ezitat să o străpung cu ea, chiar nu era niciun semn că aveam voie.

          Paznicul a aruncat înspre mine bastonul lui; m-a ratat, însă patisera a ridicat ea bastonul şi m-a lovit iarăşi, lângă splină.

          Abia atunci am folosit vătraiul, i-am lovit ţeasta, nu ştiam cât de tare. A căzut lângă mine în gang, iar jacheta cuiva s-a smuls aparent singură de pe purtător şi a venit să o acopere pe atacatoare.

          Am zărit atunci vulturul martor – stătea pe bancomatul din gang. Primul semn. Iar de pe schelele tavanului au început să curgă frunze veştejite.

          Nu fusesem prea atent la restul trecătorilor; am greşit. Unul şi-a scos din servietă o umbrelă cu vârf ascuţit, altul de lângă el se întâmpla să aibă la el o andrea, şi amândoi s-au îndreptat spre mine.

          Am cerut stăpânilor prima sabie şi am aşteptat. Nu a apărut, şi m-am întors să apuc un tomberon să pot face faţă întârzierii cu care se aproba lupta. Am ridicat coşul mare de gunoi; mi-am văzut mânecile cum se schimbă, cum îmi apare tunica solzoasă.

          Am lăsat tomberonul şi am cerut din nou sabie. Am simţit-o cum creşte lângă piciorul meu, într-o clipă i-am strâns mânerul. Ardea puţin, dar s-a răcorit rapid.

          Cei doi bărbaţi nu alergau, dar veneau spre mine fără teamă. Nu ştiu la ce se gândeau, nu ne-am adresat niciun cuvânt. Am trecut prima sabie prin stomacul bărbatului cu andrea; am vrut să o refolosesc să-l lichidez şi pe partenerul său, dar sabia s-a stins după prima victimă.

          Bărbatul cu umbrelă a vrut să-mi facă el mie acelaşi lucru, iar vârful umbrelei lui chiar s-a afundat un pic în burta mea.

          Am cerut atunci a doua sabie, şi, cât se aprindea lângă piciorul meu, m-am răsucit să ajung în spatele individului cu umbrelă. Când mă atacase, umbrela se deschisese şi posesorul ei se îngrijea să o închidă la loc înainte să încerce din nou să mă rănească.

          A doua mea sabie a fost gata înaintea umbrelei lui şi, nu mi-e uşor să o spun, am înfipt sabia asta de unică folosinţă în gâtul atacatorului.

          S-a stins şi ea, iar eu am rămas să mă uit un pic la trupurile de pe jos. Nu venea nicio haină sau cârpă să le acopere. Aceştia doi nu se mai făceau bine, dragonii şi arborii nu mai erau interesaţi de ei.

          Mărturisesc că atunci n-am mai avut chef de vreo confruntare, aşa că am apucat-o spre staţia vecină, să prind cât mai repede metrou spre casă. Dar cum vulturul şedea în continuare pe bancomat şi din tavan s-a scurs o porţie nouă de frunze, m-am gândit că n-avea să-mi fie uşor în acea seară să iau metroul.

          Urmau cel puţin paznicul de la taxatoare şi florăreasa.

          Desigur, veneau.

          Iar înaintea lor erau două studente la conservator, cred, cu instrumentele lor muzicale periculoase. Am ezitat în cazul lor, mai mult decât alte dăţi.

          Pentru că una dintre ele avea un violoncel şi amândouă se înarmaseră cu arcuşuri, am cerut stăpânilor două săbii, dacă se poate, iar noile mele arme s-au aprins încetişor lângă gambele mele.

          Aceste fete, deşi pe tocuri, veneau în fugă. Scăpaseră din genţi foi cu partituri; mi-am propus să mă uit mai târziu pe acele foi, să văd ce obişnuiau să interpreteze. Aş mai fi avut timp să iau nitroglicerină, dar cum durerea mea de inimă apărea mai degrabă când mă odihneam, am decis să le aştept pe fete să ajungă la mine fără să le pierd din privire. Am verificat că tunica mea avea un guler gros, nu cumva să fiu tăiat de arcuşuri.

          Imediat ce a fost lângă mine, fata mai mărunţică m-a lovit cu vioara. Cealaltă s-a folosit de arcuş ca de un fierăstrău, un scimitar care cântase cândva, dar care acum căuta să-mi ajungă la ficat printre coaste. Dementele, mă atacau cu toată seriozitatea, eu cum aş fi putut să le răspund altfel?

          Celei înalte i-am retezat un picior. Nu sângerau mult dacă foloseam săbiile luminoase.

          Celei mici nu am avut imaginaţie sau timp să-i fac altceva decât să-i tai gâtul.

          Se zvârcoleau amândouă pe jos foarte dizgraţios, iar prima încerca să se scoale sprijinindu-se în arcuş. Voia să ajungă la piciorul ei retezat.

          Tocmai atunci a revenit anghina, fir-ar să fie. Sigur nu mai era timp să mă uit peste partiturile muzicantelor, era nevoie să mă retrag câteva minute undeva. Dar unde? Am văzut, lângă un butic cu şaluri şi ciorapi, o uşă pentru angajaţii metroului. Era descuiată şi am intrat pe holul îngust.

          Înăuntru… era un dragon. Un dragon mai mic, dar totuşi un dragon, un pic presat de acel hol. Cu capul spre uşă. I-am pus o mână pe bot, în semn că îmi îngădui un scurt time-out, dar să fie liniştit, mă voi întoarce pe terenul de luptă. M-am prăbuşit lângă el, şi dragonul nu m-a mustrat, ci a suflat cu putere spre faţa mea.

          Minunat. Dragonii expirau oxigen. Fusesem dus de multe ori la urgenţă, dar nicăieri nu simţisem că-mi revin mai repede decât la botul unui dragon.

          Cât timp aliatul meu mă reanima, nu trebuia să uit să ţin uşa blocată cu tălpile, în caz că paznicul de la metrou şi florăreasa mă urmăreau până aici. Din cealaltă parte a holului nu cred că era vreun pericol, întrucât acolo dragonul înfundase calea de acces cu trupul lui.

          Am stat aşa o vreme, bucurându-mă de respiraţia fantastică a dragonului, iar el nu mi-a cerut niciodată să mă ridic şi să o şterg de-acolo. Mi-am luat şi medicamentul, iar lupta din pieptul meu a încetat. Era momentul să mă întorc în staţie.

          Am păşit afară şi am privit către bancomat: vulturul nu mai era acolo, dar asta nu însemna că nu mai era război, poate pasărea se mutase altundeva. Câteva frunze încă se plimbau pe gresia culoarului.

          Mi-am băgat mâinile în buzunar şi am început să merg încet către cealaltă Tamaduste, de pe cealaltă magistrală. În ghereta florăriei, vânzătoarea pregătea cuiva o lădiţă englezească cu margarete; paznicul de la taxatoare nu era nicăieri.

          Am coborât treptele spre peroane.

          Nu m-a împiedicat nimeni. Mă ocoleau, oarecum, dar asta putea fi doar o impresie.

          Am căutat să-mi odihnesc privirea în panoul albastru, uriaş, al unei reclame la ceva, poate la un fond de pensii, şi atunci am observat, pe rama de sus, vulturul războiului. Iar pe şine era un strat gros de frunze. Lumina semaforului liniei nu era nici verde, nici roşie, ci albastră.

          Război.

          Mi-am rotit privirea de jur-împrejur, calculând periculozitatea fiecărui călător de pe peron. Stăteau liniştiţi.

          Însă, cumva, paznicul a izbutit să mă ia pe la spate şi să-mi pună cătuşe. N-am ştiut atunci ce sabie să cer, ce sabie mi-ar fi fost bună.

          Ah, şi un bătrânel îşi ridicase bastonul şi mă împingea cu el către şine.

          Următoarea armă care a crescut lângă mine stătea singură vertical şi am putut să tai cu ea lanţul de la mâini. A rămas aprinsă după operaţia asta, şi mi-a folosit să scot şi maţele paznicului. Desigur, nu a zburat încoace paltonul nimănui să-l acopere, era mort pentru totdeauna.

          Pentru bătrânul în baston am avut nevoie de încă o sabie.

          Sper că nu a suferit mult, mărturisesc că nu am fost foarte atent cu el când l-am ucis.

          M-am suit în primul tren care mergea spre Garafia. Pe drum am căutat să mă legăn la fel ca toţi călătorii, să nu ies din ritmul metroului.

          Am ajuns târziu acasă la staţia Garafia, fiind capăt de linie.

          Sheila mă aştepta la câţiva paşi de taxatoare; aproape de ea stătea şi un paznic al staţiei, dar cu spatele către dragonesă; nu îndrăznea să-i ceară să plece de la metrou, să o uşuiască.

          Sheila m-a recunoscut în mulţime, şi-a strecurat coada printre barele porţilor de ieşire şi m-a împresurat protector, separându-mă de toţi ceilalţi.

          Trecătorii au respectat acest cerc.

          Astfel s-a încheiat ziua.

         

         

          O externare pe aripi

         

          Tudora: Melc mi-a telefonat la casa surorii mele, să-mi spună că se internase puţin la spitalul San Bartolomé, fiindcă se lovise la metrou. După cum a spus-o, mi-am dat seama că fusese lovit. L-am întrebat unde era Sheila, şi mi-a răspuns că acasă.

          Mi-am luat geanta şi nişte bani, şi m-am dus la el.

          Un autobuz m-a lăsat foarte aproape de spital, pe bulevardul Lorca. Din staţie am mai mers puţin şi l-am găsit pe Melcho.

          Şedea într-un scaun cu rotile în faţa clădirii spitalului, dar nu purta pijamale sau halat de pacient, ci acea uniformă albă cu fire albastre cu care se lăuda. A început să vorbească de cum m-a zărit:

          – Mi s-a fisurat o coastă şi am câteva vânătăi mari. Nu-i musai să stau în spital.

          – Melcho, a fost o bătălie?

          Nu se mai uita la mine, dar mi-a răspuns.

          – A fost. Li s-a năzărit să mă asalteze la Tamaduste. Şi nici n-au avut răbdare, s-au repezit înainte ca semaforul războiului să le permită.

          – Şi-aşa o să fie mereu?

          – Nu. Oricum nu pot fi omorât în afara războiului.

          – Ce liniştită sunt! O să vină un palton să te acopere, şi când un dragon o să aibă nişte timp liber, se va ocupa de tine.

          Un dragon a şi venit – Melchor se ridica din scaun şi suia pe Sheila, care sincer nu ştiu de unde se ivise. Întregul bulevard a tresărit când dragonesa a aterizat. Apoi s-au străduit cât au putut să o ignore, să nu se uite la ea.

          – Sheila trebuie să înveţe oraşul, străzile. Pentru când ne vom lupta aici, nu doar pentru plimbări.

          Mi-am mutat poşeta în mâna cealaltă, căutând să merg după Melchor.

          – Nu mă poţi conduce mult, mamă.

          – O să zburaţi?

          – Nu încă. Lumea trebuie să se obişnuiască cu dragonii.

          Am apucat-o împreună pe trotuarul larg al bulevardului Lorca, cu magazine fel de fel. Câteodată, Melc se ridica în picioare pe spinarea dragonesei. Mi-am dat seama mai târziu de ce: căuta din priviri pe cineva care venea din celălalt capăt al bulevardului.

          Dar înainte de asta, o mamaie de la etajul unu sau doi i-a turnat lui Melcho in cap un săculeţ cu făină. L‑am văzut pe Melc că o priveşte ca şi cum ar vrea să nu-i uite niciodată chipul, apoi se dă jos de pe Sheila, iar dragonesa bate tare din aripi să-l cureţe de praf.

          Melc s-a suit la loc şi am continuat plimbarea.

          – Bătrâna era din cealaltă tabăra? mi-am permis să întreb.

          – Încă nu-i cunosc pe toţi. Şi nu e zi sau oră de război.

          – Te mai dor coastele, pieptul?

          – E suportabil. Probabil mă voi vindeca peste noapte. Dar tu, mamă, te-ai hotărât de partea cui vrei să fii? Ce-o să te faci la o ambuscadă pe stradă?

          – Nu ştiu dacă vreau să mă hotărăsc. Te iubesc, şi totuşi îmi plac prea mult plantele.

          Câteva doamne s-au aşezat pe băncuţele libere de pe bulevard, evident să se uite la noi, să ne petreacă din vedere.

          – Dacă alegem dragonii, plantele n-or să dispară, ţi-am mai spus. Gândeşte-te la alegerile parlamentare, mamă. Partidul din opoziţie nu încetează să mai existe.

          – Dragonii aproape au dispărut.

          – Au fost respinşi de prea multe ori. Dar asta se va schimba acum, anul ăsta.

          Am văzut şi eu la ce privea Melchor: de departe, pe bulevard venea Linette. Ştiu că se despărţiseră când lui Melc îi fusese pus diagnosticul de anghină Prinzmetal. Nu cred că Linette ne văzuse şi ea pe noi; a intrat într-un magazin de pantofi.

          Uşor-uşor, eu, Sheila şi Melchor am ajuns la vitrina acelui magazin şi am privit înăuntru: Linette proba cizme. Umbra mare a Sheilei a făcut-o pe vânzătoare să întoarcă privirea spre noi, dar Linette nu ne-a băgat în seamă, a cerut o altă pereche de încălţări. De-abia când vânzătoarea a plecat de lângă ea, Linette a realizat de ce se întunecase în magazin; nu ne-a mai putut ignora. A ieşit desculţă. Păşea pe vârfuri, era foarte drăguţă.

          A început imediat să-şi ceară un milion de scuze, eu am priceput ce spunea, dar sunt convinsă că pentru Melchor vorbele acelea nu contau.

          Sheila şi-a lipit capul de pieptul Linettei şi a pufăit, întâi n-am înţeles gestul, dar apoi am văzut cum dragonesa o împingea pe fată, iar ea săraca dădea cu spatele, aluneca vorbind.

          Nu pot să spun că Melchor dădea pinteni, însă Sheila împingea mai departe, Linette nu avea nicio şansă, în magazin i se aduseseră alţi pantofi, dar vânzătoarea nu cuteza să iasă la noi, la Linette care plângea şi se adresa în sus călăreţului dragonesei.

          Aş fi vrut să am atunci ceva potrivit să-i spun lui Melc, dar cu siguranţă el nici nu vorbea, nici nu asculta, se mulţumea să îngăduie asaltul, ne apropiam de o coloană de la intrarea într-un bloc, coloana unde spatele Linettei a trebuit să se oprească, iar Sheila a continuat să împingă, să preseze trupul fostei iubite; aş fi ţipat dacă Melchor n-ar fi spus brusc:

          – Acum noi o să zburăm. Rămâneţi să mai vorbiţi.

          În stânga noastră, un mim stradal stătea de mult încremenit.

          Am zăbovit un pic să o examinez pe Linette, să aflu dacă avea nevoie de ajutor. S-a dovedit că era totuşi în regulă.

          Oare ce duşmani adevăraţi avea Melc? Încă nu văzusem vreunul.

         

         

          Doar o bucăţică de bioparc

         

          Iulius Gomeraneanul: – Poate o să te descurci mai bine data viitoare, o alin pe Lisa.

          Încă se mai ţine cu o mână de ghiveciul meu, încă mai sângerează la poalele mele, e complet debusolată. Am lovit-o cu pumnul meu de lemn, ori numai i-am dat impresia asta, iar pentru ea e de-ajuns. Priveşte în jos la covorul tot mai roşu, şi uneori îşi duce palma la dinţi.

          Doar Aitana se uită la mine, la rămurele. Sigur, cât m-am luptat cu ele două nu am avut doar ramuri.

          – Deci aşa arăţi tu.

          – Cealaltă formă a mea este de calendar şi e şi mai greu de învins. Am câte o vrajă distinctă pentru fiecare zi a anului, pentru fiecare filă, le mint ca să le fac să uite că le doare.

          Le mai acord un minut. Îmi scutur şi eu câteva ace cu care am pierdut legătura, care au pierit.

          Aitana îndrăzneşte:

          – Lisa, de unde ai pinul ăsta?

          Nu mă consideram pin.

          – M-aţi cumpărat împreună, Aitana, şi m-aţi plasat pe terasă, unde stau de şase zile. Eu sunt acel pomişor. Pot să mă micesc şi să cresc în câteva clipe, nu-ţi bate capul. De altceva ar fi frumos să vă ocupaţi mai întâi. E un ienupăr de udat urgent, stătea la trei ghivece în stânga mea, văd pe masă o sticlă de apă minerală, ia-o, Lisa, şi…

          Dar Lisa este cu telefonul în mână, sună poliţia, iar Aitana s-a sculat şi fuge la bucătărie după o armă.

          – Aţi uitat de Umberto, murmur întâi, apoi pentru ele strig.

          Se opresc amândouă.

          – Umberto e la toaletă. Închis acolo. Cu un dulap de lemn şi cu o pompă de desfundat. Cu coadă de lemn.

          De la baie, ţipă cel mic al Lisei, vlăstarul ei; îi permit femeii să se ducă acolo, iar ea este într-o clipă la uşa băii. O uşă de lemn. Încordez uşa aceea ca să nu se lase deschisă.

          – Umberto, ce e?

          – Pompa de la closet, mamă. A sărit şi s-a lipit lângă capul meu.

          Lisa se aruncă spre uşa apartamentului, unde loveşte cu pumnii şi cheamă vecinii, mai trage de clanţă şi iarăşi bate uşa. O uşă de lemn, controlabilă.

          Aitana aproape că îmi face o supriză cu cuptorul cu microunde, pe care-l aduce în fugă de la bucătărie să-l arunce peste mine. Îmi scot o rădăcină din vasul meu şi îi pun piedică, săraca. Cuptorul îi scapă şi sparge o vitrină, îmi pasă prea puţin, bine că sticla cu apă din sufragerie e teafără.

          – Lisa, întoarce-te aici, te rog, mă grăbesc.

          Vine înapoi cu ochii mari şi cu pumnii la gură.

          – Ia sticla cu apă minerală şi udă ienupărul de pe balcon.

          Mă dau mai la dreapta cu ghiveci cu tot, ca să-i fac loc să treacă, dar şi ca să-i dovedesc că mă pot deplasa lejer, să nu-şi facă iluzii. Şi încă nu i-am arătat tot.

          Iese zombificată pe terasă şi se aude apa gâlgâind prin pământ.

          O aprob:

          –  Da, ăla e pomişorul.

          O pot vedea chiar prin frunzele lui cum îl udă.

          Când se întoarce, mă gândesc că am şi o rugăminte mai personală.

          – Aş bea şi eu ceva.

          – Dar nu mai curge apă la robinet. Nu te mint, e oprită, mă blochează Aitana.

          Lisa şopteşte Umberto, Umberto, dihanie, o las să se descarce, dar apoi îi amintesc că-mi este şi mie sete.

          – Mai sunt doar câteva sucuri, în frigider.

          – Alea nu mă interesează, i-o retez. Deşurubaţi gâtul robinetului; întotdeauna mai rămâne apă acolo, poate chiar jumătate de pahar.

          Aitana e dezamăgită să vadă că am dreptate; îmi aduce paharul şi mi-l varsă în ghiveci.

          – Câh, ce apă rea, spun după o clipă. Dar aţi fi surprinse să aflaţi cât de puţină apă îmi trebuie de fapt.

          Aştept să o absorb pe toată, apoi continui:

          – Mai am o mică problemă. Am observat de pe terasă că ţineţi aici un trandafir.

          Femeile mă privesc bulversate, nu au idee încotro bat.

          – Arborilor ca mine nu le plac trandafirii. Aş vrea să luaţi trandafirul de aici şi să-l mutaţi în dormitorul cel mic. Lisa, te rog.

          Îmi dă ascultare. Desigur, le-am minţit. Mă împac foarte bine cu trandafirii, dar în dormitorul mic nu se vede bine de nicăieri, nicio celulă de clorofilă nu bate până acolo, şi aş vrea ochi şi în acea încăpere.

          – Ai şi tu slăbiciuni, încearcă Aitana să mă zgândărească.

          – Nu-mi plânge de milă. Voi sunteţi exponatele. Vă aflaţi într-un bioparc întreţinut de copaci. Eu mă plictiseam şi am sărit gardul la voi, mă săturasem să vă privesc de departe. Nu avem prea mult timp, pentru că îngrijitorii vor veni să mă scoată din ţarcul animalelor.

          Sunt zăpăcite de ce le-am spus. Poate nu-s capabile să conceapă una ca asta.

          – Sau poate mint, le liniştesc, fiindcă mai vreau ceva de la ele.

          Le pregătesc cu o perioadă de linişte, în care stau perfect nemişcat, iar ele cu siguranţă se întreabă dacă n-au visat totul în legătură cu mine. După câteva minute, ele deja nu ştiu cum să se mai poarte. Vin târâş spre ghiveciul meu şi mă privesc din diverse unghiuri. Atunci eu spun:

          – E o bârnă groasă sprijinită de colţul dormitorului, o galerie pentru perdele. Vreau să ieşim cu ea pe palier, vă rog.

          Fireşte, fetele se sperie cumplit, credeau că am murit în ghiveci sau că mi s-a făcut somn.

          – Ieşiţi voi două pe palier, iar eu am să aduc bârna, haideţi.

          Le-am deblocat uşa de la intrarea apartamentului. Bineînţeles că ele nu sunt cuminţi, ies şi bat la uşile tuturor vecinilor, apoi încearcă şi uşa de la capăt, care dă spre lifturi. Dar când mă aud trăgând după mine galeria, privesc în direcţia mea.

          – Veniţi încoace.

          Mă prefac obosit după ce am cărat bârna lungă. Îmi scutur unele ramuri înainte să le mai chem o dată.

          – Veniţi.

          Se întorc la mine. Mânjesc cu sânge tot palierul, pierd multe lichide, ceea ce eu nu mi-aş permite niciodată.

          Când ajung prea aproape, eu dirijez pompa din baie să-l lovească pe Umberto pe spinare şi dulapul să se arunce de pe perete lângă umărul lui.

          Femeile aud asta şi ţipete şi plânset, şi iarăşi mă respectă mult.

          Eu mai tac un minut. După care:

          – Vreau să vă văd cărând încet bucata asta lungă de lemn, încetişor, pe umăr. E tot ce-mi doresc, de fapt.

          Aitana se dă doi paşi înapoi, dar Lisa îşi pune galeria pe umăr. Imediat, fac bucata de lemn să tragă mai mult în jos decât ar fi normal, o cocoşez pe Lisa. Dar ea nu se plânge. Drăguţa. Face câţiva paşi, iar eu o privesc cu imensă satisfacţie. Când e la cinci metri de mine, precizez:

          – Am uitat să vă rog să vă puneţi pe cap coroniţe din trandafir, dar mă voi mulţumi în seara asta şi fără.

          Îngreunez încă un pic galeria, iar Lisa cade într-un genunchi.

          Nu-i bai ca locatarii ne-au auzit si acum ne privesc pe vizoare. Din spatele uşilor lor. De lemn.

          – Haide, Lisa, mai ai mult de mers, palierul e lung. Să nu scapi lemnul, te rog. Poartă-l frumos.

          Aitana cedează nervos şi o rupe la fugă spre o firidă din celălalt capăt, unde găseşte, aaa!, un topor în întregime de metal, ca pentru pompieri.

          Bun, eu deschid şi trântesc la loc toate uşile de pe palier, ca avertisment să nu încerce vreo prostie, dar ea se încăpăţânează, aleargă spre mine cu toporul, nu e întreagă la minte.

          Iar Lisa dă drumul bârnei şi zvâcneşte spre singurul geam de pe palier, îl crapă să sară nu ştiu unde.

          Creaturile astea cu sânge îmi dau de furcă.

          Şi aş avea atâtea opţiuni să le vin de petrecanie, fiecare ramură a mea se gândeşte la câte una, dar adevărul este că vreau mult să le mai văd cărând lemn.

          Aitanei îi umplu gâtul şi gura cu pământ. Îi strecor puţină ţărână sub pleoape. Of, Aitana, sunt un copac bătrân, nu voiam să ştii că pot să fac şi asta – din aer pământ.

          Nu-i pică bine, lasă toporul.

          Pe Lisa o plesnesc cu fereastra, iar o uşă de pe palier o preia şi o împinge înapoi către mine.

          Le îngădui să tuşească.

          – Să ştiţi că încă nu sunt mulţumit. Nici pe departe.

         

         

          Podul cu aer divin

         

          Alonso: Melchor Ledesma fusese colegul meu de bancă în liceu. L-am sunat să mă plâng lui de plante. I-am spus de apariţiile misterioase, de şirul de vânzători care făceau cadou, în cele din urmă, plante la toate uşile.

          – Nu-i aşa că nici măcar nu i-ai văzut de fiecare dată pe vânzătorii ăştia? a ridicat Melc o problemă.

          – Ce vrei să spui?

          – Există nişte arbori iehovişti care oferă chiar ei plante de apartament. Arbori care-ţi vin la uşă. Bunăoară Remy del Hierro, probabil că nu-l ştii după nume.

          Am tăcut.

          – Nu-i observi din cauza celorlalte plante cu care umblă. Altădată să te uiţi pe palier, să fii mai atent. Deşi…

          Chiar nu ştiam ce să spun.

          – …n-ai avea ce să faci, cum să alungi copacul. Remy del Hierro te poate lichida într-o clipă.

          Fiindcă tot nu spuneam nimic, Melc a continuat liniştitor:

          – …dar ai fi reanimat probabil în aceeaşi zi, cel târziu a doua zi până la amiază.

          – Ăsta e Războiul? Aseară, fata de la ştiri a încheiat aducându-ne aminte că vineri e zi de război.

          – Faptul că un pin sau o tisă iehovistă îţi vin la uşă cu ofrande e propagandă, campanie. Te roagă să alegi plantele pentru încă trei mii de ani.

          Apoi Melc a spus să ne întâlnim la podul de pe lacul Telde la lăsarea serii, că are ceva frumos să-mi arate.

          M-am dus. Era bine afară şi o oră la care cântau greierii. Dar Melchor a ţinut să-mi strice plăcerea asta.

          – Tu crezi că aici, acum, cântă greieri? Şi de unde ţi se pare că vine sunetul lor?

          Era uşor. Cel mai tare se auzea dinspre doi copaci, şi i-am spus-o şi lui.

          – Atunci să mergem la aceşti copaci.

          Am mers împreună către acei castani. Melc purta un costum cu totul şi cu totul deosebit, habar n-aveam unde urma să se ducă după întâlnirea cu mine.

          – Dă-mi bricheta. Tu mai fumezi, nu-i aşa?

          – Foarte rar, i-am răspuns, dar încă mai port la mine brichetă. Poftim.

          – Am să apropii bricheta aprinsă de copaci. Ar trebui să aibă asta vreun efect asupra greierilor?

          – Nu. Nu văd cum.

          Dar când flăcăruia din mâna lui Melchor s-a apropiat de trunchiuri, ţipetele greierilor s-au înteţit. N-am ştiut ce să mai spun.

          – Crezi că suporţi explicaţia?

          M-am dat mulţi paşi înapoi. În jurul nostru nu se vedeau trecători, doar umbre mari nemişcate. Mă gândeam că poate ar fi înţelept să verific a cui era fiecare umbră, dar nu mă mai puteam concentra.

          – Ce se întâmplă aici?

          – Ia-ţi înapoi bricheta. Deocamdată nu se întâmplă nimic, nu este nici locul, nu este nici ziua sau ora. Aceşti doi arbori, Alonso, se pot mişca. Nu s-ar împăca deloc bine cu greierii, n-ar trage insectele la ei.

          – Şi-atunci cine face ca greierii?

          – Haide, Alonso, te-am adus aici pentru altceva. Nu-i mai băga în seamă pe copacii ăştia doi.

          – De unde sunt?

          – Cei foarte vorbăreţi sunt din zona Garajonay. Pe cei născuţi în restul Europei n-o să-i zăreşti, n-o să-i prinzi. Sunt seniori.

          – Şi cum văd? Cât de departe?

          – Nu foarte clar, însă oriunde este clorofilă. Dacă ai trece pe lângă iarba de la celălalt capăt al podului, aceşti arbori ar şti deja de tine. Dacă te-ai apleca şi ai spune ceva ameninţător firelor de iarbă, arborii ăştia s-ar retrage discret sau ar veni să te strângă de gât. Citesc pe buze.

          Mă holbam la cuplul de castani.

          – Aş putea să te conving săpându-le un pic la rădăcină, să vezi cât e de superficială. Dar atunci aceşti castani chiar n-ar mai putea sta nemişcaţi. Să-i lăsăm acum. Hai mai aproape de pod.

          Am încuviinţat, dar m-am tot uitat înapoi, peste umăr.

          – Ţi-am promis că nu se vor mişca. Sunt prea aproape de bulevard, de un felinar. Uită-te mai bine la podul de peste Telde. Nu sesizezi nimic?

          – Ba da. Simt o seară neobişnuit de curată. Unde s-a dus toată poluarea? Mi-a trecut orice oboseală. Hei, stâlpii podului sunt toţi stinşi, defecţi.

          – Stinşi nu sunt. Dar nu prea dau lumină fiindcă sunt obturaţi de ceva.

          Dragoni! O, Doamne, la fiecare stâlp de pe pod stătea câte un dragon mare.

          I-am trecut în revistă, m-am plimbat cu Melchor şi am privit la fiecare dragon în parte. Cândva, prin oraş trecuse un dragon de plastic, fusese instalat în două pieţe ca să anunţe premiera unui film. Şi cei adevăraţi, de pe pod, arătau turnaţi, complet metalici. Nu se uitau la mine când treceam pe sub ei, însă îşi ţineau boturile deschise şi suflau către stradă ca nişte motoare cuminţi pentru orga unei biserici colosale.

          – Ai putea avea un dragon cu tine pe munte, oricât de sus, sau într-o grotă, sau lângă o groapă de gunoi. Oriunde se respiră greu. Dar trebuie să-i ajutăm pe dragoni să se întoarcă.

          Mă simţeam la fel de bine ca într-o dimineaţă de duminică. Trăgeam în mine cât mai mult din acel aer neaşteptat, euforizant, care nu se găsea nicăieri în oraş.

          – Îţi place? Nu pot să-i mai reţin mult pe dragoni.

          Într-adevăr, câţiva dintre ei îşi dezmorţeau câte un picior.

          – Am atras prea multă atenţie asupra noastră. Să-ţi mai arăt ceva.

          Melc a scos din tunica uniformei o lanternă şi s-a dus la balustrada podului. A plimbat puţin fasciculul pe apă, apoi ochii i s-au îngustat. Reacţia lui a fost prea blândă, consider acum. M-am apropiat şi eu şi am scrutat lacul, copca luminată.

          Nimic n-ar putea descrie ce-am simţit când am văzut acele împletituri de noduri cu frunze înotând spre pod, trunchiuri plesnind din rădăcini ca să avanseze.

          – Copacii sunt îngrijoraţi că am strâns atâţia dragoni laolaltă. O să rămâi alături de mine, Alonso?

          – Sigur că da, ştii că nu mă omor după plante.

          Dar atunci toate păsările solzoase au decolat elegant şi ne-au părăsit, iar luminile podului s-au putut vedea din nou. Eram singuri, dacă nu ţineam cont de castani şi de arborii care poate încă mai înotau pe lac pe sub noi.

          De după un bloc a virat în direcţia noastră un pluton de biciclişti de noapte. M-am bucurat şi i-am chemat.

          La capătul podului însă şi-au aruncat bicicletele; se îndreptau către noi altfel decât mi-ar fi plăcut.

          – Hei! Ce-i cu voi?

          Melc îşi potrivea uniforma.

          – S-ar putea să mori acum, Alonso. Dar ne auzim mai târziu la telefon. Sau în cel mai rău caz, mâine după prânz. Războiul intermitent a început, dar încă nu se respectă prea bine orarul.

          – Hei, abia mâine e vineri! le-am strigat băieţilor cu biciclete, dar şi prezentatoarei de la Ştiri.

          Am apucat să-i prezint lui Melc concluzia mea:

          – Deci indivizii ăştia sportivi vin din partea plantelor? De unde ne ştiu ei pe noi? Şi, de fapt, de la ce-a pornit toată treaba asta?

          Cei doi castani cu greieri erau încă acolo, însă tăceau.

         

         

          Alt prolog vechi – Plante încolţite

         

          Magnolia se împiedică de o băncuţă din căsoiul ăsta şi, când se ridică, se plânge că a mai pierdut din pământul pe care-l cară între rădăcini. Imediat în spate, arborele til fixează drugul în uşă. Poate vor rezista peste noapte baricadaţi aici. A fost o idee nefericită să vină în Güímar, în oraş, să se prezinte.

          Pinul Remy del Hierro loveşte cu creştetul / cu vârful un candelabru, şi-atunci se miceşte puţin, se adaptează incintei.

          Magnolia Toulouse de la Palma rămâne de gardă la o fereastră, deşi el nu vede foarte bine.

          O vreme, cei trei arbori păstrează tăcerea. Dar gălăgia de afară se apropie, aşa că Remy vorbeşte:

          – Dorian, uită-te tu în beci. Poate mai e o ieşire.

          Tilul Dorian trage de o scândură şi coboară sub podele. Cotrobăie.

          Remy trece să păzească şi el o fereastră. A orbecăit prin sală, dar nu a vrut să rişte aprinzând lumânări.

          După nişte minute lungi şi râncede, Dorian de Firgas revine din pivniţă.

          Întâi nu raportează nimic. Apoi mărturiseşte:

          – E un dragon jos. Moţăie.

          Geamul la care e de strajă Toulouse vibrează, asta fiindcă magnolia a tremurat puţin.

          – Sunt multe sticle si coşuri. Nu-i niciun culoar, nu putem fugi pe acolo.

          Remy fornăie şi spune:

          – Bine. Închide la loc pivniţa.

          – Ne e teamă de dragon?

          – Nu vreau să ne umple aici de aer inflamabil. Să-l lăsăm să respire în camera lui.

          Nu mai au prea mult timp. Vin locuitorii.

          – Au adus şi făclii, şi un dragon senior, anunţă Toulouse de la Palma.

          – Îi aud şi pe acoperiş, se alarmează Dorian de Firgas.

          – Remy, crezi că ne vor da foc?

          – E greu de spus. Poate le mai trebuie casa asta mare cu cruce.

          

Andrei Gaceff

Andrei Gaceff

M-am nascut in Bucuresti - pe 15 septembrie 1978. Din pacate, am urmat doar scoli cu profil preponderent real. De debutat am debutat la finele lui 2006, cu "Victoria, ce bine-mi pare sa te revad", povestire aparuta intr-un almanah Helion; am publicat ulterior si altele, in alte reviste si almanahuri Helion, online in Nautilus. Am mai aparut in antologia "Dansand pe Marte si alte povestiri fantastice"; sunt membru AtelierKULT. Iar autorii carora ar trebui sa le platesc tribut sunt Rilke, Cortazar, Murakami, Cartarescu, Capote, Kafka si Sagan (Francoise).

More Posts