GSF53 banner1 

          Căruța hurducăi pe drumul desfundat și prăfuit. Încă puțin. Clătinat și zdruncinat de căruța strâmbă, suit pe capră, cu hățurile calului în mâna stângă, afundat în gânduri, Ion privi orizontul. În curând avea să se însereze. Dădu un imbold scurt animalului, trebuiau să ajungă până la intrarea în noapte. Obosit și însetat, calul își târșâia greu copitele prin praful gros și uscat al uliței. „Hai mă, hai, nu mai avem mult, hai…”.

          Un câine sări dintr-o curte lătrând căruța sărăcăcioasă cu coviltir peticit și decolorat. Fără să îi acorde vreo atenție, om și animal trecură mai departe. Lătratul câinelui rămase undeva în urmă, ultimele case ale satului începură să-și depene pereții scorojiți, gardurile rupte, câțiva copii despuiați și murdari alergară să atingă măștile hidoase atârnate de coviltir. Încă puțin și ajung, da, e chiar acolo, pe dealul acela. Și este încă lumină, e bine.

          Ion închise ochii obosit, lăsă hățurile din mână, calul aproape că știa drumul deși era prima oară când ajungeau prin aceste locuri uitate de lume. Îl cuprinse o moleșeală dulce, ca o beție, ca o vrajă cu mii de fire invizibile.

          De azi dimineață era afundat în gânduri, întreaga sa viață i se perindase pe dinaintea ochilor. Aproape că a pierdut noțiunea timpului deși amintirile vii și adesea dureroase l-au făcut să trăiască din nou clipe amestecate și tulburi din viața sa tumultoasă. Mereu pe drumuri, prin târguri, jucând pe podelele de lemn slinos ale cârciumilor din marginea Bucureștiului, Târgoviștei și Brașovului. Dar cine să le mai știe? Câți ani au trecut, cine își mai amintește de început? El…ei bine, el nici nu mai știe câți ani are. Și dacă ar ști la ce ar conta? Nu l-ar face nici mai frumos, nici mai bogat și nici mai sătul. Mai important e să știe când va ploua, care sunt drumurile călcate de lupi sau de tâlhari decât un număr de ani, adunați, acolo…

          Își amintise bine de ziua în care Stancu a venit la ei la poartă și a vorbit cu mamă-sa. Pe atunci el, Ion, era doar un copil de 5-6 ani, mama i-a chemat pe toți, i-a înșirat unul lângă altul și i-a spus bărbatului: „Alege-ți unul, doar unul pot să îți dau…”. Ei, copiii, se înghionteau, frați de vârste diferite, râdeau fericiți de ziua aceea însorită de septembrie și scoteau pe ascuns limba la străinul înalt și uscățiv. Da, parcă era în septembrie, Stancu se plimbase de câteva ori prin fața lor, îi măsurase cu privirea și murmurase ca pentru sine „…un băiat, da, un băiat vreau, nu îi pot deosebi, sunt la fel de zdrențăroși și slabi…”. Copilul simțise o mână aspră pe umăr, Stancu îi ridicase bărbia cu nuiaua biciului și-l privise în ochi: „Cum te cheamă băiete?”. Rușinat, copilul abia îngăimă: „Ion, Ion nene…”. „Bine, pe ăsta îl iau, hai femeie, pregătește-i bocceluța, dacă ai să-i dai una, dacă nu, gata, îl iau așa, găsesc eu ceva să-l îmbrac”.

          În primele clipe copilul de atunci nu înțelesese, deși acum totul e așa de limpede. De la uimire, la disperare și apoi la deznădejde, aceste stări au trecut rapid prin inima și sufletul acelui băiețel slab și timid de altădată. Imaginea celor câțiva gologani aruncați în palma mamei și ultimele sale cuvinte i-au rămas pentru totdeauna săpate adânc în minte: „Să fii cuminte Ionică, să îl asculți, nu-i mai spune nene, de azi e stăpânul tău, el te va crește, îți va da de dormit și de mâncare, să mergi cu el și să nu-i ieși din vorbă…”.

          Primele zile după plecare au fost cele mai grele, Stancu l-a pus să învețe câteva cântece, să joace, să arunce bilele și să le prindă cu ochii închiși, să mâne caii căruței, să pregătească terciul de mămăligă, să aprindă focul, să întindă mâna milog în ușa bisericilor…

          Au colindat toată țara, au trecut munți și râuri învolburate, au văzut marea, au mâncat când au avut ce și au răbdat când nimeni nu s-a milostivit cu ei, au bătut drumuri crăpate de secetă și au cerut apă pe la casele creștinilor. Unii s-au îndurat și i-au primit câteva zile, apoi au plecat mai departe. Au răzbit frigul și zilele toride de vară împreună, Stancu, el și caii. Din când în când câte un câine pribeag se aciua pe lângă căruța lor și pleca când de la masa oamenilor nu rămânea nicio firimitură și pentru el.

          Stancu nu l-a bătut niciodată, ci l-a învățat din toate câte ceva. El a fost cel care i-a pus prima mască pe față și i-a deslușit meșteșugul jocului păpușilor din cârpe legate cu sfori de mâini și de picioare. Au câștigat bani buni din asta, prostimea se aduna la bâlciurile de duminică și privea cu nesaț priceperea copilului, asculta cu plăcere glasul lui subțirel și dulce. Mai întotdeauna, desaga stăpânului se umplea cu mâncare, adusă de femeile miloase copilului cu ochi albaștri. Și apoi o împărțeau împreună.

          Au trecut anii, copilul de odinioară a crescut, a devenit un bărbat puternic, mândria lui Stancu. Nu i-a ieșit niciodată din vorbă, l-a ascultat și l-a iubit ca pe tatăl pe care nu-l avusese acasă. Ion a încercat în câteva rânduri să aducă vorba că dorește să-și vadă mama, frații, dar Stancu i-o tăiase scurt: „La ce bun să ne întoarcem? Ce să vezi? O batrână scofâlcită, săracă și plină de griji? Eu sunt familia ta, eu te-am purtat cu mine, eu te-am învățat tot, ești al meu. Cei de acasă ar vrea doar banii tăi, nu pe tine, tu nu le mai aparții…”. De fiecare dată, Ion plecase privirea: „Da, stăpâne…”. Își dăduse singur seama, peste ani, că mama îl vânduse pentru câțiva bani și că toată viața sa și-o petrecuse alături de omul acesta. Și, într-un fel, îi datora viața.

          Dorit de femei și invidiat de bărbați, un munte de om, blând și cuviincios cu toți, prieteni sau străini, Ion asculta și acum de Stancu, ale cărui tinereți apuseseră de mult. Aproape orb, slab și lipsit de puteri, Stancu era doar o umbră a ceea ce fusese cândva: stăpânul unui băiat luat de lângă ai lui. O vreme nu s-a mai dat jos din căruță, apoi nu a mai mâncat nimic, cerea doar apă din când în când. Ion a văzut toți doctorii și vracii târgurilor în căutarea unui leac care să-i redea bătrânului puterea. În zadar…Stancu se topea câte puțin în fiecare zi. Pînă azi.

          „Băiete, eu sunt gata, plec…”. Ion deschise gura să se împotrivească, dar Stancu continuă răgușit: „Te-am crescut cum am putut eu mai bine, tot ce am va fi al tău: căruța, calul ăsta olog care ne-a mai rămas, măștile, păpușile…Nu îți pot lăsa mai mult, am aici doar câțiva bănuți adunați în zilele bune, fă-ți un rost, găsește-ți o femeie, nu rămâne un hoinar ca mine…”. Stancu desfăcu de la piept un batistă înodată din care se rostogoliră în palma lui Ion cîteva monezi din aur.

          Au ajuns, Ion trase hățurile și căruța opri într-o rână. Bărbatul sări de pe capră și trase cu grijă din spatele coviltirului un cearceaf cu un trup moale și slab, o umbră. O lacrimă amară se scurse pe obrazul ars de soare și prăfuit. Azi e ziua în care își va îngropa tatăl.

          Mai târziu, poate o săptămână sau două din acea zi, să tot fi fost prin septembrie, o căruță strâmbă opri în fața unei case părăginite. Un bărbat coborî și vorbi cu femeia din curte. În mâna femeii, lăsați să cadă dintr-o batistă, sclipiră 3-4 galbeni mărunți. Câteva lacrimi înăbușite în basmaua neagră și un băiețel urcă alături de bărbat în căruță. Avea să fie un nou început, un destin alergat pe drumurile pribegiei, al bâlciurilor și târgurilor de duminică, al cărărilor înguste de munte, al nopților petrecute sub lumina lunii, al zilele bune în care vor avea de mâncare, al clipelor de trudă în deprinderea meșteșugurilor celor pribegi?

          Povestea lor nu ne este, însă, cunoscută, știm doar că la întrebarea băiețelului: „Cum te cheamă, nene?”, bărbatul i-a răspuns: „Ion…am fost și eu odată ca tine, ascultă-mi vorba și îți va fi bine, îmi poți spune stăpâne…”