GSF71 banner01-650

 

 

          — De ce-o faci? întrebă Brian Kerr.

          — Pentru că sunt un drogat, răspunse fiul său.

          — Da, știu asta. Dar de ce tocmai acum?

          Stăteau la o masă, într-o încăpere cu aspect sumbru, oficial. Strălucirea fixă a neonului îl orbea pe Brian, săgetându-i ochii cu înțepături dureroase. Pete întunecate de sudoare îi lipeau cămașa de piele. Un ceas mare de perete număra clipele cu smucituri scurte ale acului negru.

          — Am luat ceva care m-a speriat, zise David.

          — Dacă mă uit pe lista asta pe care tocmai am făcut-o împreună, tu ai luat cam orice căcat inventat vreodată de omenire.

          — Ăsta nu-i pe listă.

          — A, grozav. Atunci a fost ce, mai exact?

          — Nici măcar nu se vinde încă. Un tip l-a furat dintr-un laborator de la UW, sau cel puțin așa pretinde. Cică a fost voluntar pentru un experiment.

          — OK. Dar totuși despre ce vorbim?

          — Habar n-am.

          — La naiba!

          David se chirci și-și feri privirea. Tricoul prea mare atârna larg pe el, ca agățat pe-un umeraș. Alb, stropit cu verde. Picături de vopsea dintr-un spray. Graffitti.

          — L-ai luat așa, pur și simplu. Fără măcar să ai vreo idee despre ce e vorba?

          — Da, cam așa ceva.

          — Păi de ce?

          — L-am avut la îndemână, l-am halit, asta-i tot. Tu chiar nu înțelegi cum stă treaba, tati.

          — Nu, nu înțeleg. Și ce te-a speriat la el? E mai înspăimântător decât – ridică hârtia, lista incredibilă, îngrozitoare – heroina, de exemplu?

          — Mi-a întors mintea pe dos.

          — Cum adică ți-a întors…

          Ușa se deschise și intrară doi bărbați. Cel matur, Ray, era șeful; el se ocupa de înscrierile din timpul nopții. În jur de 40, zvelt și musculos, arăta exact ca un clișeu despre închisoare. Spini tatuați i se încolăceau peste brațele puternice, iar un pachet de țigări se zărea strecurat sub mâneca suflecată, precum o umflătură. Clinica de reabilitare nu era chiar pușcărie, dar deocamdată lăsa o impresie foarte asemănătoare. Cel puțin așa i se părea lui Brian. Bărbatul mai tânăr era de fapt un puștan de vârsta lui David, cam 18 ani, palid și năpădit de acnee.

          — Nick o să-ți verifice bagajele, spuse Ray.

          Nick, serios și profesionist, deschise geanta lui David și începu să cotrobăie printre lucrurile împachetate în grabă. Scoase și aruncă deoparte o carte. Brian o strecurase înăuntru, ca ajutor pentru luna grea ce urma.

          — Aia ce-are?

          Ray ridică romanul și i-l întinse lui Brian:

          — Singura carte acceptată aici e Marea Carte.

          — Vrei să spui…

          — Tati, nu-i bai. Chiar nu mă pasă.

          — Fiul dumneavoastră are nevoie să se concentreze doar pe vindecare.

          — Mda, am înțeles.

          Ray împinse documentele peste masă și-i întinse un pix. Brian oftă și se apucă de completat formulare. Până termină el și trebui să plece, David nu mai spusese nici măcar o vorbă.

          Ca de obicei.

          *

          Ultima săptămână David trăise într-o rablă de Honda Civic neagră din 1993, făcută praf. Rotirea cheii în contact nu mai provoca decât clinchete fără efect. Când Brian venise să-l ia, Honda o lăsaseră pe marginea drumului, într-un cartier muncitoresc din sudul orașului Seattle. Mai devreme sau mai târziu careva urma să sune la primărie și mașina să fie tractată. Înainte de asta, însă, Brian hotărâse să scoată din ea tot ce putea fi compromițător.

          Cu o lanternă în stânga, deschise compartimentul din bord. Talonul, amenzi, un celular mort, cinci-șase seringi de unică folosință și o pipă ce părea încropită artizanal din bucăți de țevi. Brian o mirosi și se strâmbă, izbit de putoarea de ars.

          Aruncă seringile și pipa într-o pungă, apoi trecu fascicolul lanternei peste pedale. Printre pachetele mototolite de țigări și ambalajele de taco, grămezi de punguțe sigilabile sclipiră sub raza de lumină. Unele erau goale, altele păstrau urme vagi de praf alb. Brian le adună pe toate și le înghesui în punga de Safeway.

          În suportul de pahar găsi un flacon micuț de aspirină. Îl scutură și împinse capacul cu degetul mare. Cinci pastile albastre ca din cretă, toate ștanțate cu același simbol, o literă grecească. Drogul misterios de care vorbea David? Un autoturism apăru de după colț din spatele Hondei și lumina farurilor lunecă peste parbrizul din spate. Brian încremeni, iar umbra i se scurse contorsionată peste bord, de parcă încerca să se ascundă. Vehiculul trecu mai departe fără să încetinească.

          Brian răsuflă ușurat. Strecură flaconul în buzunar, verifică și bancheta din spate și portbagajul, apoi se grăbi către mașina lui. Scăpă de pungă ascunzând-o într-o ghenă din spatele unui restaurant coreean.

          *

          La miezul nopții era deja mangă, înțepenit pe un scaun în penumbra din ”Sitting Room”, un bar liniștit aflat la doar două străzi de locuința sa. Chiar și în nopțile bune, garsoniera i se părea un cavou, bântuit de fantoma divorțului. Iar asta nu era o noapte bună. Whiskey-ul irlandez Murphy’s și halbele de Stella nu reușiseră să-i șteargă necazurile din suflet, dintre care locuința-cavou era doar unul.

          Își scoase cu greutate mobilul și butonă un mesaj plin de greșeli. Regretă de îndată ce-l trimise. După ce văzu că Trish nu-i răspunse, părerea de rău îl copleși de tot. Ceru încă un rând și trase de el până la ora închiderii.

          Pe la jumătatea drumului împleticit spre garsonieră, simți în buzunar vibrația telefonului. Își miji ochii, încercând să deslușească literele de pe ecran.

          Un singur cuvânt, de la Trish:”OK”.

          *

          — Ești varză, zise ea când îi deschise ușa apartamentului.

          Purta doar un jerseu imprimat cu ”Seahawks”, nimic altceva. Era ciufulită de parcă se trezise din somn.

          — O zi proastă, spuse el. N-ar fi trebuit să-ți dau SMS.

          — Așa-i.

          — Oh…

          — Și nici eu nu ar fi trebuit să te chem încoace. Deci amândoi suntem proști.

          În baie se descălță și-și goli buzunarele. Își clăti gura la chiuvetă cu apa rece, amară de la gustul de metal.

          Trish îl aștepta așezată pe pat.

          — Ți-aș oferi ceva de băut, însă asta-i ca și cum i-ai arunca niște benzină celui care încearcă să-și dea foc.

          — Mda, se trânti el lângă femeie.

          — Ce s-a întâmplat?

          — David m-a chemat să-l internez la clinica Lakeside.

          — Îmi pare așa de rău, Brian.

          Ea-l strânse de mână, de parcă ar fi continuat de unde se întrerupseseră. Mai exact, de unde întrerupsese Brian când plecase, Bărbatul Care Nu Poate Rămâne Locului.

          — Dar e și bine, poate de data asta se vindecă.

          — Există întotdeauna o șansă. Cel puțin următoarele șase săptămâni știu de unde să-l iau.

          Brian își acoperi ochii cu mâna liberă:

          — Chiar sunt un idiot. Mâine o să mă doară capul îngrozitor.

          — Stai așa.

          Femeia țâșni din pat și se întoarse cu un pahar mare plin cu apă.

          — Scoate limba.

          El se execută, iar femeia-i strecură în gură două pastile amare.

          — Aspirină. Înghite-le și bea toată apa. Și pe următorul pahar pe care ți-l aduc. O să mai taie din mahmureală.

          *

          La o oră mică a dimineții, Brian se trezi.

          Visase că se joacă împreună cu fiul său, cu o minge. În vis se aflau pe o pantă înierbată din parcul Steel Lake, de lângă vechiul lor cartier. Treceau mingea de baseball de la unul la altul cu mănușile, iar lumea aceea bună, pierdută de multă vreme, se întorsese. Apoi ceva-l trezise și gata, totul se terminase, iar fiul său dispăruse. De parcă David ar fi ieșit pur și simplu din vis și zgomotul pașilor săi l-ar fi deșteptat pe Brian, ca atunci când cineva pleacă din dormitor și trântește ușa.

          Da, vremurile bune. Nu mult după ce Brian își învățase fiul să prindă o minge de baseball, un bărbat fusese omorât chiar acolo în parc, înjunghiat de mai multe ori. Vreo gâlceavă de bande, începutul degradării lungi și adânci a zonei. Sângele mortului îi pătase lui Brian amintirile frumoase, precum o pată de vin aspru întins peste fața de masă bună, de sărbătoare.

          Ceasul de lângă pat arăta 4:17 AM. Brian era foarte, foarte treaz. Perfect lucid, aproape dureros de treaz. Nu se mai simțea nici beat, nici mahmur. Trish dormea alături de el, întoarsă cu spatele.

          În baie, din oglindă-l privi o față încercănată. Își frecă obrazul aspru. Avea gust de rugină în gură. Scoase limba, aproape așteptându-se să fie acoperită de-o peliculă de fier oxidat. Își găsi portofelul și cheile pe raft și le luă, înghesuindu-le în buzunare.

          Luă din sufragerie paharul din care băuse apă și-l duse la bucătărie. Pe blat, lângă cuptorul cu microunde, un flacon micuț de aspirină. Brian se holbă lung la el. Trânti paharul și-și șterse buzele cu dosul palmei. Scutură tubul, iar din el se auzi ceva zdrăngănind. Îl deschise: trei pastile albastre, cu litere grecești. Când îl luase din mașina lui David erau cinci.

          — Trish? o scutură el încetișor până o trezi.

          — Dumnezeule, de ce te-ai trezit, e ora…

          — Cinci. Lasă asta. Aseară mi-ai dat tablete de aspirină. De unde le-ai luat?

          Întinsă pe spate,  ea ridică ceasul și se uită la el cu ochii strânși:

          — Doamne, chiar e 5!

          — Trish, aspirina. E important.

          — Eu nu mai aveam, dar am găsit unele în baie, între portofelul și cheile tale. Ce te agiți atâta?

          — Căcat. Căăăcaaat!

          Ea se ridică.

          — Ce-ai, ce te-a apucat?

          — A, nimic. În afară că alea nu erau aspirină.

          — Doamne, Brian, dar ce erau? Ceva de la David?

          — Mda.

          Femeia îi luă flaconul din mână.

          — Păi și ce-s?

          — Habar n-am, răspunse el și se gândi ”Așa tată, așa fiu”.

          — Simbolul ce înseamnă? La naiba, chiar îmi pare rău, Brian. Ar fi trebuit să fiu mai atentă. Eram însă pe jumătate adormită și…

          — N-ai nicio vină.

          — Dă-mi una dintre ele. Cunosc un laborant de la spital. I-o arăt și poate-i dă de cap.

          — Nu e nevoie.

          — Iei vreun alt tratament? Poate reacționează, trecu ea direct în comportamentul de asistentă medicală.

          — Nu iau nimic. Nu te îngrijora, da?

          — Dar îmi cer scuze că încerc să te ajut.

          — Iartă-mă. Uite, spune-i că s-ar putea să fie un medicament experimental pe care-l cercetează cei de la UW. Așa zice David, că-s de acolo. Și să știi că-ți apreciez ajutorul, pe bune.

          — Fie.

          Se uită la el mai de-aproape.

          — Te simți cumva… ciudat?

          — Doar foarte, foarte treaz.

          — Poate-i vreun stimulant. Asta nu ar fi așa rău.

          — Nu, nu ar fi rău.

          *

          Era rău de tot.

          Trecuse o săptămână fără ca Brian să doarmă. Nu se mai simțea extrem de lucid, dar nici somnoros. Mai degrabă ca și cum dormea deja, umblând printr-un vis. Nu era adevărat însă, pentru că realitatea nu se schimba așa cum face în vise. Sau cel puțin nu o făcuse până acum.

          Trei benzi din autostrada 5 erau închise pentru asfaltare și chiar și traficul de la ora zece jumătate seara se scurgea cu greutate în Seattle, lent. Brian se pleoștise peste volanul Fordului său Focus, cu geamul deschis. Era încordat după 9 ore în tura de noapte petrecute trăgând de cabluri în fuselajul unui 737. Un ventilator industrial mare băga aer printr-un chepeng, dar nu ajuta prea mult din cauza putorii de sudoare și ulei de motor. Palete scârțâind în cușca de protecție, ca o lamă răzuindu-i lui Brian țeasta pe dinăuntru.

          Luminile străluceau orbitoare la stadionul Safeco, unde se jucau prelungirile la un meci nesfârșit dintre Mariners și Toronto. O transmisiune în direct a partidei se auzea din radio, ceea ce era un mare noroc, ținând cont că radioul nu mai funcționa de două săptămâni.

          Ultimul meci la care mersese cu David fusese în urmă cu patru ani. Stătuseră în soare, Brian cu o bere Budweiser de 7 dolari și David cu o Cola de 4 (doar asta-și putuse permite Brian după ce plătise biletele și parcarea). Cu paharele de plastic strânse în palmele transpirate, se uitaseră cum cei din Mariners și-o furau de la Oakland. Mariners mereu luau bătaie. David sorbise sucul și mestecase cuburile de gheață sfărâmându-le între dinți, scăpând câte o vorbă doar când trebuise să răspundă la vreo replică de-a lui Brian.

          Mașinile se târau greoi, iar Dave Niehouse, venerabilul comentator sportiv al celor de la Mariners, era în mijlocul descrierii unei faze de la mijlocul terenului, când recepția se pierdu într-un val de zgomot static. Brian se întinse către buton ca să-l dea mai încet, dar ezită atunci când o altă voce, joasă și intensă, începu să-i grăiască.

          — Te urăsc, nenorocitule. Credeai că o să scapi, dar n-ai scăpat.

          În ciuda zăpușelii, un fior rece îi ridică lui Brian părul pe ceafă. Vocea-i părea cunoscută, dar nu o putea identifica. Dădu radioul mai tare, dar nu se mai auziră cuvinte, doar fâșâitul care șuiera din boxe de săptămâni. După încă o clipă îl închise. Apoi își aminti ceva, și nu era deloc un lucru bun.

          Dave Niehouse era mort.

          Murise de infarct, cu peste un an în urmă. Și-atunci ce se întâmpla? Era Niehouse vreo halucinație auditivă? Începea chestia, indiferent ce era ea? Adică întoarcerea minții pe dos, despre care vorbea David?

          Un câine țâșni de nicăieri cu capul în jos, amușinând asfaltul încins. Părea să ignore total traficul intens. Brian strânse de volan și se aplecă în față. Un golden retriever, câinele șchiopăta cu piciorul stâng din spate, iar Brian îl recunoscu imediat. Era Gypsy, cățelușa familiei – pe vremea când Brian avea o familie.

          Numai că Gypsy era la fel de moartă ca și Dave Niehouse.

          Brian simți cum i se strânge pieptul. În spate cineva claxonă prelung și el sări pe jumătate din scaun. Două faruri de camion îi străluciră în oglinda retrovizoare înainte de a-l depăși pe dreapta. În traficul aglomerat manevra era imposibilă; totuși camioneta reuși s-o facă, de parcă nici nu exista vreun trafic. Sau poate că de fapt camionul și câinele erau imaginari. Părea mai probabil, din ce vedea Brian.

          Rugina rosese aripa roții din stânga față a Suburbanului ca un cancer, lăsând găuri. Mâna șoferului atârna din fereastra deschisă cu o țigară. SUV-ul mare și rablagit se înfipse înapoi pe bandă, aproape lovind bara Fordului. Brian călcă frâna. O plăcuță de înmatriculare de California, cu cifre portocalii pe fond negru, atârna strâmb de-un singur șurub.

          Era mașina care-o omorâse pe Gypsy acum șapte ani.

          Încă înainte ca Brian să poată trece ideea prin minte, Suburbanul lovi câinele. Brian aproape că simți în oase izbitura surdă a impactului. Animalul urlă îndurerat.

          — Morții mă-tii!

          SUV-ul își continuă drumul, din când în când ocupând același spațiu cu alte vehicule, suprapunându-se ca o iluzie optică.

          Brian trase pe banda îngustă de urgență, opri și porni avariile. Gypsy zăcea strivită de glisieră, unde-o aruncase lovitura. Nimeni nu părea s-o observe, în afară de Brian. Schelălăiturile chinuite de suferință îi săpară prin minte, la fel cum făcuseră și cu șapte ani mai devreme. Atunci tocmai se afla în mijlocul unei cerți rare, dar gălăgioase, cu Sheila. Ea-i descoperise prima infidelitate. David nu se întorsese încă de la școală – de fapt venise, doar că nici unul dintre ei doi nu știa.

          Băiatul rămăsese în ușa de la intrare, ascultându-i. Gypsy, cu mintea ei de cățel etern jucăuș, țâșnise afară. David strigase după ea. Brian și Sheila se opriseră din zbierat unul la celălalt. O clipă mai târziu se auzise scrâșnetul de anvelope, iar Brian fugise după fiul său. Văzuse Suburbanul foarte bine.

          Acum Brian își înfipse degetele în urechi, dar urletul nu scăzu deloc. Ca și cum scâncetele insuportabile ale cățelei erau de fapt înăuntru, în capul său. Brian strânse din dinți. Treptat, scâncetele și schelălăiturile se stinseră. În gând, văzu de aproape trupușorul sfâșiat pe-o parte și sângele țâșnind din bot – o amintire la fel de palpabilă ca un vis trezit la viață. Clipi, copleșit de lacrimi. Când se uită înapoi, câinele dispăruse. Slavă Domnului.

          ”Ce-a fost așa rău? Mi-a întors mintea pe dos.

          Brian opri avariile și reveni în trafic. Îi tremurau mâinile. După Convention Centre părăsi autostrada pe banda de ieșire și se trezi în spatele Suburbanului cu plăcuța veche, portocaliu pe negru, atârnând de-un șurub.

          Un băiețel de cam șase ani se uită la el dinăuntru, cu ochii mari și cu fața luminată de farurile lui Brian. Avea fața lui David. Inima lui Brian zvâcni. Geamul era murdar, ca și cum s-ar fi uitat la copil printr-o crustă de gheață cafenie.

          David la șase ani – vremurile bune.

          Brian își bătuse joc de acele vremuri. A, da, avusese pretextele pregătite, dar până la urmă totul se redusese la propria sa slăbiciune. Prima înșelare îi oferise o scăpare temporară și egoistă dintr-o căsătorie în destrămare. Cel puțin la cea dintâi se amăgise că-i dragoste. Următoarele fuseseră doar obișnuință.

          ”Credeai c-o să scapi, nenorocitule…”

          Glasul din radio, cel atât de cunoscut. Era al lui însuși. Acuzatorul fără milă.

          Șirul de mașini se puse în mișcare. Suburbanul se îndepărtă, depășind magic autoturismele lente, cu fum albăstrui scurgându-se din țeava de eșapament tremurătoare. Iluzia de David, sau ce naiba era, ridică mâna la geam. O umbră se coborî asupra lui și-l trase înapoi, smucit. Brian scăpă din gât un zgomot scurt, reținut. Călcă accelerația, dar nu reuși să scape din aglomerație. SUV-ul se îndepărtă, precum o șansă ratată.

          *

          — Cum îți mai e? îl întrebă Trish la telefon.

          — Tot n-am dormit.

          — Dumnezeule. Ești treaz de nouă zile. OK, am un număr de mobil pentru tine. Un anume doctor Weinstein. Litera grecească de pe tablete? Cică le identifică drept lot de încercare pentru un experiment. Am dat câteva telefoane.

          — Mulțumesc. Zi-mi numărul lui.

          Femeia i-l spuse și el și-l notă.

          — Brian? Poate ar trebui să vii pe la mine, ca să nu fii singur.

          — Totul e-n regulă.

          — Atunci poate ar trebui să dai pe aici ca să nu fiu eu singură. Zic și eu.

          — O să sun.

          — Nu prea cred.

          Știa că ar fi bine să nu mai spună nimic, dar nu se putu abține:

          — Care-i problema?

          — Multe.

          — Trish, știi prea bine că eu niciodată nu am zis…

          — Uite cum stă treaba. Nu dai niciun semn de viață câte o lună, uneori mai mult. Apoi dai de necaz și vrei una din două: mai întâi o mamă. Care să te asculte cu răbdare, să te încurajeze, să insiste că totul va fi mai bine, să te și învelească la culcare, dracului.

          — Da, bine.

          — Cealaltă e un copil. Când e vorba de asta, vrei să ai grijă de mine, să repari chestii. Să-ți împărtășești înțelepciunea despre lucruri la care tu te pricepi și eu nu, în fine. Să consolezi. Să faci pe bărbatul. Știi care-i partea tristă? Că eu le-am înțeles greșit pe amândouă. Drept iubire.

          — Păi te iubesc, mormăi el, ezitant ca un șofer care intră într-o mare intersecție fără prea mult chef, sperând să-l lovească un autobuz. Și ciocnirea chiar veni.

          — Ai învățat să zici cuvintele, dar cred că nu prea înțelegi conceptul.

          — Hai, nu-i chiar așa de…

          — Să nu fim melodramatici. Ce vreau să zic, ce încerc să-ți spun e că… eu nu mai pot. Să tot alternez între mamă și copil. Și știi ce? Nu-s nici una, nici alta. Dacă vreodată crezi că ai trecut de faza asta, atunci să mă cauți.

          — Trish, trebuie să plec.

          — Ce surpriză.

          *

          — Câte ați luat? întrebă doctorul Weinstein.

          — Două.

          — Din moment ce refuzați să veniți la cabinetul meu, insist foarte tare să vă duceți la doctorul dumneavoastră de familie. Urgent.

          — Nu o să le treacă efectul de la sine?

          — Ba da, desigur. La un moment dat. Dar până atunci există un pericol. Viziunile pe care le descrieți nu sunt tocmai halucinații.

          — Atunci ce-s?

          — Vise. Niște vise foarte speciale. Medicamentul acela înlătură nevoia corpului de a dormi, dar nu și pe a minții de a visa. Din păcate nu înțeleg mare lucru despre ce se întâmplă exact, domnule Kerr. Dar s-a descoperit că o minte lipsită de somn REM va începe să-și manifeste subconștientul drept vise lucide.

          — Păi și care-i baiul?

          — Ați auzit probabil de zicala: ”Nu poți muri într-un vis”?

          — Bineînțeles. Cazi sau te îneci, d-astea. Dar totdeauna te trezești înainte de a muri. Pentru că dacă te stingi în vis, pieri și în lumea reală. Mintea ți-ar opri inima, pur și simplu. Nu am crezut niciodată așa ceva.

          — Dacă îmi permiteți, domnule Kerr, aș spune că în cazul dumneavoastră putem găsi dovezi care susțin foarte ferm tocmai această poveste băbească. Viziunile pe care le aveți sunt vise, dar dumneavoastră sunteți deja perfect treaz. Pricepeți ce încerc să vă zic?

          *

          În tub mai erau trei pastile. În bucătărioara sa, la 3 noaptea, Brian le lăsă să-i alunece în palma stângă, în dreapta cu un pahar de apă. Clipele se scurseră. O șansă pe care nu o va mai prinde vreodată – posibilitatea să viseze treaz. Să viseze vremurile bune și să le retrăiască de parcă ar fi adevărate. Își duse mâna la gură și împinse tabletele pe gât cu apă.

          Să-și vadă copilul din nou. Băiețelul lui drag.

          *

          Treisprezece zile.

          David era major la 18 ani și deci putea să-și facă propriile alegeri. Dar fiindcă reabilitarea era plătită din asigurarea lui Brian, l-au sunat pe el atunci când fiul său a dispărut.

          — Cum se poate așa ceva?

          — Fiul dumneavoastră nu ne-a fost trimis prin ordin judecătoresc, domnule Kerr. Nu putem face nimic dacă un pacient vrea să plece. Firește, îl sfătuim să nu o facă. În acest caz, David ne-a părăsit în miez de noapte. Nu l-a văzut nimeni când a plecat.

          *

          Brian își sună fosta soție ca s-o anunțe. Vorbitul cu Sheila era ca și cum ar fi discutat cu o reflexie nervoasă a lui însuși, cea care îl învinovățea mereu pentru toate necazurile. Ce-i drept, avea dreptatea ei.

          — Știam, zise ea când Brian îi spuse despre plecarea lui David de la clinică.

          — De la cine?

          — De la nimeni. E clar că voi m-ați lăsat pe dinafară. Dar la farmacie am dat nas în nas cu Kevin și el mi-a zis că David doarme pe strada Steel Lake. Vorbiseră. Deci am pus lucrurile cap la cap și mi-am dat seama că David nu mai e la clinică.

          — Nu te-am lăsat pe dinafară. Tocmai te-am sunat, nu? Și cine-i Kevin?

          — Bineînțeles că nu ai habar. Kevin era cel mai bun prieten al lui David. Haide măi, cum e posibil să nu știi nici măcar atâta lucru? Chiar nu ai fost aici deloc, pe vremea când cică aici trăiai?

          *

          După miezul nopții, Brian își lăsă mașina în parcarea unei biserici și merse pe jos spre parcul Steel Lake, iar acolo se cățără pe gardul de plasă metalică și sări înăuntru. Sub razele lunii, iarba părea albastră. Era cald precum într-o saună. Se opri pe o costișă înierbată și privi în jur, încercând să zărească vreo mișcare. Poate că David dormea pe sub vreun pom chiar acum, dar ca să-l găsească ar fi trebuit efectiv să calce pe el.

          O minge de baseball se lovi de-o mănușă de piele.

          Brian se întoarse. Silueta unui băiat se profila peste umbre. Nimic mai mult decât o formă, cu brațele atârnându-i pe lângă corp și o mănușă de baseball în stânga. Brian își ținu răsuflarea. Aici era acel loc bun, din acele vremuri frumoase. Care ar fi continuat dacă Brian le-ar fi lăsat s-o facă. Dar în viață nu există o a doua încercare.

          Cu excepția viselor.

          Porni către David, călcând iarba azurie.

          Ușa unei mașini, trântită.

          Brian se opri. Apăruse un vehicul, amestecând vis și coșmar. Un Suburban mare de California, paradit. Un bărbat, fără trăsături în beznă, trecu peste iarbă, înhăță băiețelul și începu să-l târască spre camionetă.

          — Davy!

          Brian alergă spre ei. În ultima clipă, bărbatul dădu drumul copilului și-și ridică brațul, cu un cuțit strâns în pumnul încleștat. Brian se aruncă spre el și-l răsturnă. Se rostogoliră în jos de-a lungul pantei.

          — Fugi, Davy, fugi de aici!

          Se gândi: ”Nu-i real”. Dar era pe spate, încercând să oprească mâna cu pumnalul, luptând pentru viața sa. Și visele întotdeauna se simt complet reale când ești fix în mijlocul lor.

          Ca și coșmarurile.

          Brațul lui Brian începu să-și piardă vlaga. Vârful armei coborî, inexorabil.

          Era doar vina lui, totul, moartea căsniciei, pierderea fiului în capcana drogurilor.

          Brian nu se mai opuse.

          Cuțitul izbi. Își arcui spatele, ridicându-se înspre lovitură. O durere sfredelitoare uriașă îi străpunse pieptul.

          Ucigașul se aplecă și fața-i fu în sfârșit dezvăluită de razele lunii.

          Era Brian.

          Brian-cel-de-coșmar se ridică în picioare, îl înhăță de cot pe Davy, doar un băiețel firav, și-l smuci spre Suburban. Brian se rostogoli pe-o parte și întinse mâna, de parcă ar fi putut să-și prindă-n palmă toate greșelile. Motorul mârâi și farurile se aprinseră precum doi ochi răutăcioși de ambră.

          Inima lui Brian zvâcni și se strânse.

          — Tati?

          Mașina începu să se îndepărteze peste câmp, luându-l cu ea.

          — Taaatii?

          Suburbanul se topi și Brian își ridică ochii.

          — David.

          Băiatul stătea în picioare lângă el, cu un rucsac atârnat pe-un umăr.

          — Ce faci aici?

          — Am venit să te caut. Dar prea târziu. Cu cinșpe’ ani de întârziere.

          Vorbea cu greutate. Parcă nu reușea să tragă destul aer în plămâni.

          David râse nesigur.

          — Păi uite-mă, sunt chiar aici.

          — Văd.

          Cumva, puștiul acesta costeliv și ciufulit părea mai puțin adevărat decât băiatul-vis. Poate aceasta era problema. Brian se ridic în șezut, strâmbându-se, și-și duse mâna la piept. Cămașa era năclăită cu sânge pe care-l vedea doar el. Scurs din rana amărăciunii.

          — Ce-ai, te doare inima?

          David aruncă rucsacul și îngenunche lângă el.

          — Nu. Uite, am găsit la tine-n mașină pastilele alea. Cele de la UW. Le-am înghițit.

          — Câte?

          — Toate.

          — Tati, asta a fost o idee proastă.

          — Da, așa aș zice și eu.

          — Vezi… chestii?

          Brian dădu din cap.

          — Ai dat bir cu fugiții de la reabilitare. Te droghezi din nou?

          — Nu, răspunse David. Doar am simțit nevoia să plec de acolo. Adică era de parcă simțeam că nu e locul meu la ei. S-ar putea totuși să mă duc înapoi. Să știi că arăți chiar rău, ai pățit ceva?

          — Văd lucruri.

          — Destul de rău, nu?

          — Mda.

          Respiră cu dificultate. ”Dacă mori în vis…

          — Îți amintești că aveam obiceiul să venim aici? Te-am învățat să prinzi mingea.

          — Da, îmi aduc aminte.

          Vorbele următoare se blocară de câteva ori în gâtul lui Brian înainte de-a reuși să le scoată, dar până la urmă le spuse.

          — Chiar îmi pare rău că am stricat totul. Știu că e aproape numai vina mea.

          — Despre ce naiba vorbești?

          — Cum au ajuns lucrurile. Dacă aș fi fost un tată mai bun, cine știe, poate…

          — Tati, nu e vorba de tine. Sunt dependent. Eram încă dinainte de-a mă apuca de droguri. Eram deja dependent și voi fi pentru totdeauna. Aș vrea să nu te mai învinovățești tu pentru tot, că asta-i viața mea, nu a ta. De când ești treaz?

          — De două săptămâni.

          — Aoleu.

          — Când erai mic, era așa bine împreună…

          — Nu mai sunt un băiețel.

          — Mda, îmi dau seama.

          — Să știi că tu chiar arăți foarte nasol.

          Brian se lăsă pe spate peste iarba albastră și închise ochii.

          — Îmi trece în câteva minute.

          — Dă-mi telefonul.

          — David…

          — Dă-l încoa’, nu-l am pe al meu.

          Brian scoase încet mobilul din buzunar. David i-l smulse și-l aprinse.

          — Hei, ia-o încetișor. Nu am nevoie de…

          David nu-l băgă în seamă. Formă trei cifre și în câteva clipe zise:

          — Da, cred că tatăl meu a făcut infarct sau ceva.

          *

          În ambulanță asistentul îi înfipse imediat o perfuzie, încercând să-i ridice tensiunea extrem de scăzută în mod inexplicabil. Firește, el nu vedea ce putea întrezări doar Brian: cămașa era plină de sânge.

          Brian își întoarse obrazul spre perna plată, mirosind a dezinfectant. David stătea pe banchetă, cu mâinile în buzunare, nepăsător. Dar era acolo. Brian îi privi fața. Numai ochii mai rămăseseră din băiețelul de șase ani.

          După o vreme, David întrebă:

          — Ce-i?

          — Mă uit și eu.

          — Bine.

          La spital îl puseră pe targă și se grăbiră cu el la Urgențe. Brian privi în jur. David, cu rucsacul atârnat pe umăr, vorbea cu asistenta. Femeia scria ceva.

          După un panou, într-o cameră puternic luminată, un doctor tânăr îi puse întrebări.

          — O să fiu bine dacă reușesc să mă adun, zise Brian.

          — Încercați, vă rog, să vă concentrați la ce vă întreb, domnule Kerr.

          — Fie.

          Cu ochii fixați pe plăcuțele albe antifonice ale tavanului, Brian simți cum începe să se ducă. Nu mai fi așa melodramatic, îi zisese Trish. Poate că de fapt Brian era cel cu mintea de șase ani. Dacă mori în vis, mori de-adevăratelea. Însă Brian nu voia să moară.

          Îl întrerupse pe medic.

          — Vreau să-mi văd băiatul.

          — Unde-i?

          — Vorbea cu asistenta. Cred. Trebuie neapărat să-l văd, asta dacă nu a plecat deja.

          — De ce crezi tu că aș fi plecat? se auzi David, cu tonul lui obișnuit, pe jumătate certăreț, ieșind de după panou.

          — Fără niciun motiv, fiule.

          Brian întinse mâna spre David. După un moment de ezitare, David o apucă, iar visul se topi.

          Mâna, însă, mai rămase.

          ***

          - Traducere de Miloș Dumbraci -

          Nota traducătorului:

          Îi mulțumesc autorului pentru generozitatea de a ne dărui această povestire emoționantă, apărută în antologia americană „The New Solaris Book of Science Fiction”. Mie mi-a plăcut foarte mult, așa că după ce am citit-o l-am rugat pe Jack să îmi permită să o traduc în limba română pentru GSF. Sperăm să vă placă și vouă!

Jack Skillingstead

Jack Skillingstead

În 2001, Jack Skillingstead i-a trimis lui Stephen King o povestire pentru concursul “On Writing”. L-a câștigat, iar apoi a publicat peste 30 de povestiri în diverse reviste profesioniste ca ”Asimov’s” și ”Clarkesworld”, antologiile Dozois Year’s Best și alte colecții. Jack a publicat în SUA și 2 romane, ”Harbinger” și ”Life in the Preservation”. Proza sa scurtă a fost tradusă în numeroase limbi și este folosită în cursuri la universități precum San Diego. A fost nominalizat la premiile Locus (romanul ”Harbinger”) Theodore Sturgeon Award (cu “Dead Worlds”) și Philip K. Dick Award (romanul ”Life on The Preservation”). Trăiește în Seattle, Washington, cu soția sa, scriitoarea Nancy Kress.

More Posts - Website