— Sunt urmărit. De-aia te-am chemat tocmai aici și așa de dimineață, spuse Radu foindu-se pe scaun și uitându-se în stânga și-n dreapta ca un câine hăituit.

— Urmărit? Glumești. Adică, vreau să spun… Are legatură cu…? întrebă Dinu așezându-se stânjenit în fața lui. Radu nu mai dăduse niciun semn de viață de câteva săptămâni, dar apoi, din senin, îl chemase de urgență într-o bodegă, la periferia Bucureștiului. Dinu găsise cu greu locul întâlnirii, fiind nevoit să colinde minute în șir pe tot felul de străzi întortocheate. Se enervase când intrase și nu-și văzuse prietenul niciunde. Până la urmă îl zărise. Se așezase la cea mai retrasă masă, cu spatele la perete, ca să poată ține sub observație toată încăperea. Se îndesase într-un hanorac negru și își trăsese gluga până spre vârful nasului arătând caraghios.

— Am închiriat casa de pe Franceză, continuă Radu după ce Dinu se așeză. Știi, aia cu fațada din sticlă.

— Aaaa… daaaa… aia vis-a-vis de Clubul Lost, din centrul istoric, răspunse Dinu, aducându-și aminte că vorbise cu Radu despre asta, cu ceva timp în urmă.

— Am transformat-o în post de observație. I-am lipit folie pe geamuri și am început să urmăresc oamenii de pe stradă. Știu. O să zici că sunt nebun, dar să nu ne pripim. Știam că o să găsesc ceva care să mă ajute să-i recunosc, spuse Radu, afișând un aer de superioritate. Crede-mă că nu a durat mai mult de o lună și, deși folia era oglindă pe exterior, am avut o mare surpriză. De fapt, sincer să fiu, a fost o altă senzație, am înghețat când mi-am dat seama că…

Radu își întrerupse povestea exact în punctul culminat și începu să fixeze cu o privire speriată pe cineva din spatele lui Dinu.

— Ai o față cu gluga asta, parcă ești Skywalker! spuse Dinu, crezând că face o gluma bună.

— Gata! M-au găsit și aici! șopti Radu lăsându-se să alunece pe scaun, încercând să se facă nevăzut. E o femeie, de data asta.

— Ce? Cine te-a găsit? Unde?

— Acolo! Chiar în spatele tău, spuse Radu și se lăsă și mai în jos pe scaun.

— Pot să mă întorc? întrebă Dinu în timp ce zâmbetul i se transformase într-o grimasă.

— Dacă o vezi, nu o să ți se pară nimic ciudat. E o femeie absolut normală. Ceea ce este spectaculos, spuse Radu pendulând între spaimă și admirație, este că, dacă-i urmărești gândindu-te că nu sunt oameni, o să începi să observi chestii care-i fac deosebiți. Deocamdată nu știu ce vor de la mine și de ce mă urmăresc, dar…

Dinu nu mai rezistă și se întoarse ușor, făcându-se că se uită după ospătar. Într-adevăr, văzu o fată de vreo douăzeci și cinci de ani, cu o figură drăguță, dar comună. Se așezase destul de departe de cei doi, cu fața spre ei. Mâzgălea ceva pe o bucată de hârtie în același timp fiind atentă la tot ce se întâmpla în jur.

— Ce facem acum? întrebă Dinu întorcându-se din nou către Radu.

— Stăm! Vreau să văd ce face, zise el încercând să ascundă frica pe care o simțea.

Dinu nu mai întrebă nimic. Îl cunoștea pe prietenul lui de ceva ani și acum, pentru prima oară, păru dispus să-l ia în serios. Convins fiind că descoperise adevărul despre felul în care oamenii sunt manipulați de către extratereștri, Radu nu ratase ocazia ivită de Conferința Anuală OZN, desfășurată în acel an chiar la București, să își expună teoria, detaliind fiecare aspect al acesteia. Deși fusese tratat cu suspiciune, primise premiu pentru cea mai documentată prezentare. Era unul din ufologii recunoscuți ai României, iar prezentarea făcută avea consistență. Totuși, simțind că nu fusese suficient de convingător, Radu își făcuse acum un plan pentru a demonstra că are dreptate.

Între timp, femeia își sorbise tacticos cafeaua. Când o termină, lăsă banii pe masă fără să ceară nota, se ridică, se uită insistent către cei doi și ieși pe ușă trezind clopoțelul atârnat deasupra.

Radu se uită atent după ea ridicându-se în picioare și doar după ce aceasta se făcu nevăzută, se așeză la loc răsuflând ușurat.

— Nu știu ce să fac.

— Eu nu am înțeles nimic, omul lui Dumnezeu, spuse Dinu încurcat și el.

— Nu m-am gândit că or să mă vadă. Sigur am dreptate, pentru că altfel de ce ar fi pe urmele mele? Poate mă urmăresc și ei așa cum o fac și eu. Dar eu vreau să… să…

Încercând să spună de ce este așa interesat de ei, se gândi că nicio civilizație evoluată nu ar lăsa pe cineva să le strice planul, să-i descopere și să-i deconspire.

— Dinule, ăștia vor să mă radă pe mine și tot ce-am scris despre ei, teoria mea. Sper că nu te pun în pericol!

Dinu stătea tăcut încercând să înțeleagă dar, părându-i-se că Radu bate câmpii, începu aproape fără să-și dea seama să se gândească la ale lui. Îi veni iar să râdă uitându-se la prietenul lui care îi adusese aminte de filmele copilăriei și, în timp ce și-l imagina pe Jabba făcându-și de cap cu Prințesa Leia, fu zgâlțâit strașnic.

— La ce dracu’ te gândești, mă? întrebă iritat Radu.

— Nu vrei să știi, spuse Dinu încercând să fie serios.

— Pfiuuu! Cu tine m-am găsit să vorbesc?!

Femeia de serviciu se apropie de ei, cu un mers legănat, trăgând mopul după ea ca pe un melc uriaș. Îi întinse lui Radu o hârtie șifonată, întrerupând conversația celor doi și rânjind cu înțeles:

— Domnule, cred că aveți o admiratoare. A stat la masa aia, îi spuse și întinse degetul arătător cu o unghie lată și murdară către masa unde stătuse fata.

Radu luă hârtia, se uită la ea și i-o întinse lui Dinu, spunându-i.

— Ei, ce mai zici acum?

Dinu se uită la hârtie fără să o atingă și sări în picioare:

— Radule, am încurcat-o!

Hârtia căzu pe jos și cei doi plecară în grabă. Femeia ridică desenul să-l pună la gunoi, dar nu înainte de a-l mai admira o dată. Pe foaie era făcut portretul fidel al lui Radu, doar că jumătate de față era ca o radiografie desenată în amănunt, văzându-se foarte clar fiecare detaliu, inclusiv filetul de la implantul pe care Radu și-l făcuse acum câțiva ani.

 

*

 

— Dinule, ai văzut implantul? Exact acolo unde este… filetul. Dinule, filetul, tu-nțelegi?! Ți-am spus că sunt aici deja! gâfâia Radu în timp ce mergea din ce în ce mai repede.

— Mă, ai încercat să comunici cu ei? Poate… poate vor doar să-i lași în pace, spuse Dinu încercând să se țină după prietenul său.

— Nu. Nu am avut curaj, dar trebuie să fac asta. E clar că dacă ar fi vrut să îmi facă rău, o făceau deja, nu? zise Radu cu vocea sugrumată.

Cei doi își continuară drumul mergând alert printre trecători.

— Îți povesteam de casa din Franceză, spuse Radu abia respirând. Am închiriat casa, am lipit folia pe geam astfel încât să nu mă vadă nimeni de afară iar eu să-i văd pe toți. Primele zile a fost foarte distractiv. Umblam dezbrăcat prin casă, mă scălâmbăiam la oameni în timp ce ei treceau nepăsători, fără să mă vadă. Am început să lucrez, mi-am adus un birou, canapea, calculator și am început să analizez comportamentul trecătorilor.  Am observat că unii sunt atenți la ce se petrece în jurul lor, iar alții — majoritatea de fapt — sunt complet absenți. Merg vorbind la telefon sau gândindu-se în altă parte, privind în jos. Aceștia suntem noi, oamenii. Ceilalți, atenți la tot ce se întâmplă, sunt ei. Normal, nu? Doar sunt niște mașini. Am început să-i analizez și pe unii și pe alții și am observat imediat un model care se repetă. Lucrurile au început să se lege foarte ușor. Odată ce devii conștient de existența lor, îi vezi, îi deosebești, pentru că nu pot să ne imite întocmai.

— Mi se pare foarte tare! spuse Dinu entuziasmat.

— Țin legătura cu colegii mei de la ziar, cu cei interesați de teoria mea. Am atâtea informații că nici nu mai apuc să le scriu. În fiecare zi mai găsesc un model comportamental. Într-o seară, stăteam lat pe canapea și mă uitam la un grup de tineri care tocmai ce ieșiseră din Lost. Erau mangă și mă distram copios privindu-i. Chiar mi-aduceam aminte de alte vremuri. Știi că sunt scaunele alea în fața clubului, acolo unde stăteam la țigară. Și, la un moment dat, văd un tip care stătea acolo și se uita fix la mine. Înțelegi? Fix! El nu avea cum să mă vadă datorită foliei. Dar el ma privea. Prima dată am crezut că doar se uită așa, în direcția mea, gândindu-se la ceva. M-am ridicat și mi-am schimbat locul. Ce crezi că s-a întâmplat? M-a urmărit cu privirea, fixându-mă din nou. Zic, măi să fie, s-a dezlipit folia, să o repar mâine!

Radu tăcu, înecat de emoție.

— Așa, și? întrebă Dinu.

— Dinule, folia era per-fec-tă. Perfectă! Din acel moment, au început să mă urmărească. Fie mă fixau cu privirea când eram în casă, fie când eram pe stradă. Sunt un caz pentru ei. Clar! Hai, salut! Eu o iau pe aici.

Cei doi se despărțiră, plecând în direcții diferite.

 

*

 

Dinu ajunse acasă și, marcat de cele întâmplate, începu să caute pe internet discursul lui Radu de la Conferința Anuală OZN.

“Trebuie să ne schimbăm percepția despre roboți. Când spunem ‘ROBOT’ ne gândim la o mașină din fier și cabluri, cu cip și baterii. De ce nu ne-am gândi la oase, mușchi, creier, grăsime, unghii, păr? Pare imposibil ca organele noastre să fie recreate într-un laborator? Să fie înlocuite ca piesele de schimb de la mașini? E imposibil ca un creier cu aceeași structură organică ca a noastră să poată fi programat? Dacă roboții sunt identici cu noi? Nu e așa cel mai ușor să se piardă printre noi? Dacă aș face parte dintr-o civilizație extraterestră evoluată și aș vrea să îmi infiltrez roboții pe o altă planetă, exact așa i-aș construi.”

Dinu citi cu orele tot ce găsi scris de Radu, care umpluse internetul cu date exacte despre acești roboți. Vorbea singur, admirativ la adresa prietenului său, dar, în același timp, se îngrozea la gândul ca el nu observase nimic. Măcinându-l curiozitatea, își propuse să meargă în parc și să fie și el atent la cei care treceau pe lângă el. Își luă provizii de ronțăit și plecă. Ofta și vorbea în timp ce încuia ușa și chema liftul “Radu ăsta e dat în mă-sa! Jabba, Jabba, Jabba…”

 

*

 

Radu se plimba fără direcție, gândindu-se la ce va urma. Trecuseră ceva ore de când făcea asta și încă nu-i venea să se ducă acasă, pe Strada Franceză. Statea la semafor nemișcat, uitând să traverseze la culoarea verde. Tresări când îi sună telefonul. Era Dinu.

— Da, mă! îi răspunse Radu în doi peri.

— Radule, n-o să-ți vină să crezi ce am observat! spuse Dinu țipând entuziasmat în telefon.

— Hai, uimește-mă! spuse Radu mai vesel.

— Azi, după ce ne-am văzut, m-am gândit să mă duc în parc, să vad și eu dacă… Să-i văd și eu. Mă-nțelegi? Și am observat ceva foarte clar.

— Hai, că mor de curiozitate, spuse Radu uitând că era pe trecere și că se făcuse roșu.

În acel moment, Dinu auzi o bufnitură, sunetul strident al unui claxon și multă lume țipând.

— Alo! Alo! Radule… Alo…

Radu nu mai răspunse și Dinu rămase cu telefonul în mână, înțepenit de frică, neștiind încotro să o ia.

 

*

 

Dinu încercă timp de două ore să îl găsească. Sunase de nenumărate ori la salvare, la poliție, la părinții lui Radu, la prietenii lui, la Radu acasă, pe Franceză. Nimeni nu știa nimic. Stătea pe scaun cu telefonul în mână și se gândea că trebuie să încerce altceva. În acel moment, telefonul sună.

— Da! răspunse imediat Dinu, sperând că va afla ceva despre prietenul său.

— Eu sunt! Radu.

— Radu?? Ce faci, mă? Ești… Unde ești? La spital? Vin acum!

— Sunt pe Franceză! Hai! Te aștept, spuse Radu ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Până ajunse Dinu se întunecase. Bătu timid la ușă. Radu se ridică încet, sprijinindu-se de canapea. Mergea puțin crăcănat, legănându-se la fiecare pas în stânga și în dreapta, ca un om în convalescență. Ajunse la ușă, se aplecă în față turtindu-și nasul de ea, încercând să vadă ceva pe vizor. Nu văzu nimic. Deschise.

— Hei! Ma bucur să te văd! Am avut o zi plină, spuse Dinu cu o bucurie mare și sinceră care i se citea pe față.

— Intră, man! spuse Radu și închise ușa cu cheia de trei ori.

— A dat mașina peste tine? Ce dracu’ ai făcut? Am sunat înnebunit pe toată lumea. Nu pari rănit.

— Nooo, niște vânătăi superficiale, spuse Radu așezându-se exact în locul din care se ridicase. Am trecut pe roșu, ca un idiot! Telefonul mi-a zburat cât colo. Nu l-am mai găsit. Te-am sunat de pe fix.

— Păi și ce dracu’ ai făcut două ore? întrebă contrariat Dinu.

— Am fost puțin ocupat, și nu mi-a trecut prin cap să te sun. Până am ajuns acasă, a trecut timpul, îi răspunse Radu cu nonșalanță. Stai jos, continuă el.

Dinu se așeză și începu să studieze încăperea.

Casa era perfectă pentru un celibatar. La parter era un living suficient de mare cât să încapă o canapea comodă, un fotoliu în dreapta ei și o măsuță joasă de cafea așezată în mijlocul unui covor alb. În spatele canapelei erau o bucătărie deschisă și o scară înghesuită, în spirală, care ducea la dormitorul de la etaj. Pe peretele din spatele fotoliului, sclipind la loc de cinste, pe o poliță, trofeul primit la Conferința OZN, pentru cea mai nouă teorie a lui. Încăperea avea fațada din sticlă iar, de pe canapea, se vedea perfect Strada Franceză.

— Și? Ce ziceai că ai facut? întrebă Radu.

— Am câteva chestii tari, Radule! Stai să-ți arăt, adăugă fluturând un teanc de fotografii. Acum chiar că putem demonstra prezența LOR.

Radu îl privea gânditor.

— Nu ți-ai revenit complet? întrebă Dinu surprins de lipsa de interes a lui Radu.

— Păi, nu prea am din ce să îmi revin. Doar am fost puțin zgâlțâit.

— Frate! Ce noroc pe tine! Să dea mașina peste tine și să nu pățești nimic! Sper că nu te-ai lovit la cap, adaugă în glumă, răzând singur, cu poftă.

— Nu cred că m-am lovit la cap, răspunse Radu zâmbind de complezență în colțul gurii. Dinule, eu am făcut ceva de care îmi este rușine, continuă Radu cu o voce tristă.

Se lăsă tăcerea pentru câteva clipe. Dinu aștepta cu fotografiile în mână.

— Spune odată, că abia aștept să revenim la subiect, spuse Dinu fluturând teancul din mână.

— Păi, tocmai ăsta e subiectul, răspunse Radu frământându-și mâinile. Am vrut să atrag atenția asupra mea, asupra articolelor mele de la ziar și am născocit povestea asta cu roboții. După întâmplarea asta, în care am văzut moartea cu ochii, am stat și m-am gândit. Mi-am dat seama că sunt demn de milă. Nu sunt decât un ziarist ratat care își dorește faima cu orice preț. Mi-am zis că sunt așa de deștept, încât voi inventa o poveste greu de probat.

Dinu rămăsese cu gura căscată.

— Sigur te-ai lovit la cap! adăugă ridicându-se în picioare. Bă, până și eu am acum dovezi că ăștia se mișcă printre noi. Nu, nu, trebuie să te odihnești, ai avut o zi prea încărcată. Așa ceva, Radule… Hai că vin mâine. Te rog să te odihnești, repetă el trântind ușa în urma lui.

Plecă, lăsând intenționat fotografiile pe masă, gândindu-se că, dacă o să le vadă Radu, o să-i vină mintea la cap.

Radu rămase privind trofeul sclipicios. Avea cam 30 de centimetri înălțime și reprezenta o mână care strângea în pumnul ei o stea cu razele ascuțite chiar dacă era străpuns de ele. Chiar dacă era rănit, acesta rămânea ferm. Nimic nu putea să-l doboare. Prinsese steaua și nu-i mai dădea drumul. Revenindu-și din aceste gânduri, Radu se apucă să scrie și să dea telefoane timp de câteva ore, până la miezul nopții. Adormi epuizat pe canapea și se trezi a doua zi la prânz, când cineva bătu cu disperare în ușa lui. Se ridică speriat. Nici nu deschise bine ușa, că Dinu intră urlând cât îl țineau puterile.

— Cum ai putut să faci așa ceva??? Ești un cretin! Auzi și tu: “Faimosul ziarist de investigație a fenomenelor”… bla, bla, bla… “recunoaște că a falsificat toate probele și că a inventat tot ceea ce a scris despre roboții umanoizi.”, spuse Dinu arătând cu degetul titlul dintr-un ziar.

— Stai să-ți explic, încercă Radu să îl oprească.

— Păi, bă, boule, o dată în viață ai și tu dreptate și te caci în ea de descoperire. Tu nu înțelegi valoarea ei pentru noi, OAMENII? Ești cumva re-tar-dat? Retardat? Retardat? continuă Dinu roșu de furie.

— DINULE, A FOST O MINCIUNĂ! TU NU ÎNȚELEGI??? zbieră Radu apropiindu-se de el. Trebuie să ștergi totul cu buretele, adăugă ridicându-și mâinile în aer. Totul este născocirea mea! Ce dracu’! Crezi că nu știu când mint și când nu?

Dinu se trânti epuizat în canapea, uitându-se la fotografiile lăsate cu o zi înainte. Erau rupte în bucăți mici și strânse într-o grămăjoară pe colțul mesei împreună cu câteva stick-uri de memorie, distruse și ele. Atunci înțelese că Radu vorbea cât se poate de serios.

— Păi și fata din cafenea? ”Filetu’, Dinule, filetu’?” întrebă cu vocea răgușită, imitându-l pe Radu.

— E o drogată, studentă la arte, răspunse fără ezitare Radu. Am agățat-o într-o seară și, pentru 100 de lei, a făcut un desen pentru mine.

Dinu rămase mut. Plecă dezamăgit, cu umerii lăsați, neștiind ce să creadă.

 

*

 

În zilele ce urmară, Radu continuă să se dezică de afirmațiile lui despre existența roboților umanoizi. Dinu îi urmărea fiecare pas și era din ce în ce mai convins că trebuia să salveze cât mai multe din informațiile existente. Reveni la ușa lui Radu hotărât să-l înfrunte din nou. Apăsă pe sonerie de câteva ori.

Radu apăru în ușă. Deși nu trecuse mult de când nu se văzuseră, Radu arăta mult mai slab. Hainele de pe el erau șifonate și murdare, părul răvășit, era nebărbierit, cu ochii roșii.

— Hei! Nu arăți prea bine. Pfiuuu! Ce-mi faci tu mie! Voiam să te fac praf, dar văd că ești deja. Ai băut? întrebă Dinu încercând să-și dea seama ce se întâmplă cu prietenul lui.

— Eee… N-am băut! Nu sunt în apele mele. De fapt, mă simt chiar foarte rău.

— Păi, să chem salvarea, frate!

— Nu e nevoie, răspunse Radu așezându-se ca un pui zgribulit în canapea.

Dinu se foi în fotoliul în care se instalase, neștiind ce să facă. Venise croit să-i arate lui Radu noile fotografii.

— Ce ai acolo? întrebă Radu, salvând situația.

— Dacă ai deschis discuția, o să-ți spun. Noi dovezi. Am văzut că ai șters tot de pe net. Inclusiv blogul tău. Nu înțeleg ce vrei să faci, dar eu nu renunț. O să preiau eu ștafeta, chiar dacă nu voi fi prea credibil, după tot ce ai făcut tu zilele astea. Bine că am apucat să salvez tot ce scriseseși înainte să ștergi. Parcă am avut o premoniție. Am venit să mai vorbesc o dată cu tine. Chiar am dovezi. Fotografii, înregistrări… Nici nu știi ce departe am ajuns! Știai că toți sunt ambidextri? Știai că sunt… Te simți bine?

Dinu își întrerupse discursul, văzându-l pe Radu cum transpira abundent.

— Ți-am spus deja că NU! se răsti Radu. Dinule, trebuie să renunți!

— Nu am de ce!! răspunse Dinu ridicând și el vocea.

Radu stătea cu fața către Strada Franceză. Privea în gol pe geam. Era foarte trist.

— Trebuie sa vorbim, spuse cu o voce stinsă Radu.

Dinu puse cu grijă, pe colțul mesei, dosarul adus și se așeză picior peste picior, curios ce o să mai scornească prietenul lui.

— În ziua în care am avut accidentul nu eram atent la nimic, la mașini, la semafor și am trecut strada ca boul, cum spui tu. Dar accidentul meu a fost unul mortal, nu cu trei zgârieturi cum ți-am spus. Aveam abdomenul distrus. L-am văzut cu ochii mei, înțelegi? Eram o masă de carne și mațe. A venit din senin o ambulanță și niște paramedici m-au luat pe sus. În acel moment, mi-am pierdut cunoștința și m-am trezit brusc în ambulanța care mergea către spital. Aveam o perfuzie în mâna dreaptă din care un lichid albastru îmi curgea rapid în sânge. Am simțit cum aerul îmi intra cu forță în plămâni și cum inima începuse să-mi bată haotic, din ce în ce mai tare. Unul dintre ei s-a apropiat de mine. Ei nu au noțiunea de spațiu personal, deci ăsta s-a apropiat prea mult, aproape că mă atingea cu fața lui. Am știut imediat că e un robot.

Radu făcu o pauză. Închise ochii și revăzu întreaga întâmplare ca pe un film din care făcea și el parte, deși își dorea să fie altfel.

“– Radu, nu avem prea mult timp. Nu trebuie să te sperii de noi. Suntem programați să nu facem rău rasei umane. Dar putem să ajutăm, dacă acest lucru este de folos misiunii noastre. Avem doar 3 minute la dispoziție, așa că fii atent la ce îți spun. Ai avut un accident mortal. Jumătatea dreaptă a abdomenului tău este distrusă. După cum ți-am spus, putem să te ajutăm dacă vrem. Acum poți să ne auzi pentru că ți-am făcut această perfuzie. Dacă o scot acum, vei muri. Înțelegi ce îți spun, nu?

— Da.

— Te rog să te uiți. Ridică-te!

— Cum? Cum se poate?

— Radu, ai două variante. Să ne ajuți, și atunci te ajutăm și noi, sau să nu ne ajuți și atunci vei muri. Trebuie să te hotărăști acum, în scurt timp ajungem la spital. Totul depinde de decizia ta. Noi nu intervenim decât dacă ne-o ceri.”

Radu își mai aminti cum plângea fără să-l doară nimic, își adusese aminte fiecare amănunt al accidentului. Știa că nu-l împinsese nimeni, că pur și simplu trecuse pe roșu. Când mașina de salvare se oprise la spital, robotul se apropiase din nou, privindu-l de aproape, în așteptarea unui răspuns. Radu își amintea clipitul puțin diferit de cel al unui om și cum, deși era înțepenit de spaimă, spusese da.

 

— Am fost readus la viață de către unul dintre ei. Mi-a spus că voi trăi doar dacă accept să îi ajut, reveni Radu la povestea lui. Fără să știu exact despre ce era vorba, având în vedere circumstanțele, mă-nțelegi, am fost de acord. Deși simțeam o spaimă care mă paraliza, eram în același timp și curios și mândru că ceea ce descoperisem eu era adevarat. Cumva, îmi gâdila orgoliul faptul că îmi cereau să-i ajut, continuă Radu, după care făcu o pauză, ca să își șteargă transpirația abundentă de pe frunte.

Dinu rămăsese înțepenit și nu îndrăznea să facă nici cel mai mic zgomot, pentru a nu-l întrerupe pe Radu. Acesta continuă, la fel de trist.

— Am ajuns la spital, m-au scos din mașină pe targa aia. Stăteam cu fața în sus și, pentru un moment, am văzut cerul. Era atât de senin! Dup-aia, neoanele reci și orbitoare din spital și plafonul unui lift utilitar în care stăteam cu toții înghesuiți. Eu și trei roboți. Unul dintre ei a tastat un cod și am început să coborâm… dar mult, aveam senzația de cădere liberă. Nu stiu cât timp a durat, cam cinci-zece minute, și mă gândeam că nu se mai termină odată. Când s-a oprit liftul, ușile s-au deschis. Am intrat direct într-o încăpere care era efectiv săpată în pământ, sau piatră, sau ce-o fi fost. Știi cum se aud sunetele la salină? La Prahova? E, așa se auzeau și aici. Unul dintre ei împingea targa aia pe care stăteam. Nu îndrăzneam să zic nimic. Nu mă durea nimic. Ba chiar începusem să mă simt așa… puțin fericit, fără griji, dacă mă-nțelegi…

Radu mai făcu o pauză, ridicându-se cu greu. Se simțea din ce în ce mai rău. Se duse în bucătărie, își luă un pahar cu apă și apoi reveni, așezându-se cu grijă, la loc, pe canapea.

— Stăteam pe targa aia și mă uitam la roboți. Mă gândeam că o să fac istorie. Eu, dintr-un simplu jurnalist, să ajung să vorbesc cu aceste mașini. Ba mai mult, să aibă nevoie de MINE! În timp ce îmi făceam de lucru gândindu-mă la toate astea, văd unul care își pune mutra fix în fața mea și îmi spune simplu: “Vine negociatorul.”

— NEGOCIATORUL? repetă Dinu.

— Da. Și eu am crezut că nu aud bine dar așa a fost. A venit un altul și mi-a spus ceva de genul: “…propunem să ne ajutăm reciproc. Noi îți vom schimba organele distruse, iar tu vei șterge orice urmă a dezvăluirilor tale despre noi. Ambele servicii vor fi făcute cu profesionalism și vor fi evaluate și acceptate de către fiecare. Știm că tu ai cunoștințele necesare pentru a-ți îndeplini partea ta de contract. Dar nu ești obligat să faci nimic. Este alegerea ta dacă ne vei ajuta sau nu. Ești de acord cu această înțelegere?” Am fost foarte dezamagit. Mă simțeam respins, păcălit. Mă gândeam că va fi ceva măreț. Că mă apreciază și că vom lucra împreună. Când colo… Simțindu-mă rănit în amorul propriu, m-am gândit să îi refuz și am întrebat:

“– Altfel? Adică, dacă nu sunt de acord cu acest contract?

— Totul va decurge ca și cum noi nu am fi intervenit. Tu vei muri.

— Și voi?” am întrebat eu cu tupeu. Ăla s-a uitat la mine clipind cumva pe rând, ca și cum își încărca o altă aplicație. Clar îl pusesem în dificultate. Asta a fost chestie de secunde, înțelegi?

— Da, da, înțeleg, spuse Dinu frecându-și mâinile pentru că brusc i se făcuse frig de atâta emoție.

— Începe să îmi turuie o poveste ca citită dintr-o carte: “Noi suntem roboți biologici, identici cu rasa umană. Creatorii noștri locuiesc în constelația pe care voi o numiți Cassiopeea și am fost trimiși pentru a negocia teritorii.” Mi-au explicat ceva despre cum trebuie să se mute în anul 2050. Oamenii de rând vor afla la timpul potrivit, deocamdată nu sunt pregătiți pentru a accepta nici existența unei civilizații extraterestre și nici faptul că vor exista teritorii pe Pământ unde rasei umane îi va fi interzis accesul. Am simțit cum mi s-a ridicat părul în cap când mi-a spus că Luna este deja negociată cu rasa noastră. Atunci am înțeles de ce nu se mai duce nimeni acolo. Apoi mi-am dat seama că pentru mine totul se transformase într-o problemă de supraviețuire. Așa că am zis că sunt de acord, doar aveam mațele împrăștiate, nu? După ce am spus asta, a scos din buzunarul de la piept un fel de stilou-lanternă și mi-a spus că trebuie să înregistrăm înțelegerea în baza lor de date. Mi-a băgat o lumină în ochi, mi-a repetat contractul, m-a pus să mai zic o dată că sunt de acord și gata.

Dinu se uita șocat, neștiind ce să creadă. Până acum câteva minute, Radu nega că ar fi adevărată existența mașinilor și acum îi spunea că îl înviaseră din morți.

— Da, și lanterna aia a facut o flamă și negociatorul a băgat-o la loc, în buzunarul de la piept. A zis că totul a fost înregistrat, repetă Radu uitându-se fix, afară, pe Franceză. Înainte să plece a zis că în 10 zile contractul trebuie definitivat. Vor evalua rezultatele și, dacă am respectat condițiile, îmi vor instala “versiunea finală”.

— Versiunea finală? spuse Dinu nedumerit, întorcând și el capul în direcția în care se uita Radu.

— Da, adică, dacă în 10 zile nu îmi fac treaba, organele vor ceda. După, au plecat și eu am adormit. Habar n-am pentru cât timp. Cert este că la un moment dat m-au trezit unii de la externări și m-au întrebat de ce venisem, că nu aveam nimic, nu aveau ce să-mi facă. Am ieșit din spital nu mai târziu de o oră de când intrasem. În aceeași zi, înțelegi? Am început să întreb oamenii pe stradă cât e ora, în ce dată suntem. Se uitau la mine ca la un dement.

Dinu sări în picioare, întrerupându-l pe Radu din povestirea lui. În fața clubului de vis-a-vis apăruse un robot care stătea pe un scaun, la terasă, cu o bere în față. Se uita la ei.

— Radule! Nu putem renunța. E o descoperire capitală pentru omenire! Este mai mult decât o datorie. Eu am dovezi, tu ai. Putem salva omenirea. Cine știe cum vom ajunge să trăim? Îți dai seama? Găsim noi pe cineva care să ne creadă! 2050? Adică mâine-poimâine! Îți dai seama că vom prinde și noi această invazie??

Radu începuse să tușească din ce în ce mai tare. Se făcuse roșu la față și abia mai putea să respire.

— Eu chem salvarea, spuse Dinu scoțându-și telefonul din buzunar.

— Stai! răspunse Radu. Stai! Mai stai puțin. Stai jos să mai vorbim. Dinu, trebuie să renunți! O să mor dacă nu închidem subiectul ăsta.

Dinu se trânti în fotoliu. Își luă capul în mâini și rămase așa pentru câteva minute în timp ce Radu privea terasa de pe Franceză. Robotul se uita ostentativ la ceasul de la mână.

— Nu pot! spuse Dinu ridicându-și capul. Începu să plângă ca un copil. E prea important pentru omenire! continuă el. Îți dai seama că ei se folosesc de slăbiciunile noastre? Ei știu că noi nu suntem puternici. Că ne e frică de moarte…

Dinu continuă să vorbească ștergându-și nasul și lacrimile cu mânecile, în timp ce Radu se ridică cu ultimele puteri. Se îndreptă către bucătărie, mai bău un pahar cu apă și, încet, luă trofeul aurit de pe poliță. Într-o fracțiune de secundă, se năpusti asupra lui Dinu pocnindu-l în cap cu statueta ascuțită. Lovitura fu atât de puternică și de precisă, încât Dinu căzu rămânând nemișcat între măsuță și canapea, pe covorul imaculat, cu steaua în cap, ca sabia regelui Arthur în piatră. Radu stătea în picioare, nemișcat și el. Privi peste umăr, la terasă, către Robotul care se ridică și plecă grăbit. Se uită din nou la Dinu. Sângele se prelingea pe covor precum mierea pe un borcan de sticlă. Îi era atât de rău încât nu simțea nici cel mai mic regret. Totuși, se auzi spunând:

— Îmi pare foarte rău că nu am putut să te fac să renunți. Eu nu mai aveam timp. Dinule, chiar îmi pare rău, spuse Radu simțind că se va prăbuși dintr-un moment în altul.

Nu terminase bine discursul că se auzi soneria. Radu se târî către ușă și deschise.

— Suntem de la firma de curățenie BlueSky. Doriți să vă ajutăm?

— Îîî…da, mormăi Radu, neînțelegând ce se întâmplă și încercând să se țină de un perete.

Fu dat la o parte și câteva namile intrară în casă, în timp ce o dubă inscripționată trase cu spatele, blocând ușa. Se împrăștiară prin cameră, făcând fiecare câte ceva. Unul smulse trofeul din capul lui Dinu, îl curăță și îl așeză cu grijă la loc pe poliță, ca o menajeră experimentată. Ceilalți dădură canapeaua, masa și fotoliul la o parte, îl înfășurară pe Dinu în covor, apoi într-o folie neagră și îl suiră în dubă.

— Ce se va întâmpla cu el? articulă Radu arătând către cadavrul rulat în covor.

— Asta depinde doar de el, spuse unul dintre roboți în timp ce trântea ușa.

Radu nu auzi răspunsul. Nefericit și fără vlagă, căzu în genunchi.

Mașina plecă cu doi dintre roboți. Cei rămași puseră un dispozitiv cât o minge tenis în mijlocul camerei, îl ridicară pe Radu și se lipiră de perete.

— Ține-ți respirația cinci secunde, îi spuse unul dintre roboți lui Radu.

Se auzi o pocnitură și camera se umplu de un praf alb, lipicios, care dispăru în fix cinci secunde.

— Totul e curat, decretă robotul. Acum ne ocupăm de tine.

Îi dădu lui Radu o capsulă de mărimea unei boabe de fasole.

— Înghite-o! îi spuse robotul.

Radu se supuse.

 

*

 

— Alo? Da, eu sunt, Radu, chiriașul de pe Strada Franceză. Aș vrea să reziliez contractul de închiriere. Da, știu că o să pierd garanția, dar am alte… alte… alte planuri.Trebuie să plec.

Radu închise telefonul, aranjă câteva nimicuri prin casă și se mai uită o dată la trofeul abandonat pe poliță. Își ridică bagajul și trânti ușa în urma lui.

 

Yuka Brevi

Yuka Brevi

Terminasem de scris “Strada Franceză” și o mai periam ici-colo, să prind curaj,să-mi încerc norocul la gazetă. Printr-o întâmplare nefericită, într-o seară, mi-am rupt ambele mâini și am fost transportată cu salvarea la urgențe. În acele clipe, am început să mă gândesc insistent cum ar fi să mi se întâmple și mie ce li se întâmplă personajelor mele? I-am privit altfel pe paramedici, poate un pic suspicios, iar când am auzit că pe anestezist îl cheama Radu mi-am propus(cu emoție în suflet, recunosc!) să întreb dacă nu cumva pe chirurg îl cheamă Dinu. Din fericire, avea alt nume… Gin Min a apărut insistent în gândurile mele, a pus piciorul în prag și nu a mai plecat până când nu i-am pus povestea pe „hârtie”. Totul este real, nimic născocit. Dacă nu mă credeti, puteți să-l întrebați chiar pe el…

More Posts