Se spune că autogara din Târgul Ruşilor, aşezată în plin Bărăgan, este opera unui arhitect italian vizionar care, cu un veac înainte de apariţia autobuzului, a conceput o şandrama cu peroane pe care ţăranii zgribuliţi să se poată înghesui în aşteptarea carelor cu boi şi a şaretelor.
Pe la începutul veacului trecut, în plină ploaie de octombrie, la ceas de înserare, domnişoara Arleta Bengescu Harry, camerista baronului Grumberg, aştepta cu înfrigurare şareta ce venea regulat, cu escală la Belgrad, cu care urma să sosească noul valet al baronului, un tânăr necopt, ce venea din inima Italiei lovită crunt de sărăcie.
Spre seară, un soi de birjă din placaj apăruse scârţâind în buza gării, în timp ce ploaia măruntă se transformase într-o lapoviţă soră cu moartea, care pătrundea prin şoşonii trecătorilor. Din birjă coborî cu o batistă în cap un băieţandru pipernicit, pe care cei treisprezece ani ce îi avea îl îmbătrâniseră prematur, părând cel puţin de paisprezece ani.
– Domnişorul Jorjel? Pentru baron valete? întrebă uşor năucită domnişoara bătrână Arleta.
Copilul încuviinţă din cap şi sărută mâna zbârcita a femeii.
– Eşti plin cu maniere … săruţi foarte bine mâna…deh, aş fi putut să fiu şi eu dată cu niscai apă de colonie dar s-a uscat demult, când am uitat dopu’ desfăcut la flaconul ăla primit de la marchizul Exupery…nea Fane, cum îi spuneam noi. Câţi ani ai mai împlinit anul acesta?
– Astăzi împlinesc treisprezece ani, doamnă.
– Venişi chiar de ziua ta…Viaţa e plină de coincidenţe, că nici nu ştim ce să ne mai facem cu atâtea coincidenţe pe capul nostru… Urcă în birja baronului …să te dau în primire.
Copilul şi camerista urcară în birjă şi porniră peste câmp, pe dealurile abrupte înfundate cu noroi, în scârţiala atelajului mânat cu ferocitate de către cameristă printre haitele de câini sălbăticiţi scăpaţi de la ecarisajul comunal.
Jorjel se cufundă în visele amare care îl năpădiseră în ultima vreme. Fusese nevoit să-şi părăsească familia fiindca o dată cu naşterea celui de-al zecelea copil în familia tatălui său vitreg, trubadurul Giuseppe, greutăţile materiale îl împinseseră să-şi caute de lucru în străinătăţuri. Aceasta deoarece bătrânul Giuseppe, sărit bine de şaptezeci de ani, fusese dat afară de la şcoala de muzică clasică din Verona şi o vreme încercase să câştige o bucată de straciattella cântând prin pieţe şi locuri publice, însă vremurile erau grele şi trubadurii nu mai aveau căutare, aşa că în ultima vreme sfârşise ca fierar la un internat de fete de lângă Milano.
Bătrânul Giuseppe era văduv, fiind nevoit să apeleze pentru conceperea ultimului copil la un soi de mamă purtătoare, femeie de moravuri uşoare, care îl adusese în sapă de lemn, iar plecarea micului Jorjel îi slăbise inima, însă se mângâia cu gândul că micuţul, care era pasionat de vioară, va putea să-şi facă o carieră în ţara lui Dracula şi să ajungă muzician, întrucât Italia era lovită crunt de foamete şi oamenii se înjunghiau pentru o bucată de mozzarella.
Soarta lui Jorjel se pecetluise însă o dată cu exmatricularea sa din Institutul de Bellearte pentru Minori din Roma, faimosul I.B.M.R., unde studia la clasa de viorişti.
Exmatricularea se produsese datorită unei întâmplări nefaste, trăită într-o cârciumă unsuroasă, unde obişnuia să se ascundă sub mese ca să asculte trupele de violonişti. Fiindcă el nu avea posibilitatea să aibă o vioară, iar biletele la operă costau o avere, Jorjel se ghemuia în nopţile geroase sub mesele din taverna unde concerta celebrul Toscanini Abruzzo Manolache, originar din Petrila, o mica localitate situată pe atunci în buza orientului.
Într-o noapte de Crăciun, Jorjel stătea chircit sub o masă în timp ce Toscanini interpreta arii celebre, vrăjind auditoriul din cârciumă. De sub masă, Jorjel asculta cu răsuflarea tăiată nişte variaţiuni pe o temă fixă, improvizaţie nefericită a celebrului Toscanini, care în acea seară începuse să falseze, uşor aburit din cauza lichiorurilor consumate.
Jorjel tresărea sesizând când Toscanini o lua razna şi improviza prost, iar la un moment dat, când una din corzile viorii chinuite de Toscanini plesni şi muzica se opri pentru o clipă, Jorjel prinse curaj, ieşi de sub masă şi cu glas stins grăi:
-Era fa minor, domnule Toscanini, iar dumneavoastră aţi băgat o octavă în plus şi cred că de aceea v-a sărit coarda…
În cârciumă se aşternuse o linişte adâncă, iar Toscanini, care tocmai îşi freca sprânceana pişcată de coarda ruptă, se înnegrise de mânie şi il plesnise pe copil în tâmplă cu arcuşul transpirat.
Fără să se mai controleze, micuţul Jorjel îl înjurase cu năduf pe marele Toscanini şi îl scuipase pe lentila afumată a monoclului care, scăpându-i pe dalele de granit, se făcuse ţăndări.
Întreaga asistenţă înmărmurise, iar întâmplarea făcuse ca acolo să se afle şi directorul institutului unde Jorjel studia vioara, profesorul Manolache Abruzzo Tănţel, văr bun cu Toscanini, astfel că a doua zi fusese exmatriculat şi doar fuga din ţara lui Romulus şi Remus către ţara lui Dracula îl scăpase de internarea în şcoala corecţională pentru delicvenţii juvenili de la poalele Vezuviului.
Jorjel alungă aceste amintiri ce trecuseră ca o umbră sub fruntea sa pe care lapoviţa se topea în lacrimi divine.
Bătrâna domnişoară continua să izbească cu o biciuşcă în spinarea cailor, adăpostită sub o pelerină confecţionată dintr-o imensă anvelopă de tractor.
Jorjel se ghemui ca un câine ud şi adormi în legănarea atelajului ce se strecura precum un şarpe de lemn putrezit peste potecile noroioase ale Bărăganului.
Auzea doar prin vis glasul însoţitoarei lui, care începuse să murmure un vechi cântecel de lupta într-o germană stricată.
*
Domeniul baronului Horia Grumberg era cel mai vast ţinut al Bărăganului, ţinut în care verile îi năduşeau pe ţăranii clăcaşi, încălţaţi în gumari puturos mirositori, iar iernile îi aduceau la disperare pe iobagi datorită degerăturilor cu care aceştia se confruntau în lipsa oricărei urme de confort din bordeie, bordeie pe care toamnele umede le transformau în adevărate capcane, când li se muia acoperişul, unde boierii plimbăreţi care cădeau prin tavan îşi frângeau de cele mai multe ori gâtul.
Strămoşii săi, vechea familie germanică Grumberg, întemeiaseră Câmpia Bărăganului, numele acestui ţinut pomenind chiar de numele Grumbergilor, însă iobagii din partea locului au pocit denumirea şi au transformat-o din Grumberg în Bărăgan.
Baronul trăia retras, ignorând puţinii vecini dusmănoşi, ce se aflau oricum la mii de stânjeni depărtare.
Viaţa baronului se schimbase în tinereţe, când soţia i se înecase în lacul de acumulare din apropierea conacului, tragând cu ea în adâncuri pruncul ce-l purta de aproape nouă luni în pântece, iar trupul său nu ieşise niciodată la suprafaţă.
Singurele ieşiri le avea baronul doar pe malurile lacului înverzit de lintiță, stând ore în şir şi scuipând spre luciul apei, tabiet ce-l avea de aproape patruzeci de ani de când se întâmplase cumplita tragedie.
De curând, o ursoaică gestantă scăpase de la un circ ambulant ce trecuse prin apropiere şi se încuibase în păduricea din apropierea conacului lui Grumberg, motiv pentru care baronul rărise plimbările, mai ales de când valetul său credincios, Sergiu Mallmaison, fusese sfâşiat şi ucis de fiara respectivă în tufişul din care obişnuia să îşi umple buzunarele cu fructe de pădure.
De altfel, chiar acest incident nefericit, în urma căruia valetul Serj, cum îi spunea baronul, fusese devorat, îl făcuse pe Grumberg să caute înlocuirea fostului valet mâncat de sălbăticiune cu un substituent tânăr, plin de energie şi bună-cuviinţă, capabil să fugă din calea ursului, calităţi pe care Jorjel părea să le aibă şi a căror lipsă îl dusese la pieire pe bietul Sergiu Mallmaison.
*
Jorjel fusese cazat în aripa nordică a staulelor, într-o încăpere strâmtă şi plină de igrasie în care odinioară erau întemniţaţi iobagii datornici, iar în evul mediu mai marii locului îi mazileau pe slujitorii necredincioşi, construcţie amplasată pe locul unde un grădinar pasionat de spectacolele scamatorilor ambulanţi, de la care învăţase să scoată iepuri din şapcă, fusese ars pe rug pentru vrăjitorie.
În întunericul mizerabil pătrundeau prin fereastra deschisă razele unei luni anemice, lumina chinuită a primelor ore de după miezul nopţii. Încercând să desluşească interiorul ostil al cămăruţei, Jorjel observă o inscripţie uriaşă pe peretele mucegăit pe care mâna nesigură şi tremurândă a unui necunoscător al ortografiei căzut în patimile alcoolului, scrisese următorul avertisment:
“BĂ, LUMANÂREA SĂ ARDE DOAR DUPĂ CE ASTRU SOARE
A APUS DĂ TOT!
ORICE RISIPA TE FACE SO PLĂTEŞTI TOATĂ.
CUPCEA, GRADINARU BARONULUI.”
Jorjel începu să desfacă grăbit mica gentuţă din cârpă aşezată pe patul din scânduri nelustruite acoperit cu o pătură unsuroasă şi găurită de şoareci, unde cu o vară înainte fătase căţeaua epileptică a marchizului Exupery.
Micul valet aşeză în ordine câteva hăinuţe decolorate, o iconiţă ştearsă şi un pumn de mărunţiş. Le privi îndelung, apoi scoase din fundul gentuţei o păpuşă de porţelan de care nu se despărţea niciodată şi căreia i se adresa în şoaptă, ca unei vechi cunoştinţe:
-Flores, nu fii tristă… am să am grijă de tine, pentru ca şi tu să poţi avea grijă de mine… ne avem unul pe celălalt şi ştiu că într-o zi toate problemele noastre se vor rezolva… e doar un mic vis urât din care vom scăpa amândoi. Va trebui să ne culcăm, pentru că în zori trebuie să încep munca… te sărut, să ai o noapte bună!
Jorjel se ghemui lângă Flores mângâind pe întuneric chipul de porţelan al făpturii neînsufleţite care îl însoţea în noaptea umezită.
După câteva clipe de tăcere adâncă în care ultimii licurici ai toamnei târzii se izbeau amorţiţi de frig în geamuri, în cămăruţa lui Jorjel începu să sune o talangă de aramă coclită, acţionată printr-o frânghie tocmai din interiorul conacului.
Jorjel se ridică buimac şi începu să se îmbrace pe întuneric. Era semn că baronul avea nevoie de valet şi orice întârziere cântărea enorm privitor la prima impresie, aşa că Jorjel ieşi în fugă pe aleea noroioasă pentru a se înfăţişa degrabă stăpânului.
Micul valet începu să alerge printre tufişurile de rogoz din care se auzeau mugetele stinse ale veveriţelor ce obişnuiau să mănânce momelile otrăvite aşezate în calea ursului ce teroriza ţinutul. Urcă gâfâind treptele impozante ale conacului şi împinse în uşa de stejar încrustat pătrunzând în conacul cufundat în beznă.
Jorjel se împiedică în preşurile prăfuite ce acopereau pardoseala de ciment zgrunţuros. În clipa următoare zări cum lumina firavă a unui lampion cu gaz se întări spre a lumina încăperea unde câteva zeci de colivii de fier forjat adăposteau păsări întunecate care prinseră a fâlfâi din aripile ciuntite de foarfeci tocite.
Lumina păli după câteva clipe, iar o siluetă gârbovită traversă încăperea spre a se aşeza pe un jilţ şubred şi scârţâietor.
– Bună noaptea, valete!… Îţi vorbeşte stăpânul tău, deci n-ai a te teme… ba din contră, ar trebui sa fii oarecum bucuros că te băgai în seama în plină noapte, când de fapt ar trebui să caut odihnă şi alinare, nu să pierd timpul cu slugile mărunte…
– E o onoare, domnule baron, să vă servesc la orice ceas, sunt aici să vă slujesc…
– Destul… ştiu că sunt vorbe goale, că în sinea ta gândeşti altceva, ba cred că mă şi deteşti, după cum făcea şi răposatul ăla idiot… Serj… Serj..! Crezi că ursul l-a mâncat întâmplător?
– Domnule baron, nu sunt la curent cu povestea aceea teribilă, dar vă asigur…
– Nu ai ce să mă asiguri… Eu nu cred în oameni. Doar în păsări am ceva încredere, însă doar atâta vreme cât acestea stau în colivie… dacă devin libere, te sfidează şi ele din văzduh şi rânjesc la tine considerându-te un neputincios fără aripe. Dar… aici ele greşesc… pentru că de aceea omul, acest minunat animal nezburător, a inventat praştia, arcul şi arbaleta, cu care să le curme sfidarea cerească.
– Aveţi atâta dreptate domnule baron, omul e stăpânul văzduhului, al mărilor, lacurilor şi chiar al celei mai neînsemnate băltoace, dacă e să ne gândim la undiţe, năvoade şi alte asemenea instrumente create de acest minunat animal nezburător, cum bine spuneţi…
– Văd că ai ceva educaţie generală, valetule… însă spui vorbe necugetate cu care văd că ţii morţis să îmi turburi seara. Omul nu e stăpânul băltoacelor, ci doar al vieţuitoarelor care stau în ele, ca de pildă broaştele… în rest, omul se îneacă în ape cu fundul neştiut… aşa cum s-a săvârşit Leonora… cu copil cu tot…
– Iertaţi-mă domnule, nu am dorit să vă tulbur…
– Ieşi afară! Nu mai spune nimic… du-te şi culcă-te… noaptea e scurtă! Am crezut că pot avea o conversaţie cu tine, dar m-ai dezamăgit precum m-au dezamăgit vecinii, valeţii, marchizul… tot ce mă înconjoară. E adevărat, am nervii zdruncinaţi, dar asta nu înseamnă că o vietate nezburătoare precum eşti tu să îmi răscolească în toiul nopţii amintiri ce nu mai pleacă! Marş afară, du-te pe pustie!
– La bună vedere, domnule baron… iertare vă cer încă o dată!…
Zicând aceste cuvinte micul valet se îndreptă în grabă către uşa şi părăsi încăperea cu răsuflarea tăiată. Baronul Grumberg începu să se legene nervos în balansoarul putrezit şi suflă în feştila lămpii. Din întuneric se auzi o bufnitură surdă ce venea dinspre scări.
– Tu eşti, Arleto ?… Iar te-ai împiedicat ca o toantă… o să îţi rupi gâtul într-o bună zi…
– Eu sunt, păcatele mele, cine ai vrea tu să fie în casa asta în care focul nu arde nici în noaptea de brumar?… Stinseşi lampa tocmai când să păşesc pe scăriţă… o să îmi rup gâtul într-o bună noapte…
– Cine te pune să umbli noaptea?… doar ştii că seul e scump şi nu ne permitem prea multe cheltuieli… femeie bătrână şi tâmpită…
– Cine mă pune?!.. Ha!… sunt eu proastă că stau la fereastra podului să veghez iazul, să văd dacă nu cumva…ehei…
– Nu tolerez cutezanţa ta!… te-am plătit pentru veghe aproape 40 de ani… şi nici măcar n-a fost să fie vreo veste…
– N-a fost, n-a vrut ăl de sus să iasă cucoana răposată la suprafaţă, nu e vina mea… eu am stat cu ochii holbaţi de mi-am dat metabolismul peste cap… ehe, n-a fost uşor… iar acuşa, de vreo câţiva ani, ştii bine că veghez să nu se îmbăieze vecinii în iaz, să nu se spele marchizul pe picioare în baltă când vine împuţit de la vânătoare… să nu deranjeze…
– E un loc sacru pentru mine, nu mă mai tulbura şi tu… ţi-am dat simbrie bună…
– O fi, dar eu nu mai fac faţă…uite, la amiază am găsit clăbuc pe luciul apei, după ce m-a furat somnul… cred că vecinii iar au spurcat apa şi şi-au clătit ţoalile în iaz… în loc sacru… dacă nu cumperi o haită de buldogi să îi hămesim şi să le dăm drumul să păzească iazul… Ca dovadă, uite ce am găsit pe buza gârlei! – zise Arleta întinzând triumfătoare spre baron un mic obiect lucitor.
– Doamne, Arleto… aste e chiar savoniera de cristal a marchizului…
– Da, da…e şi plină cu fulgi de săpun… asta face dumnealui… de parcă n-ar avea lavoar…
– Mâine grădinarul nostru să plece degrabă la Giurgiu, să ia de doisprezece galbeni buldogi, să îi hămesească fără îndurare şi fără apă în staule şi apoi să le dea noaptea drumu’ prin crângul de lângă iaz… prăpăd să facă… să le dea săpunul ăsta la mirosit ca să ştie buldogii cu cine să aibă de-a face…
Sfârşind conversaţia, baronul Grumberg trase cu putere de un şnur lung şi gros al cărui capăt sfârşea peste o sută de stânjeni, în locuinţa grădinarului Cupcea, care tresări mahmur din
somnul îmbălsămat cu carmol, mormăind cu obidă:
– Ce tupeu… la ora asta… acuşica vin… o să schimbăm noi rolurile astea odată…
Grădinarul se îmbrăcă într-o vestă decupată dintr-un cauciuc şi înainte să iasă din încăperea neaerisită, mângâie colierul de diamante ce-l purta pe sub pijamaua jegoasă, bijuterie ce o împodobise pe defuncta Leonora Grumberg în chiar ziua înecului.

*
Jorjel coborî în grabă treptele năpădite de buruieni uscate în timp ce inima îi bătea cu putere în pieptul de copil îngrozit şi fiori tot mai reci îi pătrundeau în suflet.
Apucă pe aleea principală şi începu să alerge spre baraca unde îl aştepta păpuşa Flores. Trecu în graba pe lângă tufişurile de rogoz cufundate în desăvârşită linişte. Veveriţele muriseră demult.
În lumina stafidită a lunii ceţoase Jorjel zări o movilă aşezată în mijlocul potecii, pe care rogozul crescuse mai vârtos.
Pe o scândură strâmbă, Jorjel recunoscu scrisul necunoscutului căzut în patimile alcoolului, băutor anonim al carmolului folosit în infirmeria conacului:
„AICI RĂPOSEAZĂ VALETU SERJU, ĂLA MÂNCATU DĂ URS
LA CEASURILE AMIEJII ÎN SFÂNTA ZI DĂ LUNI
DUPE LĂSATU DE SEC. DE ANI 31.”
Jorjel se ridică îngrozit, se închină de două ori şi se îndepărtă de poteca ce şerpuia pe lângă gârla din care răzbăteau bolboroselile gazelor de mlaştină.
Grăbi pasul încercând să dibuie drumeagul ce ducea către staule.
Dintr-un boschet întunecat se auzi foşnet nefiresc şi nici vântul nu putea fi în noaptea lipsită de adiere. O namilă neagră se arătă în poteca întunecată, la doi paşi de Jorjel, tăindu-i calea şi prinzând a grăi:
– Prinde ursul, scoate-i ochii!… Bauu!.. În fine, să lăsăm formalismul… numele meu e Cupcea… un nume cam neavenit, adică dacă aş avea un copil nu l-aş numi astfel… i-aş spune Jack… sau cam aşa ceva. Dar nu înţelegi graiul, copile? De ce te holbezi precum o begonie la grădinar? Eu sunt Cupcea… marele grădinar al baronului Grumberg. Vrei o bombonică?… dar să nu îmi ceri, că nu am… pune-ţi dorinţa doar în gând.
– Numele meu e Jorjel… am treisprezece ani, azi împliniţi.
– Eşti tânăr, ai toată noaptea înainte fiule… poţi să îmi spui sire… e un rang nobiliar care funcţionează inclusiv între grădinari şi valeţi… am origine nobilă, nu ca baronul ăsta scăpătat… am pierdut averea la cărţi de mic copil, iar acum sunt nevoit să grădinăresc prin bătătura baronului, însa este doar o situaţie pasageră… Chiar acum merg până la acesta, fiindcă simte nevoia să îi dau sfaturi… ne înţelegem bine, iar dacă nu aş fi fost bărbat probabil aş fi fost soţia lui, cum probabil dacă nu eram grădinar, eram cel puţin baron sau marchiz…
– Să vă ajute Cel de sus domnule… Mie mi-e tare greu… dacă nu ar fi Flores să îi spun necazurile mele…
– Flor… Ce surpriză!… N-am mai discutat cu o femeie de ani buni… ba chiar nu-mi aduc aminte să fi discutat vreodată …
– Domnule, Flores e doar o biată păpuşă… dar împreună vom învinge necazurile… sunt sigur de aceasta…
– Mă rog, mi-ar plăcea să o cunosc, că şi eu am necazuri… dar acum nu e vreme… vorbim altădată… Salutări prietenei tale…
– Sunteţi un grădinar sensibil domnule…
– Păcat că sunt doar om… m-aş fi descurcat în rol de orice… apropos, am zburat către baron, că mă aşteaptă… ne mai vedem… şi nu uita de complimentele mele pentru fata aia, cum ai zis că o cheamă?!…
Jorjel se îndreptă către staule. Deschise uşor uşa. În lumina lunii chipul păpuşii lucea somnoros.
– Noapte bună, Flores… spuse încet Jorjel şi adormi imediat.

*
După un ceas, Cupcea se întorcea pe malul gârlei venind dinspre conac cu buzunarele pline cu mărunţiş care îi îngreuna mersul, zicând în sinea lui:
– Curată nebunie… să prăpădeşti doisprezece galbeni în monedă măruntă pe nişte buldogi… parcă nu este câini destui fără nici un căpătâi… aş putea păstra bănetul pentru mine… da, da… lupul ăla pe care l-am prins în iarna trecută s-a hoşcăit de tot în beci şi cred că mai hămesit ca dânsul nu e nici un buldog în tot ţinutul… o să îl mănânce cu fulgi de săpun cu tot pe marchiz sau pe orice amator de scăldătoare… o să fac şi o probă sau două, să fiu sigur că fiara se asmute… îi dau doi-trei fulgi de săpun să se înveţe cu miasma duşmanului…
Cupcea ajunse în dreptul beciului unde lupul captiv se sleise toată vara şi grăi in şoaptă:
– Cuţulacheee… cuţu-cuţu, bă! Băăăă, n-auzii?… oi fi surzit de foame?…
Printr-o crăpătură a uşii Cupcea aruncă doi fulgi de săpun din savoniera marchizului. Din întuneric se auzi doar un plescăit scurt.
Cupcea tresări auzind din întuneric paşi grăbiţi ce veneau dinspre potecă, iar în scurt timp îl zări pe Jorjel întorcându-se către conac.
Gradinarul rămase în întunericul scărilor ce coborau spre beci urmărind silueta firavă a copilului care urca scările conacului.
Jorjel pătrunse în holul imens, întrezărind în întuneric silueta baronului care se legăna în vechiul balansoar şubrezit.
– M-am prezentat stăpâne, am venit degrabă, la câteva clipe după ce aţi avut plăcerea să mă sunaţi din clopoţel… aştept ordine…
– Ţi-o fi frică?… Crezi că sunt ciudat?…
– Nu domnule…
– Cu păsările cum le ai?… să nu minţi… ele simte mai bine ca omul…
– Am avut un păun, dar vecinii l-au otrăvit… în rest…
– In fine… e timpul să îţi intri în atribuţii… Eu sunt o persoană oarecum miloasă, însă mila faţă de oameni şi de zei mi-am pierdut-o. Mai am o ţâră de milă pentru păsări… le adun, le dau grăunţe, dar ele nu mă îndrăgesc pentru mila ce le-o ofer… ba chiar mă urăsc. Oricum, ura e un sentiment ce aparţine numai omului, aşa că măcar pot fi mândru că eu le-am umanizat… precum ştii, un păsăroi nu se confundă cu un om. Un păsăroi căruia îi oferi mila iţi poate deveni duşman…
– Aveţi prea mulţi duşmani, domnule… coliviile sunt pline ochi…
– Mi i-am făcut singur, cu mâna mea… nu pot trăi sub acelaşi acoperiş cu un duşman. Adu-l pe Marian!
– Pe cine?…
– Pe Marian!… graurele… în colivia aurie… l-am crescut de mic, l-am scăpat din gura pisicii, i-am cules personal boabe, cireşe, dude… n-a fost chip să mă iubească ticălosul… atunci am încercat să îl umanizez făcându-l să mă urască… l-am crescut sub ameninţarea pisicii pe care i-o băgam în colivie după ce îi legam botul şi îi tundeam ghearele… îl ţineam la fereastră în colivie toamna să vadă stolul cum pleacă… n-a vărsat o lacrimă. Cred că ne-am tocit nervii reciproc. A venit vremea să termin cu el… te rog… rupe-i gâtul…
– Nu pot face asta domnule…
– Adică nu te supui… adică nici măcar gâtul unui graure nu vrei să îl rupi?… adică…
Baronul apucă un vătrai din fontă şi izbi în colivia în care graurele Marian se zbătea îngrozit, apoi se îndrepta către Jorjel.
Jorjel se repezi către uşă şi coborî în fugă treptele îndreptându-se spre poteca dinspre gârlă.
În dreptul primului tufiş o mână grea îl înşfăcă de guler, iar glasul grădinarului îi şopti în ureche:
– Şi eu am fost năpăstuit… ştiu prin ce treci… ai mei au murit de mici copii, am crescut singur ca un crin imperial printre tufele de rogoz… am ajuns sire dar, aşa cum ţi-am povestit, soarta mi-a fost potrivnică… simt că ai necazuri, dar mai simt şi că gândeşti pozitiv… Îţi propun un plan… baronul ţine ascunsă în beci o vioară Ştradivarius…
– Stradivarius?… e un prototip de vioară… actualmente este în faza încercărilor…
– Nu, nu…SŞŞŞTRADIVARIUS… oricum, nu contează… spune-i cum vrei, copile… Valorează peste un milion de galbeni, în monedă măruntă… Intri în beci… o iei şi fugi. Nu uita… ai toată noaptea în faţa ta!.. Şi să ştii că cutia de rezonanţă, care este în definitiv o violină, a fost inventată de un lăutar moldovean, care şi-a vopsit cu un strat de var vioara… pricepi… strat de var sau strat di var în limba moldovenească…
– Mulţumesc, domnule… am să ţin minte!.. Cred ca sunteţi un înger…
– Unul destul de mare… sunt un sfânt uitat pe pământ printre tufele de rogoz.
– O să vă scriu…
– Nu e nevoie copile… oricum, nu ştiu să citesc şi n-ar ajuta la nimic… Trăieşte-ţi clipa! Iacă şi nişte săpunel să dai pe coarde şi să miroși a marchiz… uite cheia de la beci. Intră şi încuie uşa până iei vioara… după care… în fine, peste deal e o stație de poștă părăsită… pleci în lumea mare. Cu bine copile!…

*
Jorjel coborî şovăind pe scările beciului. Deschise uşa şi pătrunse în întunericul puturos. Se auzi mecanismul ruginit al încuietorii, apoi câteva urlete amestecate cu scheunatul fiarei hămesite. În câteva minute se lăsă din nou liniştea. Doar plescăiturile lupului răzbăteau înfundat din fundul beciului.
Cupcea mai ascultă smerit câteva clipe apoi se îndreptă spre cămăruţa unde noul valet îşi avusese sălaşul mai puţin de o noapte.
Ciocăni uşor la uşa întredeschisă şi neprimind răspuns, pătrunse încet în mica încăpere scoţându-şi sfios şi cu mare pioşenie pălăria de pe cap.
Pe marginea patului, acoperită cu o batistă ruptă, păpuşa Flores aştepta cu ochii deschişi.
Cupcea se aşeză timid pe marginea patului frecându-şi palmele murdare, sub pielea cărora se mai zvârcoleau spinii trandafirilor jumuliţi în vară, suflă în lumânare şi se întinse pe pat, cu faţa în sus.
– Bună seara, domnişoară… iertaţi-mi purtările stângace, dar n-am mai înnoptat cu o păpuşă… numele meu este Cupcea… fost sire, viitor duce!… Am adus de băut… şi o lumânare nou-nouţă pe care v-o dăruiesc… Să ştiţi că m-am gătit… fularul de mătase îl am de la fostul valet mâncat de urs… domnul Serju’. Am regăsit fularul pe potecă, ursul n-a putut digera fularul şi l-a vomat a doua zi… l-am spălat în iaz, iar acum este ca nou chiar dacă mai miroase puţin a urs… simţiţi mirosul de urs domnişoară?… în fine…
Grădinarul nu primi nici un răspuns, însă spre uimirea sa simţi o răsuflare caldă în ureche şi un miros de fructe de pădure, miere și fular nedigerat încă, îl învălui, dându-i curaj să continue conversaţia cu Flores:
– Totul e parcă real…ştiţi, domnişoară, îmi doresc o familie…poate îmi veţi dărui şi ceva copilaşi… mânca-i-ar tata!… în fine, e o seară friguroasă şi poate n-ar trebui să petreceţi singură o astfel de noapte, cum n-am mai pomenit alta într-un veac întreg…